Toni Marinescu începuse să asculte pe la ușile apartamentelor la un an după moartea soției. Se ferea, desigur, să fie văzut, însă, dacă l-ar fi observat cineva, probabil nu ar fi acordat o mare importanță acestui fapt. Îl cunoștea aproape toată lumea din cartier, nu-l credea nimeni capabil să facă vreun rău.

Înainte de tristul eveniment, vecinii îl reținuseră ca pe un bărbat timid, excesiv de politicos, care vorbea mereu cu glas foarte scăzut, chiar și atunci când discuta cu cineva în contradictoriu – lucru ce se întâmpla oricum foarte rar – ca și cum s-ar fi temut ca vocea lui să nu o acopere pe cea a interlocutorului și să se dovedească, poate, că avea dreptate într-o privință oarecare.

Un om înalt, ciolănos, de vreo cincizeci și opt de ani, cu obrajii căzuți, buze groase și ochelari cu rama metalică, Toni Marinescu mergea întotdeauna aplecat, cu brațele  împinse înainte, ca și cum ar fi căutat în permanență un sprijin invizibil care să-i ajute avansarea greoaie a trupului. După moartea soției se cocârjase mai mult. Mâinile i se lungiseră parcă, iar hainele atârnau de pe umerii slabi, dându-i alura unei sperietori de ciori însuflețite.

Dacă înainte se mai oprea din când în când să schimbe o vorbă cu vreun vecin, acum trecea pe lângă cunoscuți fără să-i salute. Reacționa numai dacă era abordat. În acele momente, fața i se crispa un pic, ridica ochii înlăcrimați sub lentilele ochelarilor, apoi bâlbâia ceva cu un glas venit din altă lume, de parcă ar fi scormonit printre amintiri îndepărtate și obiceiuri binecunoscute altădată, în încercarea de a găsi cea mai potrivită formulă de răspuns.

După înmormântare, pentru că simțea că se sufoca de unul singur în apartament, lipsit de hobby-uri sau de alte preocupări, ieșea să se plimbe de câteva ori pe zi pe străzile cartierului, având grijă să nu-i depășească niciodată limitele. Plimbările de dimineața sau cele de la prânz erau întotdeauna foarte scurte. Dacă se întâmpla să iasă seara, îmbrăcat în pantaloni vechi de stofă și într-o cămașă călcată ca vai de lume, pornea să bată cartierul în lung și-n lat, cu  ochelarii alunecați pe vârful nasului și fața imobilă, lipsită de orice expresie.

Ieșea din scara blocului, stătea câteva secunde în capul treptelor, respirând parfumul trandafirilor din grădini, apoi cobora atent și o lua printre blocuri, până la supermarketul din colțul străzii. Aici se oprea din nou. Privea în jur, căutând să-și dea seama dacă era prin preajmă vreun cunoscut căruia să fie nevoit să-i răspundă la salut, pe urmă traversa încet strada și pătrundea pe aleile parcului din vecinătatea magazinului.

Urma întotdeauna același traseu, fără să se abată niciun centimetru, cu pumnii strânși și gura încleștată, de parcă ar fi fost supus unor încercări de o importanță covârșitoare. Din când în când se oprea să-și tragă sufletul, moment în care își lăsa corpul într-o parte, ridica brațele și făcea câteva gesturi scurte în aer, ca și cum ar fi încercat să-i controleze duritatea și consistența. Vecinii care se întâmpla să-l observe, îl priveau cu milă. „Un om atât de bun”, murmurau ei. „S-a scrântit de tot.”

„Ai văzut? Abia mai poate vorbi.”

„A slăbit îngrozitor.”

„Cât crezi că o s-o mai ducă așa?” „Nu știu. Madam Marinescu îl ținea, era sufletul lui. Urâtă poveste.”

„O să se piardă și el, săracul.”

─ Bună seara, domnule Marinescu.

─ Bună… bună seara… bună seara… doamnelor.

