Domnul John Vansittart Smith, F.R.S., de pe strada Gower, 147A, era un om a cărui dăruire şi limpezime a minţii l-ar fi putut plasa printre cei mai buni observatori ştiinţifici. A fost, însă, victima unei ambiţii universale, care l-a determinat să caute să se distingă în cât mai multe domenii în loc să găsească eminenţa într-unul singur. În anii de început şi-a arătat înclinaţia pentru zoologie şi botanică, ceea ce i-a determinat pe prietenii săi să-l privească de parcă ar fi fost un al doilea Darwin, dar, când funcţia de profesor a început  să i se pară inaccesibilă, şi-a întrerupt studiile şi s-a dedicat chimiei. Studiile sale legate de spectrele metalelor l-au adus în rândurile celor din Societatea Regală; dar nu şi-a legat viaţa nici de acest domeniu şi, după un an de absenţă din laborator, s-a alăturat Societăţii Orientale, susţinându-şi lucrarea legată de inscripţiile hieroglifice şi demotice de la El Kab, dând astfel dovadă atât de versatilitatea cât şi de inconsistenţa înzestrărilor sale.

          Dar până şi cel mai capricios amant poate fi prins în cele din urmă, şi aşa au stat lucrurile şi în ceea ce-l priveşte pe Vansittart Smith. Cu cât s-a adâncit mai mult în egiptologie, cu atât mai impresionat a devenit de vastul domeniu care i se deschidea înaintea ochilor şi de importanţa extremă a unui subiect care promitea să arunce o rază de lumină asupra germenilor civilizaţiei şi a originii celei mai mari părţi din arte şi ştiinţe. Atât de captivat a fost domnul Smith încât s-a căsătorit numaidecât cu o tânără egiptolog, care semnase mai multe articole cu privire la cea de-a şasea dinastie, iar după ce astfel şi-a asigurat o bază solidă de operaţiuni, a purces la colectarea materialelor pentru o lucrare care fi trebuit să unească cercetările intreprinse de Lepsius cu ingeniozitatea lui Champollion. Pregătirea acestei opere de căpătâi l-a determinată să facă multe vizite grăbite magnificei colecţii egiptene din Luvru, iar în ultima dintre ele, nu mai departe de mijlocul lui octombrie, a devenit implicat într-o bizară şi demnă de consemnat aventură.

          Trenurile au avut întârziere, traversarea Canalului a fost anevoioasă, iar studentul a ajuns în Paris într-o stare oarecum febrilă. De îndată ce-a intrat în hotelul France de pe strada Laffitte, s-a aruncat pe-o canapea pentru câteva ore, dar, băgând de seamă că nu poate dormi, s-a decis, în pofida oboselii pe care-o resimţea, să se ducă la Luvru pentru a rezolva problema pentru care venise şi a lua trenul de seară înapoi spre Dieppe. Hotărându-se asupra acestui plan, îşi luă mantaua – era o zi ploioasă – şi porni pe Boulevard des Italiens către Avenue de l’Opera. Odată ajuns la Luvru s-a simţit în largul său şi a-nceput să se-ndrepte cu rapiditate spre colecţia de papirusuri pe care dorea să o consulte.

          Cei mai înfocaţi admiratori ai lui John Vansittart Smith cu greu ar fi putut spune despre el că era un bărbat chipeş. Nasul său acvilin şi bărbia proeminentă aveau ceva din caracterul acut şi incisiv prin care se distingea intelectul său. Felul în care îşi ţinea căpăţâna amintea de-o pasăre şi tot de-o pasăre amintea şi mişcarea aviară prin care, în timpul unei conversaţii, îşi arunca replicile şi obiecţiile. Şi cum stătea, cu înaltul guler al mantalei ridicat până-n dreptul urechilor, arăta aidoma reflexiei aruncate de obiectul din cutia de sticlă aflat în faţa sa. Cu toate acestea, i s-a părut nefiresc când o voce englezească a exclamat, din spatele său, pe-o ton îngrozitor:

          – Ce muritor bizar!

          Studentul avea o vanitate destul de mare, care se manifesta printr-o desconsiderare ostentativă şi exagerată faţă de toate considerentele personale. Şi-a îndreptat buzele şi s-a uitat rigit către un manuscris, în vreme ce inima lui se umplea cu amărăciune împotriva întregii rase de turişti englezi.

          – Da, îi ţinu isonul o altă voce, are cu adevărat o înfăţişare extraordinară.

          – Ştiai că, îi răspunse prima voce, cineva ar putea chiar crede că, prin contemplarea intensă a mumiilor, a devenit şi el pe jumătatea mumie.

          – Are cu siguranţă o fizionomie tipic egipteană, îi răspunse celălalt.

          John Vansittart Smith se întoarse pe călcâi spre conaţionalii săi cu intenţia de-a le spune o vorbă sau două, dar, spre surpriza şi bucuria sa, cei doi englezi pe care îi auzise conversând stăteau cu spatele la el şi se uitau la unul dintre îngrijitorii muzeului, care lustruia nişte lucrări din alamă, la capătul celălalt al încăperii.

          – Carter ne aşteptă la Palatul Regal, îi spune un turist celuilalt uitându-se la ceas, după care plecară împreună, lăsându-l pe student să-şi vadă de treabă.

           „Mă întreb dacă aceşti vorbăreţi chiar cunosc fizionomia vechilor egipteni”, gândi John Vansittart Smith şi se dădu puţin într-o parte pentru a-l vedea pe îngrijitor la faţă. A rămas surprins când privirea i-a poposit pe chipul lui. Avea, într-adevăr, aceeaşi fizionomie cu care se familiarizase în decursul studiilor sale. Caracteristicile statuare şi netede, fruntea lată, bărbia bine rotunjită şi tenul măsliniu formau imaginea în oglindă a nenumăratelor statui, mumii şi poze, care împânzeau pereţii întregii încăperi. Lucrul în sine era dincolo de orice posibilă coincidenţă. Omul trebuia să fie un egiptean. Unghiul format de umerii săi şi îngustimea coapselor făceau singure dovada originii sale.

