GSF66 ban01-650

          Preambul

          Cuadrantul Perseus este printre obișnuitele regiuni galactice care cunosc însemnătatea politicii umane. Presărat cu diverse puteri aliniate sau nu celor dominante, Perseus cunoaște o perioadă incertă în care pacea cochetează cu războiul. Acest tip de moment este adânc înrădăcinat în istoria omenirii. Se crede că este o trăsătură a civilizației umane, inerentă și definitorie acestei forme de viață. Istoria omului nu este nimic altceva decât o adunătură de forme și reforme ale unui concept politic sau al altuia. Perseus se află acum în acea perioadă în care doi poli majori se luptă ideologic pentru dominarea Cuadrantului. Puterile mai mici nu pot decât să se alinieze acestora sau să riște neutralitatea. Într-adevăr, neutralitatea într-o orânduire realistă este un risc, unul care mai devreme sau mai târziu se răsfrânge asupra ta. Însă incertitudinea este incertă chiar și pentru ea însăși. O afirmație care, pe cât de dubioasă este, pe atât de mult grăiește despre ce înțelege omenirea că ar fi politica. Sau mai bine spus ce face ea să fie politica.

          Climatul strategic al Cuadrantului este, evident, definit de către marile puteri. Imperiul Valerian și liberalul Candor, doi coloși ideologici, se luptă să stabilească cui îi aparține preeminența. Omenirea a crezut că, odată cu distanța dintre planete și întreaga nouă realitate pe care dimensiunea interstelară o aduce cu sine, multe amenințări și pericole specifice realității intraplanetare vor dispărea. Considerate în trecut ca fiind distrugătoare de civilizații și aproape demonstrând acest lucru omenirii, armele nucleare au devenit acum desuete. Odată ce adversarul poate fi prezent pe mai multe planete simultan, distrugerea unei părți sau chiar a întregii mase planetare deodată nu mai este atât de periculoasă. Moartea a milioane? Când a fost pierderea de vieți o problemă pentru politică? Percepția morală a omenirii s-a înlesnit direct proporțional cu dezvoltarea acesteia.

          Dar iată că nu sunt singurele care evoluează. Astfel, dacă valoarea strategică a unui atare lucru nu mai este valabilă, se inventează ceva care să înlocuiască pierderea. Preeminența este, finalmente, un scop. Așa se face că geniile militare nu au stat prea mult pe gânduri și au și venit cu elemente care să restabilească veghea mortuară asupra adversarilor. Odată cu dezvoltarea călătoriei mai rapide decât viteza luminii au apărut bombardierele planetare. Nave de război masive a căror misiune este exclusiv aceea de a bombarda o planetă cu focoase seismice care pot provoca o implozie planetară. Strategii mai leneși au găsit o alternativă de utilizat din confortul casei. S-au gândit că artileria trebuie regândită și așa au ajuns să dea naștere celei stelare. Dispozitive gigantice de tip tun ionic amplasate pe orbita planetelor, au capabilitatea de a lansa proiectile energetice în inima planetelor din alt sistem, destabilizându-le nucleul. Dintr-o dată distanța nu mai este o problemă.

          Cum strategicul este revigorat, mijloacele clasice vin și ele la festin. Spionajul, diplomația, șantajul și alte bunuri de politică intră pe scenă. De bună seamă că sunt unele lucruri care nu mor niciodată.

          *

          Coridoarele imperiale ale Directoratului încapsulau multă imagologie despre cât de grandios se vedea Imperiul. Arhitectura valeriană, oriunde ai fi mers, avea ceva militar în natură. Steaguri și pânze cu însemnele imperiale, portretele Împăratului și diferite ipostaze ale soldaților și operativilor loveau retina oricărui trecător – evident nu orice trecător! Colonelul se îndreptă spre biroul său. Avea o întâlnire cu unul dintre operativi. De data aceasta era ceva grandios. Când ajunse la ușă își verifică însemnele, așteptându-se parcă să nu fie în piept. Puse mâna pe clanță și intră. Operativul care stătea pe scaunul din fața biroului se ridică numaidecât, salutând fără să se întoarcă.

          — Pe loc repaus, rosti colonelul.