─ Cum o mai duceți, domnule Marinescu?

─ Bine, biiine… totul e bine.

─ Cam răcoare în seara asta. Ar fi trebuit să luați o haină pe dumneavoastră.

─ Bine… bine…

─ La revedere. Plimbare plăcută…

─ La revedere, la revedere…

Bărbatul dădea vag din mână – un gest ce părea doar o prelungire a celor pe care le făcuse înainte de a fi întrerupt, încerca din nou consistența aerului din jur, apoi o pornea aplecat, cu mâinile atârnate, fără nicio expresie pe chip. Se întâmpla uneori să întâlnească grupuri de copii ieșiți la joacă, ori cu adolescenți care se plimbau prin parc, dar nimeni nu îndrăznea vreodată să râdă de el, sau măcar să-l privească în față.

La apropierea sa, glasurile se stingeau, chiotele de veselie se înecau în șoapte, gesturile pline de vervă lăsau loc unor mișcări jenate, iar capetele se plecau. Bărbatul degaja o asemenea dezamăgire rușinată, impregna aerul cu o asemenea deznădejde fără speranță, încât nimeni nu îndrăznea măcar să se gândească ce s-ar putea petrece îndărătul chipului aceluia stricat de forma ochelarilor prea mari, dincolo de vidul albastru dinapoia lentilelor groase. Așteptau, pur și simplu, ca silueta cocârjată a bătrânului să se târască ca un strigoi pe aleile mărginite de flori, să-și facă gesturile rapide prin aer, apoi să dispară după copaci, înainte de a se scutura de imaginea neplăcută și de a-și relua liniștiți preocupările, uitând de umbra care încercase să le întunece pentru o secundă bucuria. Nimeni nu se uita după el – nimeni nu discuta despre el.

Toni Marinescu ieșea la plimbare în fiecare zi, pentru că acesta era uneori singurul mod în care își putea pune în mișcare gândurile.

Închis în apartament, apăsat de zgomotul televizorului, de priveliștea camerelor goale, ideile i se amestecau, se încurcau unele în altele, se contraziceau, aglutinate apoi, pe măsură ce orele treceau, în mici mase amorfe pe unde rar mai scânteia vreun rest de gând ori intenție logică. Iar când nu mai putea și era nevoit să meargă în baie, își privea chipul de nerecunoscut în oglindă – apoi vedea cada și se răsucea și vedea cada și în oglindă, și peste tot cada, cada, cada, nu mai rezista, se îmbrăca repede cu ce apuca și ieșea.

Se plimba mereu pe același traseu pentru că-și perfecționase un fel de metodă de a-și descâlci gândurile. Dacă se abătea de la el, fie măcar un metru, nu mai reușea să ajungă la singura întrebare care-l preocupa de fapt zi și noapte. Singura întrebare care-l mai ținea în viață. De ce? De ce se întâmplase așa? De ce? Își iubise enorm soția, știa că, în cele mai multe momente ale vieții îl iubise și ea cu aceeași sinceritate. Nu se putea scutura de imaginea ei, întinsă în cada fără apă, complet goală – halatul aranjat frumos pe marginea coșului pentru rufe – probabil nu voise să-l murdărească – cu capul rezemat de margine, ochii închiși și gura strâmbată de un mic rictus – de durere? de rămas bun? – care părea aproape disprețuitor în lumina rece a spoturilor. Mâna stîngă, atârnată în poală, parcă frântă din umăr, sângele mânjind abdomenul și partea de sus a coapselor, cu degetele crispate ce încă strângeau lama de ras, mâna dreaptă atârnată peste margine, moale și albă, sângele picurând din vîrful unghiilor.

Nici nu-și dăduse seama la început ce plescăia sub tălpile lui goale. Apoi alunecase și aproape se izbise cu bărbia de marginea chiuvetei, în timp ce viața scursă din corpul soției sale îi plescăia obscenă sub tălpi și îi mânjea gleznele cu stropi mari, hidoși.