          John Vansittart Smith se grăbi spre el, cu intenţia de a i se adresa. Nu era o persoană volubilă şi cu greu găsea un echilibru fericit între bruscheţea superiorităţii sale şi genialitatea sa. Pe măsură ce se apropia, omul se întoarse într-o parte, dezvăluindu-şi profilul, dar continuând, totuşi, să-şi vadă de treburile sale. Vansittart Smith, aţintindu-şi privirea asupra pielii celuilalt, deveni brusc conştient de faptul că era ceva inuman şi supranatural în înfăţişarea lui. Deasupra ochilor şi-a tâmplelor, pielea îi era atât de lucioasă şi netedă de parcă ar fi fost din pergament lustruit. Nu părea să aibă pori. Cineva nici măcar nu şi-ar fi putut imagina o picătură de umezeală pe suprafaţa aceea aridă. De la sprâncene şi până la bărbie, însă, tegumentul îi era împânzit de milioane de riduri delicate, care se intersectau şi suprapuneau de parcă Natura, în spirit maori, şi-ar fi încercat cel mai sălbatic şi complicat model pe care l-a putut concepe.

          – Ou est la collection de Memphis? întrebă studentul, cu aerul straniu al unui om care adresează o întrebare doar pentru a începe o conversaţie.

          – C’est la, răspunse cu bruscheţe omul, făcându-i semn cu capul spre celălalt colţ al încăperii.

          – Vous etes un Egyptien, n’est-ce pas? întrebă englezul.

          Îngrijitorul îşi ridică privirea şi-şi aţinţi ochii săi negrii asupra interlocutorului. Erau vitroşi, de o strălucire uscată şi ceţoasă, cum Smith nu mai văzuse niciodată la vreun om. Şi-n timp ce-i scruta, a putut observa un sentiment puternic adunându-se în adâncurile lor, crescând şi adâncindu-se până când născociră o privire asemănătoare atât spaimei cât şi urii.

          – Non, monsieur; je suis francais, se întoarse brusc omul şi se aplecă, reapucându-se de lustruit. Studentul îl privi uimit pentru o clipă, apoi ieşi pe-o uşă şi începu să ia notiţe despre cercetările intreprinse de el printre manuscrise. Cu toate acestea, gândurile sale refuzau să se întoarcă în făgaşele lor naturale. Poposeau, în schimb, asupra enigmaticului îngrijitor, cu chipul său de sfinx şi pielea-i măslinie.

           „Unde am mai văzut aşa ochi?” se întrebă Vansittart Smith singur. „Este ceva saurian în legătură cu ei, ceva reptilian. E membrana nictitană a şerpilor”, medită el, gândindu-se la studiile sale zoologice. „Le oferă un aspect strălucitor. Dar e mai mult decât atât. Este un sentiment de putere, de înţelepciune – sau cel puţin asta am citit în ei – şi-n acelaşi timp de oboseală, de-o atât de cumplită oboseală şi inefabilă disperare. Poate că nu-i decât în imaginaţia mea, dar nicicând până acum nu am mai avut o senzaţie atât de puternică. Pe Jupiter, trebuie să-i mai privesc o dată.” Se ridică şi înconjură sălile egiptene, dar omul care îi stârnise curiozitatea dispăruse.

          Studentul se aşeză în colţul lui tăcut, continuând să lucreze la notiţele sale. Găsise pe un papirus informaţia după care venise, şi nu rămânea decât să o transcrie cât era încă proaspătă în mintea sa. Pentru o vreme, creionul alergă grăbit deasupra paginilor, dar în curând atingerea lui deveni tot mai uşoară, cuvintele se înceţoşară, şi, într-un final, creionul pică pe podea, iar capul studentului îi căzu greu pe piept. Obosit de călătoria făcută, adormi atât de profund în colţul său tăcut din spatele uşii, încât nici zornăitoarea gardă civilă şi nici paşii vizitatorilor ori măcar dangătul puternic al clopotului ce marchează ora închiderii nu-l putură deştepta.

          Amurgul se transformă treptat în întuneric, agitaţia de pe Rue de Rivoli se tângui şi se stinse, depărtata Notre Dame dăngăni ora miezului de noapte, şi cu toate acestea, figura singuratică şi întunecată a studentului şedea tăcută-n penumbră. Abia spre ora unu a dimineţii, Vansittart Smith, tresărind şi inspirând brusc, îşi recăpătă conştiinţa. Pentru un moment îi trecu prin minte că adormise în fotoliul său de studiu de acasă. Luna strălucea nestatornic printre obloanele netrase, dar, pe măsură ce privirea i se rotea pe şirul nesfârşit de mumii şi cutii lustruite, îşi aminti în mod clar unde se afla şi cum de ajunsese acolo. Smith nu era o persoană nervoasă. Dădea dovadă de acea iubire faţă de situaţiile romaneşti atât de caracteristică rasei lui. Întinzându-şi membrele amorţite, se uită la ceas şi chicoti în momentul în care îşi dădu seama ce oră este. Întreaga întâmplare ar fi o anecdotă strajnică, numai bună de introdus în următoarea sa lucrare, ca o supapă pentru speculaţiile mai grele şi mai grave pe care avea de gând să le facă. Era puţin înfrigurat, dar trezit de-a binelea şi revigorat. Nici nu era de mirare că niciun gardian nu-l văzuse, căci uşa-şi arunca neagra şi profunda umbră chiar în locul în care şedea.