          Operativul luă din nou loc și așteptă. Colonelul se duse la locul său și îl privi. Un tip bine, cu o față neutră îl fixa pe colonel impasibil.

          — Ești unul dintre cei mai buni operativi ai Imperiului, începu colonelul. Am ceva foarte important pentru tine. Preeminența noastră este în joc. Am primit rapoarte de la operativii infiltrați despre un proiect top-secret al Candorului. Proiectului Melios. Se pare că nenorociții au cercetat și dezvoltat un ser special. Ai putea să ghicești ce face?

          — Armă biologică? Ucide presupun, răspunse operativul.

          — Nicidecum! Din contră, îmbunătățește ființa umană.

          — În ce fel?

          — Ei, asta nu știm.

          — Mhm, presupun că eu o să trebuiască să aflu. Corect?

          — Numaidecât! Mai exact, trebuie să afli ce face și să procuri o mostră pentru ca specialiștii noștri s-o analizeze. Misiunea ta începe acum.

          — Am înțeles.

          — Ești liber. Nu-i lăsa pe deziluzionații ăia de liberali să creadă că pot depăși Imperiul. Pentru Împărat!

          — Pentru Împărat!

          Operativul se ridică, își salută impasibil superiorul și plecă de îndată. Mintea sa era plină de gânduri.

          Monotonia incertitudinii

          I se părea că tensiunea tăia distanța dintre ei doi la fel cum lumina apusului începuse să săgeteze spațiul închis al apartamentului. Paharele de vin roșu erau încă pe măsuță, iar în vălmășeala de haine și umbre rochia ei albastră ieșea de sub cămașa împrumutată de la el. Clarissa ieșise de la duș și aștepta ca Djames să își termine țigara.

          Avusese o zi grea la birou. Erau în mijlocul unor reorganizări a activității, cu multe schimbări de atribuții și de roluri, în timp ce vizitele dese la ambasade nu trebuiau neglijate. Pentru Candor era la fel de importantă eficiența internă ca și imaginea față de restul Cuadrantului. Mai cu seamă față de Imperiul Valerian, cu care avea o confruntare aproape deschisă.

          Clarissa era la mijloc: trebuia să jongleze cu noile directive de diplomație publică și culturală din Departamentul de resort, dar și cu interesele schimbătoare transmise de ambasada valeriană. Problema însă nu era asta, ci, mai degrabă, toată tracasarea provocată de monotonia birocrației și a incertitudinii reușitei. Deși lucra îndeaproape cu valerienii, Clarissa nu era convinsă că ceea ce reușea să obțină prin ambasadă era dorit și în Proxima Valeriana.

          De doi ani, de când Djames Vokin era ambasador însă, lucrurile păreau să meargă mai bine în relațiile cu Imperiul. Stând și analizând deseori situația, Clarissa se gândea dacă într-adevăr diplomația Candorului dădea roade, sau, pur și simplu, acțiunile ei individuale aveau un efect limitat.

          — Am vorbit azi la birou despre creșterea cooperării cu Imperiul Valerian, începu Clarissa, și ne-am gândit că ar fi bine să intensificăm schimburile de studenți, profesori și specialiști. Pentru noi e foarte important ca oamenii voștri să aibă acces la cultura noastră. Schimburile de idei și de oameni sunt considerate principalele instrumente ale diplomației candoriene.

          — Minunat! spuse Djames. Se pare că, în sfârșit, conducătorii noștri au o viziune comună asupra Cuadrantului Perseus! Chiar azi am primit o infogramă la ambasadă despre intensificarea cooperării economice cu Candorul. Noi suntem mai pragmatici: pe lângă idei, ne trebuie și o bază de cooperare. La valori adăugăm și practica, iar schimburile tehnologice și cele economice sunt cele care ne interesează direct.

          — Dacă punem cap la cap cooperarea în educație și formare cu cooperarea economică, poate reușim să stabilizăm puțin situația asta tensionată.

