E adevărat! Agitat, foarte, foarte agitat fusesem și sunt. Dar de ce ai spune că sunt nebun? Boala îmi ascuțise simțurile, nu le distrusese.

          Mai presus de toate a fost simțul auzului. Auzeam toate lucrurile din cer și de pe pământ. Auzeam multe lucruri și din lumile de dedesubt. Cum, atunci, să fiu nebun? Privește cât de împăcat, cât de calm îți pot spune întreaga poveste.

          Îmi este imposibil să spun cum a încolțit ideea în mintea mea. L-am iubit pe bătrân. Nu-mi făcuse niciodată vreo nedreptate. Nu mă insultase vreodată. Nu-i dorisem bogăția. Cred că de vină fusese ochiul! Da, asta fusese! Avusese ochiul unei păsări – al unui vultur, un ochi albastru deschis, acoperit de o peliculă. De câte ori îl ațintea asupra mea, sângele-mi îngheța; Și astfel – foarte încet – m-am hotărât să-i iau viața bătrânului și să mă eliberez pentru totdeauna de acel ochi.

          Aici vreau să ajung. Crezi că sunt nebun. Dar nebunii nu știu nimic. Ar fi trebuit să mă vezi pe mine. Ar fi trebuit să vezi cu câtă grijă și chibzuință am purces la fapte!

          N-am fost niciodată mai binevoitor cu bătrânul decât în întreaga săptămână dinainte de a-l ucide. Și în fiecare noapte, târziu, îi descuiam ușa și o deschideam ușor – of, atât de ușor! Apoi, după ce făceam o deschizătură suficient de mare pentru a-mi încăpea capul, strecuram înăuntru un felinar chior, acoperit tot, ca nicio rază de lumină să nu scape, apoi capul meu. Mă mișcam încet, foarte încet, ca să nu deranjez somnul bătrânului. Apoi, când capul mi-era bine în cameră, dezveleam felinarul atât cât o singură rază de lumină să cadă pe ochiul de vultur.

          Și asta am făcut timp de șapte nopți, șapte nopți lungi la rând – dar am găsit mereu ochiul închis; și așa mi-a fost imposibil să-mi fac treaba; căci nu bătrânul era cel care mă irita, ci ochiul său cel diabolic.

          Într-a opta noapte, am fost și mai atent ca de obicei când am deschis ușa. Îmi băgasem capul înăuntru și eram gata să descopăr felinarul, când degetul mi-a alunecat pe o bucată de metal și a făcut un zgomot. Bătrânul s-a ridicat în capul oaselor, strigând „Cine-i acolo?”

          Am rămas nemișcat și n-am scos o vorbă. Timp de o oră întreagă n-am mișcat un mușchi. Și-n tot acest timp, nu l-am auzit așezându-se. Stătea încă ridicat în pat, ascultând – exact cum făcusem eu, noapte după noapte.

          Apoi am auzit un zgomot și am știut că era sunetul groazei umane. Sunetul slab care se ridica din străfundul sufletului. Cunoșteam bine acel zgomot. În multe nopți, târziu, când toată lumea dormea, mă umpluse din străfundul propriului meu piept. Spun, deci, că îl știam bine.

          Am știut ce simțea bătrânul și mi-a fost milă de el, deși mi-am râs în sinea mea. Am știut că stătuse treaz încă de la primul sunet, când se întorsese în pat. Groaza îi tot crescuse de atunci.

          După ce așteptasem mult timp, fără a-l auzi așezându-se, m-am hotărât să fac o mică – o foarte, foarte mică – deschizătură în acoperământul felinarului. Și am făcut-o. Nu-ți poți imagina cu cât de multă grijă. În cele din urmă, o singură fâșie de lumină a sclipit de dedesubt și a căzut direct pe ochiul de vultur.

          Fusese deschis – larg, larg deschis – și m-a cuprins mânia când m-am uitat la el. L-am zărit clar – un albastru palid, cu un voal oribil peste el, care-mi îngheța măduva în oase; dar n-am putut vedea nimic altceva din fața sau trupul bătrânului. Pentru că trimisesem lumina exact pe locul blestemat.

          Și nu ți-am spus oare că ceea ce tu greșești considerând nebunie nu este altceva decât o ascuțire a sensibilității? Căci atunci mi-a ajuns la urechi un sunet ritmic, grav și șters, ca acela pe care un ceas de buzunar l-ar face într-o bucată de bumbac. Cunoșteam bine și acel sunet. Erau bătăile inimii bătrânului. Mi-au întețit mânia.

          Dar am rămas tot nemișcat. Abia mai respiram. Am ținut felinarul împietrit. Am încercat să țin raza de lumină pe acel ochi. Dar bătăile inimii s-au întețit. Au devenit tot mai rapide și mai zgomotoase cu fiecare secundă. Teroarea bătrânului trebuia să fi fost extremă! Bătăile au devenit și mai zgomotoase, îți spun, tot mai zgomotoase cu fiecare moment!

          Și-acum, în puterea nopții, în liniștea oribilă a casei vechi, un sunet atât de ciudat ca acesta m-a adus într-o stare de incontrolabilă teroare. Totuși, pentru încă câteva minute am stat nemișcat. Dar bătăile se auzeau mai tare și mai tare! Am crezut că inima avea să-i explodeze.

          Și-acum, o nouă temere a încolțit în mine – că zgomotul ar fi putut fi auzit de un vecin! Ceasul bătrânului venise. Urlând, am dezvelit brusc felinarul și am dat buzna în cameră.