          Liniştea totală era impresionantă. Nici dinăuntru şi nici de afară nu răzbea vreun zgomot. Era singur cu oamenii morţi ai unei moarte civilizaţii. Ce dacă oraşul de afară duhnea de un strident secol nouăsprezece. În toată această încăpere cu greu se găsea un obiect, de la bobul scorojit de grâu şi până la cutia de culori a pictorului, care să nu fi înfruntat timpul preţ de patru mii de ani. Aici se găseau resturile spălate de marele ocean al timpului ale unui imperiu atât de îndepărtat. De la impunătoarea Thebă şi până la regescul Luxor, de la cele mai falnicele temple din Heliopolis şi de la sutele de morminte de unde toate aceste relicve fuseseră aduse. Studentul privi jur împrejur la figurile lungi şi tăcute, care pâlpâiau vag în întuneric, la truditorii agitaţi, care erau acum atât de liniştiţi, şi căzu într-o stare de spirit contemplativă şi plină de admiraţie. Un sentiment insolit, al proprie sale tinereţi şi inutilităţi, îl cuprinse. Sprijinindu-se de spătarul scaunului, se uită visător la priveliştea sălilor tăcute, învăluite în lumina lunii, care strălucea peste întreagă aripă a vastei clădiri. Privirea îi căzu asupra lucorii aruncate de-o lampă îndepărtată.

          John Vansittart Smith se ridică din scaun cu nervii-n piuneze. Lumina venea încet spre el, oprindu-se din când în când, şi apoi înaintând sacadat. Cel care-o purta se mişca fără să scoată niciun zgomot. În tăcerea deplină nu exista nici măcar suspiciunea unor paşi. Ideea c-ar fi nişte hoţi îşi făcu loc în mintea sa. Lumina se afla la două camere distanţă. Acum se afla la o cameră distanţă şi încă niciun sunet nu se făcea auzit.  Cu un fior de teamă, studentul observă un chip, plutind parcă în spatele lămpii. Figura era învăluită în umbre, dar lucoarea cădea din plin pe-o faţă stranie şi-n acelaşi timp nerăbdătoare. Nu avea cum să nu recunoască ochii aceia strălucind metalic şi pielea cadaverică. Era îngrijitorul căruia i se adresase mai devreme.

          Prima reacţie a lui Vansittart Smith a fost să iasă din conul de umbră în care se afla şi să-i vorbească. Câteva cuvinte explicatorii ar fi lămuri situaţia şi l-ar determina, fără îndoială, pe celălalt să-l conducă spre o uşă laterală, de unde ar fi găsit singur calea înapoi către hotel. Când omul intră, însă, în încăpere, aerul său straniu şi expresia sa aidoma îl făcură pe englez să se răzgândească. Era cât se poate de clar că omul nu se afla într-una dintre peregrinările sale oficiale, impuse de slujba pe care-o avea. Individul purta papuci cu talpa dublă şi păşea grăbit, uitându-se fugitiv în dreapta şi-n stânga, în timp ce respiraţia sa neregulată făcea flacăra lămpii să tremure furibund. Vansittart Smith se retrase tăcut în colţul său şi-l privi curios, convins că misiunea lui era de-o secretă şi, cel mai probabil, sinistră importanţă.

          Nu era nicio şovăială în mişcările celuilalt. Păşi uşor şi rapid către una dintre cutii şi, scoţând o cheie din buzunarul său, o descuie. De pe raftul de sus dădu jos o mumie, pe care o trase după el şi o aşeză cu multă grijă şi efort pe podea.  Puse lampa lângă ea, după care, ghemuindu-se într-o poziţie tipic orientală, se apucă, cu degetele tremurânde, să dea jos giulgiul şi bandajele care o acopereau. Pe măsură ce fâşiile de cârpă erau date cu zgomot la o parte, un miros puternic şi aromat umplea încăperea, iar fragmente de lemn înmiresmat şi mirodenii cădeau pe podeaua din marmură.

          Lui John Vansittart Smirt îi era cât se poate de clar că această mumie nu mai fusese niciodată despuiată de hainele sale. Întregul proces îl interesa. Curiozitatea îl incita, iar capul său acvilin ieşea tot mai mult din penumbra uşii. În momentul în care ultima fâşie a fost înlăturată de căpăţâna în vârstă de patru mii de ani, nu putu reţine un suspin de uimire. La început, o cascadă de plete lungi, negre şi lucioase se revărsară peste braţele muncitorului. Apoi, o a doua rotire a bandajului dezvălui o frunte albă şi îngustă, cu o pereche delicată şi încovoiată de sprâncene. A treia dezvălui doi ochi luminoşi şi un nas drept, bine tăiat, pe când a patra şi ultima dădu la iveală o gură drăgălaşă şi sensibilă şi o bărbie frumos arcuită. Întregul chip era de-o frumuseţe rară, cu excepţia unei mici iregularităţi, de culoarea cafelei, în mijlocul frunţii. Era un triumf al măiestriei celui care o îmbălsămase. Ochii lui Vansittart Smith se măreau pe măsură ce o priveau, iar el începu să susure satisfăcut.

          Efectul pe care-l avut asupra egiptologului nu se compară, însă, cu cel avut asupra straniului îngrijitor. Acesta din urmă îşi aruncă mâinile în aer, izbucni într-o cacofonie de vorbe, după care, îngenunchind lângă mumie, o strânse în braţe şi o sărută de nenumărate ori pe buze şi sprâncene. „Ma petite!”, mormăi el în franceză, „Ma pauvre petite!” Vocea lui era încărcată de emoţie, iar milioanele sale de riduri tremurau şi se zbăteau, însă în lumina lămpii, studentul a putut observa că ochii săi lucioşi îi erau încă uscaţi ca două plăci de oţel. Pentru câteva minute, cu faţa contorsionată, jeli deasupra chipului acela frumos. Apoi izbucni brusc în râs, spuse câteva cuvinte într-o limbă necunoscută şi sări în picioare cu aerul plin de vigoare al cuiva care urmează să facă un efort.