Totul fusese atât de neașteptat, încât nici nu reușise la început să realizeze gravitatea situației. O privise mai multe minute, prostit, incapabil să reacționeze. Nu se gândise niciodată la moarte, nici la a lui, nici la moartea celor la care ținea. Era ceva dincolo de orice preocupare, de neînțeles, ceva cu repecusiuni imposibil de cuprins pentru el, mai ales în acea clipă. Iar soția lui își tăiase venele, mai mult decât atât, dorise așa de mult să o facă, încât găsise puterea de a-și secționa ambele încheieturi.

Aflat față-n față cu moartea, Toni Marinescu își dădea seama că nu știa ce însemna acest lucru și nici ce consecințe putea să aibă. Putea doar înțelege că soția lui alesese să-l părăsească.

Cum de se întâmplase așa ceva?

O săptămână după înmormântare rămasese zăvorât în apartament fără să mănânce ori să bea, întins pe patul din dormitor, privind fix ușa băii, ca și cum s-ar fi așteptat ca soția să iasă din clipă-n clipă de acolo, apoi să se intre goală lângă el, în așternuturi, murmurându-i că totul fusese doar o glumă. O parte din el refuza să accepte toată întâmplarea. Simțea că greșise, că pe undeva era vina lui, dar, în același timp, era destul de sigur de sentimentele ei, așa că aștepta ceva asemănător unei a doua șanse.

A așteptat așa zile în șir, întorcând relația lor pe toate părțile.

Se cunoscuseră când el abia împlinise treizeci de ani și se angajase ca magazioner la un depozit de suveniruri. Adina era cu un an mai tânără și lucra la contabilitate. Se apropiaseră firesc unul de altul, ca doi vechi prieteni ce descoperiseră prilejul de a discuta tot ce se petrecuse în viețile lor de când nu se mai văzuseră. Odată cu prima invitație la o cafea, relația se închegase natural, fără ca vreunul dintre ei să depună un efort deosebit. Colegii de la muncă le acceptaseră legătura ca pe ceva de la sine înțeles, de parcă ar fi fost cel mai normal lucru din lume. Ea era o femeie foarte inteligentă, vorbea cu o anumită intonație arogantă, fiind percepută ca fiind inabordabilă, dar față de el fusese întotdeauna blândă, zâmbitoare, gata să discute orice, fără nicio reținere. Toni știa că nu-i nici cel mai deștept, nici cel mai seducător bărbat din lume, însă, aflat în prezența ei, cele mai potrivite cuvinte îi veneau miraculos pe buze și indiferent de subiectul abordat, conversația se însuflețea imediat, ducându-se în cele mai surprinzătoare direcții.

Nu a mirat pe nimeni că s-au căsătorit la nici un an de când s-au întâlnit. Poate că nu erau suflete pereche, dar se completau de minune. Și o anumită perioadă de timp chiar fusese bine. O viață calmă, plăcută, fără mari tulburări, fără bucurii extravagante. El nu avusese prea multe relații înainte de a o cunoaște – ea mai fusese o dată căsătorită, cu un inginer – astfel că nu știa prea multe despre modul cum ar fi trebuit să se comporte într-o relație atât de serioasă – totuși era mereu sincer, atent, grijuliu. Gândindu-se acum, asta o și făcuse să se îndrăgostească de el. Găsise ceva care să echilibreze balanța, răscumpărarea unei vieți trăite până atunci în minciună – Toni avea să afle mai târziu că inginerul o bătea și o înșela și la fel câțiva dintre bărbații cu care mai trăise.

Așa trecuseră câțiva ani. Se mai certau uneori, mai ales dacă Toni întârzia câteva ore pe la baruri cu colegii, ori dacă îi uita aniversările – însă el era mereu onest și îi spunea că pur și simplu nu-și putea aduce aminte asemenea lucruri. La cinci ani după căsătorie, Adina începuse să vorbească despre posibilitatea de a avea un copil.