          — Într-adevăr, Clarissa, e o perioadă plină de incertitudine, însă nu prea știu din partea cui…

          Clarissa se așezase pe balansoarul care se legăna încet, intrând și ieșind din lumina gălbuie a razelor Ondiei. Îi plăcea să stea aici când vorbea cu Djames – o făcea să se simtă mai confortabil, mai ales când discutau despre treburi serioase. I se părea că, de fiecare dată când dialogul lor lua o turnură diplomatică, Djames devenea și mai bățos. Balansoarul îi dădea o stare de calm și reușea să reducă neplăcerea cauzată de atitudinea partenerului său.

          La urma urmei, Djames era așa de la începutul relației lor, fapt posibil tot sub semnul legăturiilor diplomatice. Probabil tocmai de aceea i se părea Clarissei că Djames intra imediat în rolul ambasadorului când vorbeau despre treburi serioase, deși ea își dorea pur și simplu să se descarce, să scape de masca oficială pe care o purta zilnic.

          — Ce vrei să spui, Djames? S-a întâmplat ceva? rosti ea, întrerupându-și brusc starea de contemplare.

          — Da, da. Știi și tu, să conduci o ambasadă e destul de dificil, mai ales când comunicațiile trebuie să fie criptate și tu ești departe de originea politicii externe. Uneori am senzația că nu mai înțeleg ce vor cei din Proxima Valeriana de la mine.

          Era printre puținele dăți când Djames părea descurajat, iar Clarissa nu știa cum să reacționeze. Candorul putea avea șovăieli, la fel și oamenii săi, tocmai pentru că procesele democratice necesitau consultare și deliberare, iar decizia nu se lua unitar, însă Imperiul Valerian era coordonat de oameni cu aceeași viziune, care nu vedeau necesitatea dialogurilor de legitimare a deciziilor. Djames era totuși destul de aproape de nucleul de decizie, iar incertitudinea pe care o citea în ochii lui nu era tocmai ceea ce aștepta de la el.

          — Stai liniștit, dragule, nici când ești mai jos în ierarhie și chiar la originea politicii externe nu e chiar atât de ușor, încercă Clarissa să îl liniștească. Tocmai pentru că nu ai contact direct cu cel îi adresezi această politică pare că vorbești în van. Trebuie să interacționezi cu oamenii, să vezi cum reacționează la diferiți stimuli. Numai în mișcare te adaptezi!

          — Știu și eu? Poate pentru tine, care ești o persoană atât de specială și cu ambiția dinamismului, ăsta este într-adevăr un impediment. Eu sunt mai analitic, prefer să observ și să mă pot delimita de relația mea directă ca să pot acționa.

          — Hm… Probabil! Chiar mă gândeam la o călătorie prin Imperiul Valerian, să văd și eu cum mai merge implementarea Tratatului pentru respectarea umanității. Am tot auzit zvonuri. Dacă se dovedește că e adevărat, mă tem că cei de aici, din Landia, și întreg Candorul vor fi mai sceptici în a se deschide diplomatic către voi.

          — Iubita mea Clarissa, tocmai de aceea nu sunt decât zvonuri. Încrederea dintre Candor și Imperiul Valerian este la fel de puternică precum încrederea dintre noi doi… Of, scuză-mă puțin. Am primit un mesaj important de la ambasadă.

          Seducția incertitudinii

          În timp ce Djames își verifica telefonul în camera cealaltă, Clarissa își scoase tableta din buzunar și deschise precaută e-mailul criptat. Nu mai avea nevoie de timp suplimentar pentru a-l decoda, fiind obișnuită cu astfel de informări și cu sistemul lor criptografic. În cei 15 ani de muncă în Departamentul de Securitate evoluase foarte mult, fiind unanim apreciată pentru loialitatea și ideile sale. Era o candoriană tipică: ambițioasă, dornică să ajungă cât mai sus în ierarhia sistemului pentru a ajuta la dezvoltarea și expansiunea stilului de viață al acestuia.

          Informarea colegilor ei de la Departament era una așteptată de câteva zile. Se știa că Imperiul Valerian pregătise ceva în legătură cu Melios, dar nu se știa ce. Acum aflaseră: un spion se afla pe Landia pentru a fura proiectul.

          — Nu voi permite una ca asta în ruptul capului! își spuse Clarissa printre dinți.