          În mijlocul încăperii se afla o cutie mare şi rotundă, care conţinea, după cum studentul remarcase în repetate rânduri, o colecţie magnifică de inele egiptene şi pietre preţioase. Către aceasta se îndreptat îngrijitorul şi, descuind-o, dădu capul la o parte. Puse lampa pe marginea ei, iar lângă ea un borcănaş din faianţă pe care îl scosese din buzunar. După care luă o mână de inele şi, cu seriozitatea şi nerăbdarea întipărite pe chip, purcese să le stropească pe toate cu substanţa care se găsea în borcănaşul din faianţă, ţinându-le în acelaşi timp sub lumina lămpii. Era în mod vădit dezamăgit de ele, pentru că în clipa următoare îşi vârî mâna în cutie şi scoase altele. Una dintre acestea, un inel masiv, cu o încrustaţie de cristal, îi atrase atenţie şi, nerăbdător, testă lichidul din borcănaş pe el.

          Imediat lăsă să-i scape un strigăt de bucurie, şi îşi aruncă mâinile în lateral, într-un gest care împrăştie lichidul din borcănaş pe podea, până la picioarele englezului. Îngrijitorul scoase un şerveţel roşu din buzunar şi, ştergând lichidul împrăştiat, ajunse până-n în colţul de lângă uşă, unde se găsi dintr-o dată faţă în faţă cu cel care-l observase până atunci.

          – Îmi cer scuze, spuse John Vansittart Smith cu toată politeţea de care era în stare, am avut ghinionul de-a adormi în spatele acestei uşi.

          – Şi m-ai urmărit? îl întrebă celălalt în engleză, având o privire ucigaşă şi chipul cadaveric.

          Studentul era un om în slujba adevărului:

          – Mărturisesc, spuse el, că v-am observat mişcările şi că acestea mi-au stârnit curiozitatea şi interesul cel mai sincer.

          Omul scoase de la piept un cuţit cu lama lungă:

          – Nu ai mai fi scăpat, îi spuse el, dacă te-aş fi observat acum zece minute, ţi-aş fi împlântat cuţitul ăsta în inimă. Dar chiar şi acum, dacă îndrăzneşti să mă atingi ori să mă întrerupi în vreun fel, s-a zis cu tine.     

          – N-am nici cea mai mică dorinţă să te deranjez, răspunse studentul. Prezenţa mea aici este pur întâmplătoare. Tot ce-aş dori este să daţi dovadă de bunătate şi să mă conduceţi către cea mai apropiată ieşire. A vorbit cu delicateţe, pentru că individul încă mai apăsa vârful cuţitului împotriva propriei palme, de parcă ar fi vrut să se asigure că este ascuţit, şi păstra pe chip expresie malignă. 

          – Dacă aş fi crezut, spuse celălalt. Dar nu, poate că e aşa. Care este numele tău? îl întrebă acesta.

          Englezul i-l spuse.

          – Vansittart Smith, repetă el. Eşti cumva acelaşi Vansittart Smith care a iscălit în Londra un articol despre El Kab? Am citit nişte notiţe pe marginea lui. Cunoştinţele pe care le aveţi pe marginea subiectului sunt vrednice de dispreţ.

          – Domnule, se plânse egiptologul.

          – Dar, cu toate acestea, sunt superioare celor avute de alţii cu pretenţii chiar mai mari. Cheia de boltă a vieţii pe care-am dus-o noi în vechiul Egipt nu stă în inscripţiile din monumente, ci în filosofia noastră ermetică şi ştiinţa mistică despre care nu menţionezi mai nimic în articolele tale.

          – „Vieţii pe care am dus-o noi”, repetă studentul cu ochii bulbucaţi; după care, brusc: Doamne, dumnezeule, uită-te la faţa acelei mumii!

                Omul cel straniu se întoarse şi ridică lampa în dreptul femeii moarte, lăsând să-i scape un strigăt lung şi jalnic. Acţiunea aerului distrusese ceea ce îmbălsămătorul se chinuise să facă. Pielea îi căzuse, ochii i se scufundaseră în găvane, buzele decolorate se zbârciră dând la iveală dinţii galbeni şi doar pata maronie din mijlocul frunţii mai lăsa să se înţeleagă că era aceeaşi faţă frumoasă şi tânără pe care-o admirase cu câteva clipe în urmă.

          Omul îşi flutură mâinile într-un gest de suferinţă şi teroare. Apoi, stăpânindu-se cu greutate, îşi întoarse privirea asupra englezului:

          – Nu mai contează, spuse pe-o voce tremurândă. Chiar nu mai contează. Am venit în noapte aceasta aici determinat să duc la îndeplinire un lucru. Şi l-am dus. Am găsit ce căutam. Am fost dezlegat de vechiul blestem. Mă pot alătura ei. Ce importanţă mai poate avea coaja ei neînsufleţită atâta timp cât spiritul ei mă aşteaptă de cealaltă parte a voalului.

          – Sunt vorbe turbate, spuse Vansittart Smith. Devenise din ce în ce mai convins că are de-a face cu un nebun.

          – Timpul mă presează şi trebuie să plec, continuă celălalt. Momentul pentru care am aşteptat atâta amar de vreme este aproape. Dar înainte aş vrea să-ţi arăt. Vino cu mine!

          Luând lampa, ieşi din încăperea aflată în dezordine şi-l conduse grăbit pe student printre sălile lungii de expoziţii egiptene, asiriene şi persane. La capătul ultimei, împinse o uşă mică şi pătrunse în zidul clădirii, coborând pe o scară din piatră. Englezul simţi aerul rece şi proaspăt al nopţii izbindu-i fruntea. Lângă el era o uşă ce părea să comunice cu strada. În dreapta ei, se afla o alta larg deschisă, prin care pătrundeau scânteieri gălbii.

          – Vino aici, îi spuse scurt îngrijitorul.

          Vansittart Smith ezită. Sperase că avea să se sfârşească această întreagă aventură. Cu toate acestea, curiozitatea îi dădea ghes. Nu putea să lase situaţia nerezolvată, aşa că-l urmă pe individ în camera luminată.