Toni se gândise un timp. Apoi, direct ca întotdeauna, îi mărturisise că el nu se poate imagina în rolul de tată. Copiii îl intimidau, îi venea foarte greu să vorbească cu ei, iar ideea de a avea unul pentru care să fie responsabil o viață îl dădea peste cap. Nu vedea utilitatea acestui act dacă ei erau destul de fericiți și așa. Pe lângă asta, nu înțelegea beneficiile anevoiosului proces ce-ar fi însemnat creșterea unui copil. Toni Marinescu fusese sincer, îi spusese soției sale exact asta, cuvânt cu cuvânt, iar ea înțelesese probabil punctul lui de vedere, pentru că nu mai insistase, nici nu mai adusese vreodată vorba despre acest subiect.

Alți ani trecuseră – Toni făcuse patruzeci și cinci, soția la fel, apoi, pe la patruzeci și opt de ani Toni decisese să-și părăsească locul de muncă pentru că se angajase de la șaisprezece ani și se săturase, pur și simplu, să se ducă la lucru. Așa că rămăsese acasă, așteptând să iasă la pensie, bazându-se și pe o mică moștenire lăsată de una dintre mătușile din partea tatălui. Adina continuase să meargă la serviciu. Mult timp. Mult, mult timp. Avea cincizeci și cinci de ani de acum, slăbise, nu mai era atât de frumoasă ca în tinerețe, inflexiunile curajoase ale glasului ei pieriseră, înlocuite de-un timbru obosit și placid. Dar îl iubea în continuare, se vedea bine asta, pentru că îi ierta cu bunăvointă excesele de alcool și momentele când devenea irascibil din te miri ce și se apuca să trântească tot prin casă. La urma urmei era bărbat, avea și el supărările lui.

În săptămâna în care zăcuse flămând pe patul din dormitor, patul în care făcuseră de atâtea ori dragoste, Toni se gândise la toate aceste lucruri.

La toate momentele fericite, precum și la cele mai puțin plăcute. Unde greșise? De ce alesese Adina să-l părăsească în acest fel?

Seara în care se întâmplase totul fusese una dintre cele mai bune. Nu-și amintea una mai bună de când se căsătoriseră. Adina venise de la birou într-o neobișnuită stare de bună dispoziție. (Asta pentru că, în sfârșit, se hotărâse ce trebuia să facă, i se ridicase o piatră de pe suflet. Ciudat că nu se gândise la asta mai înainte). Avea o față radioasă și arăta întinerită. Îl sărutase și se apucase imediat de gătit. Făcuse câteva feluri excelente de mâncare – apoi cinaseră și râseseră toată seara. Mai târziu, la lumina lumânărilor aprinse pe măsuța din dormitor, el întinsese o pătură pe covor și făcuseră dragoste încet, pasional, așa cum făceau odată, demult. Cel puțin așa i se păruse lui, pentru că nu reușise mare lucru. Totuși ea îl sărutase, îl mângâiase, îi spusese că e fericită, apoi plecase la baie să se spele puțin și își tăiase venele cu o lamă scoasă din vechiul lui pachețel, păstrat în spatele gelului de bărbierit și al aftershave-ului.

Iar Toni Marinescu rămăsese cu acea imagine a ei întinsă în cadă, plină de sânge pe abdomen și pe coapse, cu acel rictus groaznic pe chip, în timp ce el călca în picioare tot ce însemnase viață în  corpul pe care se obișnuise să-l considere numai și numai al lui. Final. Sfârșit. Ultimele consecințe. De ce? Fusese atât de ticălos? Nu reușea să-și dea seama. Doar obișnuiau să discute totul împreună. Discutau deschis. Nu-i așa? Iar el era sincer, mereu foarte sincer. Avea dreptate, iar ea înțelegea până la urmă chestia asta.