          În cei 2 ani de când era ambasador pe Candor, Djames își luase toate măsurile de precauție. Până la urmă, nu era doar diplomat. Îl surprinse informarea. Faptul că acum era anunțat despre posibilitatea compromiterii acoperirii lui și mai ales că viața  îi era amenințată venea să strice bucuria dublei reușite pe care o întrevedea la orizont: obținerea proiectului Melios și păstrarea Clarissei. În ceața care i se lăsase în privire nu mai deslușea care dintre cele două e mai important.

          Dragule, ești ok?

          Țigara încă îi fumega în mână, în timp ce ochii lui priveau în gol. Atmosfera pe Landia i se părea încărcată. Apusul Ondiei era plăcut, lumina era caldă pentru privirea sa obosită. O auzi pe Clarissa de la distanță, ca și cum călătorise în cel mai îndepărtat capăt al Cuadrantului, iar ea îl striga. Era sigur că dacă i se întâmpla ceva, ea va fi acolo să îl sprijine. Ochii ei negri erau ca o ancoră pentru el.

          — Iubito… Ești alături de mine orice ar fi?

          — Djames, ce întrebări sunt astea?

          — Clarissa, răspunde-mi…

          Îi tremurau mâinile.

          — Bineînțeles! Ce întrebări pui și tu, Djames! Hai mai bine să comandăm ceva de mâncare. Tremuri.

          — Oh, iar am primit un mesaj.

          Cling.

          Clarissa Sichereit.

          Djames Vokin.

          Incertitudinea dezlănțuită

          Se priveau în ochi și scânteile se împreunau cu lumina apusului. Ondia parcă nu fusese niciodată atât de strălucitoare seara, păstrându-și în același timp căldura care învăluia sufletele.

          — Tu, rostiră la unison.

          Glasurile li se uneau într-o armonie aproape perfectă. Vocile adunau în ele mii de speranțe și curgeri de neant risipite pentru o clipă de… Ce fusese între ei? Iubire? Pasiune? Incertitudine?

          — Niciunul nu știam, începu Djames. Pff… ce chestie. Și acum, ce? întrebă Clarissa.

          Uimirea îi încerca pe amândoi. Dar astfel de surprize erau de așteptat în lumea lor. Spionajul e o chestiune insidioasă, nimic nou în asta. Din contră, cineva ar putea spune că erau doi amatori. Cum să stea atât timp unul lângă celălalt fără să afle sau să nu se bănuiască? Și, totuși, se întâmplase. Întotdeauna există un grad de incertitudine care ne guvernează viața. Iar ei știau foarte bine acest lucru.

          — Tu ar trebui să mă ucizi pe mine, răspunse Djames.

          — Lucru deloc ușor. Mă așteptam să nu fi știut. Îmi plac operațiunile în care elementul surpriză e valabil. Așa presupun că plecăm de pe același picior. Nu?

          — Analiză tactică… Pe dracu, Clarissa. Noi ne iubeam. Acum trebuie să ne omorâm? Nu putem discuta asta pașnic? Totul se decide aici și acum, între noi. Guvernele noastre nu vor ști ce se întâmplă decât după ce le informăm noi și în funcție de ce le spunem.

          — Cum știu că nu mă duci cu vorba?

          — Nu știi. Fie ne luptăm între noi, fie ne așezăm și discutăm. Uite, la masă aici. Ne așezăm pe fotolii, eu într-un capăt, iar tu în celălalt. Cu mâinile îndepărtate de corp. Ce spui?

          Djames părea că se străduia să obțină ceva. Un ceva care nu era în mod necesar victoria asupra Clarissei. Ea, pe de altă parte nu avea încredere în el. Ce puțin îi trebuia să uite de iubire! Deși era spioană, schimbarea sa bruscă de atitudine era dezarmantă. Deocamdată nu avea ce face. Intră în jocul lui Djames. Amândoi se așezară așa cum propusese el.

          — Bun, începu Djames. Lăsându-și capul ușor în piept îi aruncă o privire înduioșătoare Clarissei. Îmi pare rău, continuă el, că a trebuit să fim tocmai noi.

          — Ingrată meserie. Așa este, aprobă Clarissa mecanic.