          Era o odaie mică, aşa cum sunt cele dedicate paznicilor. Jarul scânteia în sobă. Într-o parte era înghesuit un pat mic, iar în cealaltă un scaun de lemn cu o masă înaintea lui, pe care se aflau rămăşiţele cinei. Ochii vizitatorului scrutau încăperea, nu putură să nu remarce faptul că toate obiectele şi ustensilele erau antice, atât prin prisma materialelor folosite cât şi a manoperei. Şfeşnicele, vasele de pe şemineu, fiarele de călcat, ornamentele de pe pereţi, toate arătau de parcă prin ele omul ar fi încercat să se asocieze unui trecut îndepărtat. Individul ursuz, cu ochii mari şi grei, se aşeză  pe marginea patului, invitându-şi oaspetele să ia loc pe scaun.

          – Poate că aşa ar fi trebuit să fie, spuse el, vorbind încă într-o engleză excelentă. Să las în urma mea o notă, ca un avertisment pentru toţi muritorii care doresc să-şi măsoare puterile cu Natura. Am să-ţi spun ţie. Poţi să-l foloseşti cum doreşti. Îţi vorbesc acum cu un picior într-o altă lume. Sunt, după cum aţi presupus, un egiptean, dar nu unul din tagma sclavilor care lucrează acum în delta Nilului, ci un supravieţuitor al rasei feroce şi acerbe care i-a domesticit pe evrei, i-a alungat pe etiopieni în deşertul din sud şi au construit lucrări măreţe, care au stârnit invidia şi uimirea tuturor, generaţie după generaţie. Era în timpul domniei lui Tuthmosis, cu o mie şase sute de ani înainte de naşteres lui Cristos, când am văzut lumina zilei. Bag de seamă că te retragi, dar ascultă-mă şi-o să vezi că am să-ţi stârnesc mai degrabă mila, decât să-ţi isc teama.

          Numele meu era Sosra. Tatăl meu a fost înaltul preot al lui Osiris, în marele templu din Abaris, care se afla în vremurile acelea pe braţul Bubastic al Nilului. Am fost crescut în templu şi iniţiat în toate artele mistice despre care se vorbeşte în propria voastră Biblie. Am fost un ucenic înzestrat. Înainte să ajung la vârsta de şaisprezece ani învăţasem tot ceea ce mă putuseră învăţa cei mai înţelepţi dintre preoţi. Iar din acel moment am început să studiez de unul singur secretele Naturii, neîmpărtăşindu-mi gândurile cu nimeni.

          Dintre toate întrebările care-mi stârneau interesul nu era niciuna care să mă muncească la fel de mult precum cele legate de natura vieţii. M-am afundat în studierea principiului vital. Scopul medicinei fusese dintotdeauna acela de-a alunga boala după apariţiei ei. Eram de părere că ar trebui concepută o metodă prin care corpul să fie fortificat, nelăsând boala să pătrundă în el. Este inutil să aduc acum în discuţie cercetările mele. Chiar de-aş face-o, le-ai înţelege doar fragmentar şi cu mare greutate. Au fost făcute în parte pe animale, în parte pe sclavi şi în parte pe mine. Este suficient să spun că rezultatul după care tânjeam consta în plăsmuirea unei substanţe care, odată introdusă în sânge, i-ar fi conferit trupului capacitatea de-a rezista timpului, violenţei ori bolii. Nu i-ar fi oferit nemurire, ci doar posibilitatea de-a dura pentru multe mii de ani. Am folosit-o pe-o pisică, după care am otrăvit-o cu cele mai letale veninuri. Pisica aceea trăieşti şi acum în Egiptul de Jos. Nu are nicio legătura cu misterul ori magia, a fost, pur şi simplu, o descoperire chimică, care oricând ar putea fi făcută de altcineva.

          Iubirea de viaţă este puternică în cel tânăr. Mi s-a părut că am reuşit să mă despart de toate suferinţele şi că abolisem durerea, alungând din preajmă moartea. Cu inima uşurată, am turnat lichidul blestemat în venele mele. După care m-am uitat primprejur după cineva în care aş fi putut avea încredere. Era un tânăr preot al lui Thot, Parmes se numea, care-mi câştigase bunăvoinţa prin natura sa curioasă şi devotamentul în faţa studiilor. Lui i-am şoptit secretul meu şi la cererea lui i-am injectat în vene elixirul. Ar fi trebuit, îmi dau seama acum, să nu-mi fi făcut niciodată un tovarăş de aceeaşi vârstă cu mine.    

          După această grandioasă descoperire, am lăsat-o mai uşor cu studiile, însă Parmes şi le-a continuat pe ale lui cu reînnoită energie. În fiecare zi îl putea vedea lucrând cu sticlele şi povarnele sale în templul lui Thot, însă mie nu-mi spunea mai nimic legat de activităţile sale. Cât mă priveşte pe mine, obişnuiam să mă perind prin oraş şi vă privesc exultat împrejur, în vreme ce reflectam că toate acestea sunt sortite dispariţiei şi doar eu am să rămân. Oamenii mă salutau plecându-şi capul când treceau pe lângă mine, pentru că faima cunoştinţelor mele ajunsese până departe.

          În timpurile acelea se ducea un război, iar Marele Rege şi-a trimis soldaţii la graniţa estică pentru a-i alunga pe hiksoşi. Un guvernator fusese, de asemenea, trimis la Abaris, pentru a-l stăpâni în numele regelui. Auzisem multe pe seama frumuseţii fiicei acestui guvernator, dar în ziua în care mergeam împreună cu Parmes să o întâlnesc şi am văzut-o purtată pe umerii sclavilor, m-am îndrăgostit de îndată de ea. Inima mi-a sărit din piept. M-aş fi putut arunca sub tălpile celor care o purtau. Aceasta era femeia mea. Viaţa fără ea, imposibilă. Am jurat pe capul lui Horus că are să fie a mea. I-am jurat-o preotului lui Thot. Iar el s-a întors spre mine cu o privire întunecată ca noaptea.