La capătul acelei săptămâni de înfometare, ceva se rupse, apoi părăsi sufletul lui Toni Marinescu. O liniște ciudată coborî asupra minții și a privirii sale. O umbră caldă. Înțelesese în sfârșit că, cel puțin în ultimii ani, Adina devenise tot mai nefericită și era în întregime vina lui. Încă percepea vag consecințele morții ei, dar credea totuși că nu era totul pierdut. Nu încă, își spuse el, plimbându-se prin apartament și agitând din mâini, nu încă. Nu se poate. Era o femeie deșteaptă. Nu ar fi plecat așa fără să se gândească bine la asta.

Timp de un an, Toni Marinescu se plimbă și se gândi la aceste lucruri. Încerca să le privească din toate unghiurile posibile, să caute răspunsuri ținând cont de fiecare perspectivă. Până una-alta, totul se termina cu acea imagine din cada mânjită de sânge. Dar zi de zi o lua de la capăt, neobosit, mereu convins că ceva îi scăpa.

Mânca puțin, dormea pe sponci, abia își amintea că trebuia să se îmbrace cât de cât decent înainte de a ieși pe stradă. Știa că oamenii îl priveau ciudat, că unii dintre ei îl compătimeau, însă era conștient că niciunul dintre ei nu ar fi putut înțelege ce fel de relație avusese el cu Adina, ori cât de important era să găsească răspuns la întrebările ce-l frământau.

Dă-i naibii!

Într-o seară, în timp ce-și urma traseul obișnuit, ieșind din parc, traversând strada de la marginea cartierului și pornind încet spre casă, foarte aproape de blocuri, Toni Marinescu auzi deodată o voce ce-l făcu să împietrească de uimire.

Într-o secundă, transpirația îi inundă fața. Mâinile începură să-i tremure, odată cu barba, în vreme ce inima porni să-i izbească înnebunită tâmplele.

Glasul se auzi din nou, obosit, nehotărât, dar cu o neașteptată inflexiune dură la sfârșitul fiecărui cuvânt. O voce pe care nu o putea confunda, pentru că îi auzea ritmurile zi de zi în minte. Îi însoțea permanent gândurile, îi însuflețea amintirile, îi răsuna în cap la toate orele din zi și din noapte, era vocea ce-i punea întrebările la care avea nevoie să răspundă. Pentru că Toni Marinescu ajunsese să gândească cu vocea soției sale. Iar ce se auzea din acel apartament era vocea Adinei.

Toni rămase pe loc, incapabil să se miște, la colțul geamului, cu urechile ciulite. Apoi riscă să arunce o privire în casă. Perdeaua fiind trasă pe jumătate, reuși să cuprindă dintr-o privire tot interiorul camerei.

Glasul continua să vocifereze pe același ton obosit și greu. Venea din gura unei femei ce-o cunoștea vag, o femeie de vreo patruzeci și cinci de ani, înaltă, cu o față ca o pungă boțită. O întâlnea uneori prin parc, ținând de mână un copilaș slăbănog, cu privirea rătăcită. Ce putea să însemne asta?

Toni Marinescu se retrase iarăși la colțul ferestrei. Glasul aparținea clar soției lui, îi recunoștea modul de a pronunța cuvintele, felul în care părea să cântărească silabele înainte de a le rosti, nuanța de duritate ce masca vulnerabilitatea fiecărei propoziții. Și totuși venea din gura altcuiva.

Bărbatul simți cum îl traversează fiori reci.

Vocea se mai auzi câteva secunde, apoi se stinse. Femeia trecuse probabil în altă cameră.

Toni se repezi în scara blocului. Identifică apartamentul, aruncă o privire în jur, să se asigure că nu era nimeni prin preajmă, apoi lipi urechea de ușă. Da, glasul se auzea bine. Femeia era probabil prin bucătărie.