          — Știu că nu ai încredere în mine. Dar ascultă-mă numai! Clarissa, cu o privire suspicioasă, se gândi că acum răbdarea ar fi strategia de abordat. Nu prea avea de ales.

          — În regulă. Să auzim.

          Djames era impresionat de controlul ei, dar era la fel de adevărat că-l supăra răceala de care dădea dovadă. Se tot întreba dacă ea chiar îl ștersese din minte ca iubit, sau doar juca foarte bine, nefiind sigură de planurile lui. Greu de spus.

          — M-am tot gândit în ultima vreme, iar acum îmi este foarte clar. Nu sunt tocmai cine crezi tu că sunt. De fapt, nu sunt nici cel pe care Imperiul crede că-l are în slujba sa.

          Clarissa își mijii ochi și îl fixă cu privirea. Părea că era angajată într-un proces febril de gândire.

          — Nu. Nu sunt spion dublu, încercă Djames să-o liniștească. Sunt un dezertor, draga mea. Și am dezertat înlăuntrul meu. Vezi tu, e adevărat că vreau secretul Proiectului vostru, dar e cât se poate de fals că-l vreau pentru Proxima Valeriana. Intențiile mele sunt de  a-l da întregului Cuadrant. Tuturor puterilor, indiferent de aliniere. După care am să fug.

          Clarissa nu știa ce să spună. Într-un fel, părea să creadă ce spunea Djames, dar nu-i vedea rostul.

          — Nu văd ce câștigi din asta, spuse ea.

          — Poftim? Nu e vorba despre așa ceva. Clarissa, este vorba despre cine sunt eu! Și nu se rezumă la o identitate politică. E o poveste ceva mai largă. De la șapte ani am rămas fără părinți. Nu, nu sunt pe Proxima Valeriana așa cum ți-am spus. Au murit într-un accident pe o colonie minieră. Directoratul Suprem de Intelligence m-a adoptat, ca să spun așa, și m-a crescut pentru a fi o unealtă a Imperiului Valerian. Cu toate astea, însă, nu s-au preocupat să mă îndoctrineze. Chiar deloc. Lucru destul de atipic. Fiecare cetățean crede că Împăratul și Imperiul sunt mai presus de orice. Eu am fost lăsat liber, iar această libertate mi-a permis să-mi dezvolt o gândire neîngrădită. Am ajuns să văd dincolo de natura politică a realității umane. Am ajuns să văd nulitatea ideilor așa numite identitare precum naționalitatea, etnia, culoarea politică, cetățenia și alte prostii de genul ăsta. Sigurele lucruri pe care le recunosc ca definind identitatea omului sunt individul și specia. Există un singur lucru și numai unul, omul. Nimic altceva. Pentru mine, toată ciondăneala asta ideologică între Imperiul Valerian și Candor e un act de agresiune împotriva omului. Fragmentarea politică e un act de agresiune împotriva speciei umane. Așa că m-am decis să lupt pentru asta, iar primul pas ar fi să distribui tuturor descoperirea voastră. Am aflat ce face și am și câteva mostre. Imaginează-ți! Presupune manipularea genomului uman de așa natură încât, supus unor tratamente speciale, dezvolte în indivizi rezistența la variații mai mari de temperatură, la boli și infecții și aduce o îmbunătățire considerabilă condiției și abilităților fizice, plus o speranța de viață cu 50 de ani în plus. Asta e o descoperirea a umanității nu a Candorului!

          Clarissa recunoscu în sinea sa că era puțin uimită. Nu ar fi crezut niciodată că în Djames se ascundea un idealism atât de aprig și atât de… ideal. Pentru o clipă, se simți nesigură și încercă să se relaxeze, eliminând presiunea instaurată în urma situației create.

          — Asta este, începu ea, foarte frumos, Djames. Însă pare atât de nerealizabil! Îți dai seama că atât Candor, cât și Imperiul te vor vâna toată viața. Unde ai să fugi?

          Djames se bucură să vadă o schimbare în atitudinea Clarissei. Asta îl înverșună și mai tare. Simți că nu era totul pierdut.