          Nu este nevoie să-ţi povestesc cum am peţit-o. A ajuns să mă iubească la fel de mult pe cât o iubeam şi eu. Am aflat că Parmes o văzuse înaintea mea şi că şi el o iubea, însă puteam zâmbi în faţa pasiunii lui pentru că ştiam că inima ei este a mea. Ciuma albă s-a abătut peste oraş şi mulţi au fost loviţi de ea, dar m-am îngrijit de bolnavi cât am putut de bine, fără să-mi fie vreo clipă frică. S-a minunat de îndrăzneala mea. După care i-am spus secretul şi am implorat-o să mă lase să-mi folosesc măiestria pe ea.

          „Şi atunci floarea ta nu se va mai ofili, Atma”, i-am spus. „Totul va trece şi dispărea, însă noi doi şi iubirea ce ne-o purtăm unul altuia vom dănui mai departe decât mormântul regelui Kefren.”

          Însă ea era plină de obiecţii timide şi fecioreşti. „Este drept”, m-a întrebat, „ori nu este cumva împotriva voinţei zeilor? Dacă marele Osiris ar fi dorit ca viaţa noastră să fie mai lungă, nu ne-ar fi făcut chiar el acest dar?”

          Cu devotament şi vorbe de iubire am izbutit să-i înlătur dubiile, dar încă ezita. Era o întrebare apăsătoare, aşa mi-a mărturisit. Mi-a cerut să-i dau răgaz o noapte de gândire. În dimineaţa următoare urma să am răspunsul ei. Cu siguranţă o noapte nu era prea mult să-mi ceară.

          Dorea să i se roage lui Isis să o ajute în luarea unei decizii.

          Cu inima strânsă şi cu o presimţire sumbră am lăsat-o să se decidă. Dimineaţa, după terminarea sacrificiului, m-am îndreptat grăbit spre casa ei. Un sclav spătos m-a întâmpinat pe scări. Mi-a spus că stăpâna lui era bolnavă, foarte bolnavă. I-am dat pe toţi la o parte din faţa mea cu frenezie şi am năvălit pe hol către camera Atmei. Şedea pe laviţă, cu capul ridicat mult deasupra pernei, cu chipul palid şi ochii opaci. Pe fruntea ei se afla o singură, furioasă şi purpurie pată. Cunoşteam prea bine semnul acela demonic şi vechi. Era pecetea ciumei albe, un însemn sigur al morţii.

          Ce aş putea să spun despre vremurile acelea teribile? Preţ de luni întregi am fost ca un nebun, arzând de fierbânţeală şi delirând, dar nu puteam să mor. Niciodată nu a tânjit un arab însetat după o fântână cum am tânjit eu în săptămânile acelea după moarte. De-ar fi putut otrava ori fierul să scurteze firul vieţii mele, de mult m-aş fi alăturat în moarte iubitei mele. Am încercat, însă nu am cunoscut izbânda. Influenţa acelui elixir blestemat era prea puternică în mine. Într-o noapte, pe când stăteam pe laviţă, slăbit şi ostenit, Parmes, preotul lui Thot, a venit în camera mea. A stat în lumina opaiţului şi m-a privit cu nişte ochi care scânteiau de-o nebunească bucurie.

          „De ce-a murit fecioara?” m-a întrebat. „De ce n-ai făcut-o mai puternică, aşa cum m-ai făcut pe mine?”

          „A fost prea târziu”, i-am răspuns. „Dar am uitat. Şi tu o iubeai. Eşti tovarăşul meu în suferinţă. Nu mai este la fel de îngrozitor să te gândeşti la secolele ce au să vină dacă le vom privi împreună. Proşti am fost să credem că moarte era duşmanul nostru.”

           „Poţi s-o mai spui o dată”, a izbucnit într-un râs sălbatic. „Cuvintele se-nşiruiesc bine pe buzele tale. Dar pentru mine nu au niciun înţeles.”

          „Ce vrei să spui?” l-am întrebat, ridicându-mă în cot. „Se prea poate, prietene, ca această durere să-ţi fi afectat mintea.” Faţa lui s-a luminat de bucurie şi s-a scuturat şi zvârcolit de parcă ar fi fost posedat.

          „Ştii oare unde-am să mă duc?” m-a întrebat.

          „Nu”, i-am răspuns. „Nu am de unde să ştiu”.

          „Am să mă duc la ea”, mi-a zis. „Zace îmbălsămată în mormântul tatălui său lângă palmierii din spatele zidului ce-mprejmuieşte oraşul.”

          „De ce te-ai duce acolo?”, am strigat.

          „Să mor”, ţipă el, „să mor! Eu nu-s legat în cătuşe de lut.”

          „Dar elixirul e-n sângele tău”, am strigat.

          „Pot să-l înving”, a spus, „am dat peste un principiu şi mai puternic, care-l poate distruge. Lucrează în venele mele chiar în momentul acesta, iar într-un ceas îmi voi cunoaşte sfârşitul. Am să mă alătur ei, iar tu vei rămâne aici, în urmă.”

          Privindu-l, mi-am dar seama că spunea adevărul. Lumina din ochii săi îmi dădea de înţeles că nu se mai află sub influenţa elixirului.

           „Mă vei învăţa şi pe mine”, am strigat.

          „Niciodată”, mi-a răspuns.

          „Te implor, pe înţelepciunea lui Thot, pe majestatea sa, Anubis!”

          „E inutil”, a răspuns cu răceală. 

          „Atunci am să-l învăţ singur”, am strigat.

          „N-ai să izbuteşti”, mi-a răspuns, „eu l-am descoperit din întâmplare. Există un ingredient pe care nu ai cum să-l găseşti. În afară de ce-a mai rămas în inelul lui Thot, nicio picătură din această poţiune nu va mai fi făcută vreodată.”    
          „În inelul lui Thot?”, am repetat, „unde este inelul lui Thot?”