          A strigat o dată – numai o dată. Imediat, l-am trântit la podea și am tras patul cel greu peste el. Apoi am zâmbit, căci lucrul fusese făcut până aici.

          Dar, timp de încă multe minute, inima a continuat să bată în surdină. Totuși, asta nu m-a interesat; nu putea fi auzită prin perete. În sfârșit, s-a oprit. Bătrânul murise. Am dat patul la o parte și am cercetat trupul. Mi-am așezat mâna peste inima lui și am ținut-o acolo alte multe minute. Nu a mai fost nicio mișcare. Murise de-a binelea. Ochiul său nu avea să mă mai tulbure.

          Dacă încă mă crezi nebun, nu o vei mai crede când îți voi descrie pașii înțelepți pe care i-am urmat când am ascuns cadavrul. Am lucrat repede, dar în liniște. Întâi, am făcut trupul bucăți. Am tăiat capul, mâinile și picioarele.

          Apoi am desfăcut trei stinghii de lemn din dușumea și am ascuns bucățile dedesubt. Am schimbat apoi scândurile, astfel încât nici un ochi uman – nici măcar al său – n-ar fi văzut nimic în neregulă.

          Nu am avut nimic de spălat – nicio urmă de niciun fel – niciun strop de sânge. Fusesem prea isteț pentru așa ceva. O cadă îl păstrase pe tot – ha! ha!

          Când ajunsesem la sfârșitul acestor corvezi, era patru dimineața. Iar când ceasul a bătut ora fixă, un zgomot s-a auzit la ușa dinspre stradă. M-am dus jos să deschid cu inima ușoară – căci de ce aveam a mă teme? Trei oameni au intrat, spunând că sunt ofițeri de poliție. Un țipăt fusese auzit de către un vecin în timpul nopții; se stârniseră suspiciuni de crimă; biroul de poliție fusese informat și ofițerii fuseseră trimiși să cerceteze clădirea.

          Am zâmbit – căci de ce aveam eu a mă teme? Țipătul, am spus, fusese al meu, în vis. Bătrânul, am mai spus, nu era în țară. Mi-am purtat vizitatorii peste tot prin casă. Le-am spus să caute – să caute cu încredere. I-am dus, într-un sfârșit, în camera lui. Am adus scaune acolo și le-am spus să se odihnească. Pe-al meu l-am așezat chiar deasupra locului sub care așezasem trupul victimei.

          Ofițerii au fost satisfăcuți. Eu eram complet ușurat. S-au așezat, și-n timp ce eu le răspundeam bucuros, au vorbit despre lucruri banale. Dar, după o vreme, m-am simțit slăbit și mi-am dorit să plece. Capul a început să mă doară și am auzit un țârâit în urechi; dar ei încă stăteau și vorbeau.

          Țârâitul s-a înrăutățit. Am pălăvrăgit mai departe, să-mi treacă. Dar a continuat, până când, în sfârșit, mi-am dat seama că zgomotul nu era în urechile mele.

          Am vorbit și mai mult, cu glas mai tare. Dar sunetul s-a întețit – și ce-aș fi putut face? Era sunetul ritmic, grav și șters ca al unui ceas de buzunar într-o bucată de bumbac. Mi-a fost greu să respir – totuși, ofițerii nu-l auzeau. Am vorbit mai tare, mai precipitat; dar sunetul a continuat să se întețească. M-am ridicat în picioare și m-am contrazis cu ei pentru lucruri de nimic, cu glas tare și cu mișcări violente din mâini. Dar sunetul continua să crească.

          De ce nu plecau? M-am plimbat încolo și-ncoace pe podea cu pași grei, ca și când aș fi fost enervat de privirile bărbaților – dar sunetul tot creștea. Ce puteam să fac? Mi-am înșfăcat scaunul și l-am mutat pe podea, dar zgomotul a continuat să crească. Tot mai tare – și mai tare – și mai tare! Și bărbații încă vorbeau cu plăcere și zâmbeau.

          Era oare posibil ca ei să nu fi auzit? Nu, nu! Auziseră! Suspectaseră! Știuseră! Își băteau joc de teroarea mea. Asta am crezut și asta cred. Dar orice ar fi fost mai bine decât acea durere! Nu le-am mai putut suporta zâmbetele. Am simțit că trebuia să urlu sau să mor! Și acum – din  nou! Mai tare! Mai tare! Mai tare!

          „Ticăloșilor!” am strigat, „Nu vă mai prefaceți! Recunosc fapta! Rupeți podeaua nemernicilor! Aici, aici! Bătaia inimii sale hidoase!”

 

(În traducerea lui Alexandru Lamba)

Edgar Allan Poe

Edgar Allan Poe

Edgar Allan Poe (n. 19 ianuarie 1809, Boston/Massachusetts - d. 7 octombrie 1849, Baltimore/Maryland), scriitor american, poet, romancier, nuvelist și critic literar, creator al genului de scurte povestiri și precursor al literaturii moderne de ficțiune științifico-fantastică. A dus o viață boemă, marcată de alcoolism și dependenţă de opiu şi a sfârşit în mizerie, dar tocmai din acest infern al existenței sale s-au născut multe dintre creațiile ce aveau să impună literaturii universale norme de evaluare estetică necunoscute până atunci. În cei patruzeci de ani ai unei vieți halucinante, scriitorul a izbutit să publice multe volume de versuri, de proză, estetică și teorie literară, făcând dovada unei forțe de creație extraordinare.

More Posts