Bărbatul rămase chircit acolo vreme de zece minute sorbind lacom cuvintele, încercând să le ghicească înțelesul, eventualul mesaj. Cuvintele nu aveau prea mare legătură unele cu altele – uneori se îmbinau în fraze absolut lipsite de sens, alteori săreau de la un subiect la altul fără niciun fel de pauză. Totuși glasul nu putea fi confundat. Toni mai rămase lipit de ușă un sfert de oră, apoi, brusc, vocea își schimbă timbrul. În locul glasului atât de drag, se insinuă în urechile sale o voce aspră, gâjâită, însoțită de gâfâieli. Orice încercase soția lui să-i comunice, deocamdată prezența ei dispăruse.

Toni se ridică de lângă ușă, își trase pantalonii căzuți și o porni repede, gârbovit, spre casă, cu gândurile zbătându-i-se dureros în minte. Nu știa cum să abordeze cele petrecute. Bântui toată seara prin apartament fără să mănânce ori să bea, până ce căzu epuizat pe canapeaua din camera de zi.

Adormi.

O visă pe Adina.

Stătea în fața ușii închise a băii. Tocmai făcuseră dragoste, fusese bine, îi spusese că-i ok, dar trecuse deja prea mult timp de când plecase în baie. Bătu la ușă însă nu primi niciun răspuns. În apartament era întuneric. Pe covorul din dormitor se întindeau, ondulând, sclipirile lumânărilor aprinse pe măsuța de la capătul patului, întinzându-și strălucirile gălbui peste crețurile păturii întinse pe jos, pătura pe care tocmai stătuseră îmbrățișați. Trecuseră deja douăzeci de minute, iar din baie nu se auzea nimic. Ba nu, se auzea ceva. Pic-pic, pi-pic, pic-pic. Apa care curgea în chiuvetă? Toni trase aer în piept, își ținu răsuflarea și mai bătu o dată. Tot niciun răspuns. În casă era cald, dar cum stătea gol și asculta, începu să tremure. I se părea că pe sub ușă venea un aer foarte rece. Tăios, înghețat. Pic-pic, pic-pic, pic-pic.

Își adună curajul și apăsă clanța – ușa se deschise doar puțin, oprită în colțul covorașelor din fața vasului veceului. Nu mai făcuse asta odată? O mai făcuse. Știa bine asta și știa ce o să găsească. De ce trebuia să o facă?

Începu din nou să respire, încet, fără zgomot, dorindu-și în secret ca ușa să nu se fi deschis, să fi rămas așa cum era, iar el să găsească răbdarea de a mai aștepta înainte de a afla ce făcea Adina. Totuși întinse piciorul și intră.

Așa cum se aștepta, soția lui era în cadă, plină de sânge. Sânge pe jos, halatul ei frumos împăturit pe coșul de rufe – ea cu ochii deschiși și rânjetul acela pe buze. Iar în baie frig, într-adevăr, atât de frig încât simți cum i se ridică părul pe brațe și cum i se strânge scrotul. Pic-pic, pic-pic, pic-pic – sângele scurs din încheietura secționată încă se prelingea în balta de lângă cadă, dar o făcea cu un zgomot asurzitor în urechile lui, era ca și cum ar fi rămas singurul sunet de pe lume și se auzea în continuare cu rezonanțe profunde, abisale, care-i alterau parcă și ritmul bătăilor inimii.

Adina, murmură el, ce-ai făcut? Ce-ai făcut? O, Doamne. O, Doamne-Dumnezeule

Soția lui zăcea moartă în cadă. Era moartă, dar răsucise capul și se uita la el cu o privire sticloasă, ce adăuga rânjetului o amploare încă mai sinistră. Și chiar în timp ce se uita la ea, Adina se ridică în fund și se întoarse în timp ce-și încorda brațele și își cobora capul pe spate, lăsând la vedere șirurile albe ale dinților. Ridică mâinile cu pielea pătată de sânge de-o parte și de alta a feței, astfel încât tăieturile adânci de la încheieturi să vină în prelungirea buzelor sale, amplificându-i zâmbetul la dimensiunile unui adevărat coșmar din interiorul acelui coșmar – și, cu acea nouă gură, roșie și despicată în carnea ei, murmură un singur cuvânt: „caută-mă”.