          „N-o să afli niciodată”, mi-a răspuns. „I-ai câştigat iubirea. Dar cine a câştigat în final? Te las singur cu viaţa sa searbădă. Lanţurile mele s-au frânt. Trebuie să plec”. S-a întors pe călcâie şi a ieşit din încăpere. Dimineaţa a venit vestea că preotul lui Thot murise.

          Mi-am petrecut următoarele zile studiind. Trebuia să găsesc acea poţiune suficient de puternică încât să neutralizeze efectele elixirului. De dimineaţa devreme şi până dincolo de miezul nopţii stăteam cu sticla în mâna deasupra furnalului. Dincolo de asta, colecţionam toate papirusurile şi ustensilele folosite de preotul lui Thot. Dar am învăţat prea puţin din ele. Ici-colo, câteva indicii menite să-mi dea speranţă, dar nimic concret. Cu toate acestea, lună după lună mă chinuiam în continuare. Când inima mi se împovăra de deznădejde, mă duceam la mormântul din preajma palmierilor. Acolo, stând lângă sicriul de pe care bijuteriile fuseseră jefuite, îi putea simţi prezenţa dulce şi-i şopteam că am să mă alătur ei în cazul în care spiritul meu muritor ar putea rezolva această ghicitoare.

          Parmes îmi spusese că descoperirea sa avea de-a face cu inelul lui Thot. Îmi aduceam vag aminte de el. Era un inel mare şi greu, făcut nu din aur, ci dintr-un metal mai greu, adus tocmai din minele aflate-n munţii Harbal. Platină, aşa îi spuneţi. Inelul avea, din câte îmi aminteam, un cristal gol pe dinăuntru încrustat în el, în care ar fi putut fi păstrate câteva picături. Însă secretul lui Parmes nu putea să aibă de-a face doar cu metalul, pentru că în templu erau multe inele făurite din acelaşi metal. Nu ar fi fost mai logic să fi păstrat înăuntru lui puţin din acea otravă preţioasă? De abia ajunsesem la această concluzie când, scotocind printre papirusurile lui, mi-am dat seama că într-adevăr, aşa stăteau lucrurile; rămăsese nefolosit puţin lichid.

          Dar cum să găsesc inelul? Nu-l avea la el în momentul în care fusese luat în primire de către îmbălsămător. De asta eram sigur. Şi nici printre lucrurile lăsate urma sa nu se afla. În zadar am căutat prin toate încăperile în care intrase şi toate cutiile şi ustensilele pe care le avusese. Am scurmat chiar şi nisipul deşertului prin care-l purtaseră paşii; însă, orice aş fi făcut, nu puteam da sub nicio formă de inelul lui Thot. Dar cu toate acestea, poate că aş fi izbutit într-un final să îl găsesc, dacă nu s-ar fi abătut asupra mea un nou ghinion. Un mare război a început să fie purtat împotriva hiksoşilor, iar căpitanului Marelui Rege i-a fost tăiată calea de întoarcere, rămânând izolat în deşert cu toţi arcaşii şi călăreţii lui. Triburile de păstori se năpustea asupra noastră precum lăcustele în anii secetoşi. Din pustiul Shur şi până dincolo de marele şi săratul lac, zilele se înecau în sânge şi nopţile în foc. Abaris era bastionul întregului Egipt, însă noi nu le puteam ţine piept acelor sălbatici. Oraşul a căzut. Guvernatorul şi soldaţii au fost trecuţi prin sabie, iar eu, alături de mulţi alţii, am fost trimis în sclavie.

          An după an m-am îngrijit de cirezile din întinsele câmpiile ale Eufratului. Stăpânul meu a murit, iar fiul său a îmbătrânit, însă eu continuam să fiu la fel de departe de moarte ca şi mai înainte. Într-un sfârşit, am reuşit să fug călare pe-o cămilă şi m-am întors în Egipt. Hiksoşii se instalaseră în teritoriul cucerit, iar regele lor trona peste întreaga ţară. Abaris fusese distrus, ars din temelii, iar din marele templu nu mai rămăsese decât un munte de moloz. Din mormântul Atmei nu mai rămăsese niciun semn. Fusese îngropat sub dunele deşertului, iar palmierii dimprejurul său dispăruseră demult. Papirusurile lui Parmes şi lucrurile din templul lui Thot se prăpădiseră sau fuseseră împrăştiate în cele patru colţuri ale lumii. Orice căutare a lor era zadarnică.

          Din acel moment am renunţat să mai sper că voi fi în stare să găsesc inelul ori poţiunea aceea. M-am decis să trăiesc şi să rabd până ce efectele elixirului aveau să dispară. Dar cum ai putea tu să înţelegi ce lucru îngrozitor este timpul, cum ai putea tu, care nu parcurgi decât drumul îngust care zace între leagăn şi mormânt? Eu, însă, ştiu preţul lui, eu, care am plutit de-a lungul întregului curs al istoriei. Eram bătrân când a căzut Ilionul. Eram foarte bătrân când Herodot a venit la Memphis. Eram gârbovit de ani când noua evanghelia şi-a făcut ieşirea-n lume. Şi cu toate acestea, poţi vedea că arăt ca oricare om, blestematul elixir încă-mi mai diluează sângele, despărţindu-mă de propria-mi judecată. Dar acum, în sfârşit, am ajuns la capătul drumului.

          Am călătorit pe toate meleagurile şi am trăit în sânul tuturor naţiilor. Fiecare limbă e la fel pentru mine. Le-am învăţat pe toate pentru a trece timpul. Nu cred că este nevoie să-ţi spun cât de încet se scurgeau îndelungatele zori ale civilizaţiei moderne, anii trişti ai evului mediu, timpurile întunecate ale barbarismului. Le-am lăsat pe toate-n urmă acum. Niciodată n-am privit cu dragoste vreo altă femeie. Atma ştie că i-am fost credincios.