          — Oh, dar îți dai seama că știu asta! N-am gândit toate astea însă fără vreo portiță de scăpare în prealabil. Vezi tu, există un loc în teritoriile nestăpânite și necolonizate dintre Cuadrantul Perseus și Cuadrantul Artemis care este un soi de rai sigur pentru oameni ca mine. Am aflat despre el de la un colonel al unei puteri neutre din Artemis care avea o misiune de asasinare într-un sistem solar din Perseus. Nu stau acum să-ți povestesc cum am dat peste el și cum, de fapt, el mi-a salvat viața, dar îți pot spune clar că acel loc este sigur. Numai mie mi-a fost transmisă locația. Nici Landia și nici Proxima Valeriana nu vor ști vreodată unde să mă caute. Sau să ne caute. Putem să fugim împreună după ce facem cunoscut Proiectul Melios. Ce spui?

          Clarissa simții că acesta era momentul. Pentru ce, numai ea știa. Și, în curând, va afla și Djames.

          — E atât de riscantă treaba asta, spuse ea. Și trebuie stabilit acum ce și cum. Nu știu ce să spun, Djames.

          — Da sau nu, spuse Djames. Nu e timp de gândit. Clarissa, te iubesc și nu dau doi bani pe dorințele niciunei puteri.

          — În regulă! Împreună trecem peste asta.

          — Da! Am să anunț Proxima Valeriana că sunt aproape de descoperire și știu cum să scap de urmăritori. Între timp, noi fugim.

          Clarissa aprobă și zâmbi. Djames nu observă, dar simți falsul din surâsul făpturii pe care o considera iubita sa. După ce se ridică și se întoarse spre dormitor, Clarissa îl atacă cu o minidronă neurală care se atașă rapid de capul lui Djames și emise un puls electromagnetic. Acesta îi arse efectiv legăturile neurale ale creierului, ucigându-l instantaneu și fără durere. Cu câteva momente înainte ca minidrona să-l ajungă, Djames simți și își dădu seama cum s-a îmbătat cu propriul idealism și știu că întreaga scenă fusese o vânătoare pentru momentul propice în care Clarissa să-l ucidă. Mai avu doar câteva clipe de resemnare cu sine însuși, după care numai moarte. Și așa se sfârșește povestea unui necunoscut. În cele din urmă, „lumea liberă” a învins.

          Djames își spusese odată că libertatea pe care politica o proclama nu era altceva decât o lume liberă a unora de a domni peste alții. Nu poți aveam cu adevărat libertate atât timp cât există constrângeri valorice impuse de îngustimea a tot ceea ce presupune patria, națiunea, statul, etnia, naționalitatea. O lume liberă este o lume fără politică, iar o lume ordonată este lume unită. Aveai nevoie doar de bunul simț in genus și multe dintre mizeriile politice ale omenirii s-ar fi sfârșit. Însă îndoctrinarea Clarissei îi spunea acesteia că lumea liberă și democratică este numai cea proclamată de Candor. În definitiv, ce-i un model politic dacă nu o religie dezbrăcată de fundamentul teologic? Și ce-i o credință altceva decât o perspectivă a unei lupte pentru un anumit tip de speranță? Așa cum Djames conchisese în definitiv, omenirea nu-i decât un apanaj al unei orânduiri native realiste în care nimic nu-i adevărat, dar totul este permis.

Ana-Maria Anghelescu și Roșca Gheorghe-Octavian

Ana-Maria Anghelescu, licențiată în relații internaționale și studii europene la SNSPA, este în prezent masterandă în Analiza și Soluționarea Conflictelor la aceeași universitate și consilier de relații internaționale la Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice. Este pasionată de muzica clasică, o cititoare înfocată și o observatoare a societății contemporane. A mai publicat diverse materiale pe www.societatesicultura.ro (pagina de autor: http://societatesicultura.ro/author/ana-mariaanghelescu/ ). Roșca Gheorghe-Octavian, licențiat în comunicare și relații publice la SNSPA, este în prezent masterand în Analiza și Soluționarea Conflictelor la aceeași universitate. Este pasionat de science-fiction și întrepătrunderea genului cu diferite discipline ale cunoașterii. A mai publicat povestiri în Fantastica.ro, revista Societății Române de Science Fiction și Fantasy (pagina de autor: http://fantastica.ro/author/gheorghe-octavian-rosca/).

More Posts