Toni nu se trezi imediat.

Se zvârcoli încă o bună parte din noapte, captiv în interiorul unor vise amestecate, ce-l ademeneau cu imagini vag familiare, cu amintiri trunchiate și întâmplări uitate demult, însă dimineață, când deschise buimac ochii, coșmarul din prima parte a nopții i se desfășură clar în minte, până în cele mai mici amănunte. Imprimat cu fierul roșu în memorie. „Caută-mă.”

Intră la duș – transpirase abundent – hainele și cearșafurile erau umede – își făcu o omletă și o cafea, apoi se așeză să mănânce la masa din bucătărie, privind pe geam și meditând la cele întâmplate.

Cuvintele spuse cu glasul ei în apartamentul acela, cuvintele ieșite din gura unui străin. Gura însângerată, strâmbată de moarte, bolborosind caută-mă. Nu-i era prea greu să înțeleagă semnificația acestor lucruri. După atâta timp, soția sa hotârâse, în sfârșit, să-l ierte și îi transmisese prin intermediul acelui vis ciudat că era de acord să-i ofere o a doua șansă. Nu putea fi altfel. Greșise mult față de ea, iar acum avea posibilitatea de a-și îndrepta erorile. Adi. Scumpa mea, Adi. Îmi pare tare rău. Îmi pare rău pentru tot.

Dar cuvintele? Cuvintele auzite prin ușa acelui apartament, ce puteau însemna?

Descoperi cu neplăcere că uitase mare parte dintre ele. Nu mai era tânăr și, după atâta zbucium, mintea nu-i mai funcționa ca altădată. Asta îl înfurie – prostia lui, neglijența lui. Ce să fac? Ce să fac? Adi, dă-mi un sfat. În ciuda acestor frământări, își petrecu dimineața într-o stare de bună dispoziție explozivă. Era cuprins de un simțământ de euforie plină de regrete, ceva foarte ciudat, cum nu-i mai fusese dat să trăiască, dar care-l umplea de o energie plină de sens, oferind fiecărui gând, fiecărui gest o semnificație suplimentară ce nu reușea s-o descifreze în întregime. Deocamdată.

Își aranjă patul, schimbă cearșafurile jegoase, făcu un pic de curățenie prin casă, nu prea multă pentru că era atât de multă mizerie încât obosi foarte repede, apoi îi veni o idee. Scotoci prin sertarele unui dulap din dormitor unde timpul adunase o groază de mărunțișuri până găsi un carnețel vechi, cu doar două pagini scrise. Le rupse, le mototoli, le lăsă să cadă pe jos, apoi căută și câteva pixuri și puse totul în buzunarul pantalonilor din cuier. Pe urmă își făcu iarăși o cafea și își petrecu o mare parte a zilei pe balcon, privind frunzișul des al copacilor parcului și viermuiala neîncetată a oamenilor pe trotuare. Era o zi foarte caldă, iar el stătea în plin soare, însă imaginea din vis îl încălzea mai mult decât razele ce-i smulgeau broboane de transpirație de pe frunte. Caută-mă.

Când se făcu ora șase seara, se îmbrăcă, verifică dacă are carnețelul în buzunar, ieși din apartament și parcurse o bună parte din traseul obișnuit, fără a întâlni vreun cunoscut. După zece minute tăie parcul, chiar alergând câțiva metri, traversă bulevardul și se îndreptă către blocul din care auzise glasul soției cu o seară înainte. Ușa scării era larg deschisă, proptită cu un bolovan. Nu se vedea nimeni prin împrejurimi. Perfect. Se roti un pic, dezorientat, apoi lipi urechea de ușa apartamentului care-l interesa.