          Îmi făcusem un obicei din a citi tot ce scriau exegeţii pe tema vechiului Egipt. Am ocupat multe funcţii, uneori influente, alteori lipsite de importanţă, dar mi-am permis întotdeauna să cumpăr revistele şi ziarele care tratau aceste subiecte. Acum vreo nouă luni mă aflam în San Francisco, când am citit despre noi descoperiri în jurul oraşului Abaris. Inima bătea să-mi sară din piept în timp ce citeam. Scria că se ocupau de escavarea unor morminte de curând scoase la lumina zilei. Într-unul dintre acestea găsiseră o mumie încă în linţoliul ei, cu o inscripţie pe lespede, care spunea că ar fi fiica guvernatorului din vremea domniei lui Tuthmosis. Mai scria şi că, la îndepărtarea lespezii superioare, au dat peste un inel masiv din platină, cu o înscrustaţie din cristal, care fusese poziţionat peste pieptul femeii îmbălsămate. Acolo, va să zică, ascunsese Parmes inelul lui Thot. Şi, într-adevăr, fusese îndreptăţit să creadă că este în siguranţă, pentru că niciun egiptean nu şi-ar fi întinat sufletul îndepărtând chiar şi lespedea de deasupra unui prieten îngropat.

          În aceeaşi noapte am părăsit oraşul San Francisco şi, în câteva săptămâni, mă aflam iarăşi la Abaris, dacă dunele şi zidurile surpate ar mai putea revendica vechiul nume al oraşului. M-am îndreptat în grabă spre francezii care făcea săpături şi i-am întrebat de inel. Mi-au răspuns că atât inelul cât şi mumia fuseseră trimise la muzeul Boulak din Cairo. Şi către Boulak m-am îndreptat, dar doar pentru a mi se spune că Mariette Bey şi le adjudecase şi le trimisese la Luvru. Le-am urmărit şi atunci, în sfârşit, în încăperea egipteană, am reajuns, după aproape patru mii de ani, în preajma rămăşiţelor Atmei şi a inelului pe care-l căutasem atâta amar de vreme.

          Însă cum aş fi putut pune mâna pe ele? Cum aş fi putut să mi le însuşesc? Norocul a făcut ca poziţia de îngrijitor să fie liberă. M-am prezentat în faţa directorului. L-am convins prin cunoştinţele mele despre Egipt. Dar în nerăbdarea mea, i-am spus prea multe. Mi-a spus că ştiu mai multe chiar decât el. Prin înşelăciune, însă, am izbutit să-l conving că-mi supraestimase cunoştinţele şi am reuşit să-l determin să mă lase să transport cele câteva obiecte depozitate în biroul său. Aceasta este prima şi ultima mea noapte aici.

          Şi aceasta este povestea mea, domnule Vansittart Smith. Nu cred că este nevoie să spun mai multe unui om de talia dumneavoastră. Printr-o stranie întâmplare în noaptea aceasta i-ai putut vedea chipul celei pe care-am iubit-o în vremurile acelea de demult. Erau multe inele cu încrustaţii de cristal în acea cutie şi a trebuit să le testez pentru a da de cel făcut din platină. Privind cristalul mi-am dat seama că, într-adevăr, mai rămăseseră câteva picături înăuntru şi că voi putea în sfârşit să frâng acel blestem care mi-a făcut mai mult rău decât cea mai îngrozitoare boală. Nu am mai nimic să-ţi spun. Mi-am despovărat sufletul. Poţi să spui şi altora povestea mea ori poţi să o ţi secretă, după cum ţi-e voia. Decizia îţi aparţine. Ţi-am datorat aceste explicaţii pentru că aş fi putut să te omor în această noapte. Eram un om disperat, în calea căruia nu putea sta niciun obstacol. Dacă te-aş fi văzut înainte de a-mi fi terminat căutarea, n-aş fi ţinut cont că n-aveai de gând să mă opreşti ori să dai alarma. Aceasta este uşa. Dă în Rue de Rivoli. Noapte bună.

          Englezul a privit înapoi. Pentru un moment, figura netedă a lui Sosra Egipteanul a rămas încadrată de cadrul uşii înguste. În clipa următoare, uşa s-a închis, iar scârţâitul ascuţit al balamalei a sfărâmat liniştea nopţii.

          Era în a doua zi de la întoarcerea sa în Londra, când domnul John Vansittart Smith a văzut următorul anunţ în rubrica de corespondeţă pariziană a ziarului The Times: „Întâmplare curioasă la Luvru. – Ieri dimineaţă o descoperire stranie a fost făcută în principala încăpere orientală. Angajaţii care urmau să cureţe încăperile dimineaţa l-au găsit pe unul dintre îngrijitori mort, cu mâinile împrejurul uneia dintre mumii. Atât de strânsă îi era îmbrăţişare încât doar cu cea mai mare dificultate cei doi au putut fi despărţiţi. Una dintre cutiile care conţineau inele valoroase a fost deschisă şi prădată. Autorităţile sunt de părere că îngrijitorul dorea să fure mumia pentru a o vinde vreunui colecţionar privat, dar a fost răpus în acel moment de o mai veche boală la inimă. Se spune că era un om de-o vârstă incertă şi cu obiceiuri excentrice, fără nicio rudă în viaţă care să-i jelească dramaticul şi neaşteptatul sfârşit.”

 

în traducerea lui Alexandru Ioan Despina

Arthur Conan Doyle

Arthur Conan Doyle

Sir Arthur Conan Doyle (n. 22 mai 1859 - d. 7 iulie 1930) a fost un romancier britanic, celebru pentru a-l fi creat pe Sherlock Holmes - primul detectiv care apare într-o serie de romane polițiste. În afara acestora, Sir Arthur Conan Doyle a fost autorul a numeroase povestiri știintifico-fantastice, romane istorice, piese de teatru, romane de dragoste, poezie și texte inspirate direct din realitate (non-fiction).

More Posts