Multă vreme nu auzi nimic însă, până la urmă, desluși glasul asprit de țigări al femeii întrezărite pe geam. Vorbea pe un ton plângăreț, implorator, și tot spunea cuiva să tacă, să tacă, să tacă. Nu exista în el nici urmă din ceea ce aștepta Toni. Rămase acolo zece minute, încordându-și auzul, încercând să citească altceva în spatele acelor inflexiuni obosite, totuși nu recunoscu nimic din ceea ce își închipuise că ar fi trebuit să fie acolo. Oare interpretase greșit mesajul visului? I se părea imposibil.

Dezamăgit, ezită în acel loc încă cinci minute, frecându-și îngrijorat palmele una de cealaltă, când o altă voce îi atrase brusc atenția. Avea în ea tot ce sperase să audă și venea dintr-unul din apartamentele învecinate. Febril, Toni se ridică, scoase carnețelul și pixul din buzunar și găsi fără greutate sursa vocii. Își lipi urechea de ușa de termopan, nou-nouță, maro, cu un ciocănel galben sub vizor. Da, zgomot de pași, clinchet de farfurii, apoi vocea, vocea pe care sperase s-o audă, vorbind în fraze scurte, rapide, vocea scumpei sale soții – puțin înecată de plâns i se părea, dar pronunțând cuvinte clare, ușor de recunoscut.

Bărbatul deschise carnețelul și începu să noteze fiecare vorbă, fără a se uita la felul în cum se îmbinau în propoziții, atent să nu scape vreuna, cu capul lăsat pe ușă, urechea transpirată. Umplu două pagini din carnețel înainte ca tirada să înceteze și vocea să se mute într-un alt apartament, din dreapta.

Toni își schimbă și el locul, apoi mai umplu jumătate de pagină cu un scris mărunt, tremurat, ca lăsat de trecerea piciorușelor unui păianjen. Când totul se termină, se însera. Ieși din bloc transpirat și fericit, strângând în pumn carnețelul din buzunarul pantalonilor. Porni spre casă încercând inconștient să respecte itinerariul normal, deși gândurile lui își schimbaseră complet direcția și nu mai aveau nevoie de drumul obișnuit ca să se disciplineze. Era prea surescitat pentru a descifra în acea seară tot ce notase în carnețel, așa că hotărî să lase totul pentru a doua zi dimineața. Mâncă ceva – fără a reuși să-și dea seama ce anume – și se culcă pe pat așa, îmbrăcat și încălțat. Dormi un somn scurt, odihnitor, netulburat de vreun vis și se trezi când afară era încă întuneric. Zorile îl prinseră stând pe marginea patului, încruntat, citind iar și iar cuvintele scrise în carnețel, repetându-le obsesiv în minte, cu glasul Adinei. Nu reușea să le ghicească înțelesul. Erau cuvinte obișnuite, uzuale, cuvinte precum masă, cină, baie, dragoste, ieri, bluză, sân, atingere și aparțineau cu siguranță soției, însă nu le putea deocamdată intui mesajul.

Pe la zece dimineața, când ochii începuseră să i se împăienjenească și să lăcrimeze de la atâta concentrare, lui Toni îi veni în cele din urmă o idee. Rupse câteva pagini curate din carnețel, apoi transcrise cuvintele unul câte unul, pe urmă le decupă separat și le aranjă pe măsuța de la marginea patului, cea pe care obișnuia să ia micul dejun împreună cu Adina în zilele de duminică, cândva, demult, când erau fericiți și în viață. Erau destul de multe, dar nici așa, după ce le poziționă în fel și chip, vertical și orizontal, pe diagonală ori în cerc, nu reuși să deslușească vreun sens din așezarea lor.

Nu se descurajă totuși.

Erau cuvintele soției, cuvintele ce, mai mult ca sigur, urmau să-i indice modul în care putea să-și îndrepte greșelile. Cuvintele ce trebuiau să-l ajute să o facă fericită, să o aducă înapoi în viața sa. Seara ieși cu carnețelul în buzunar, la fel de surescitat ca o zi înainte. Adina îi vorbi iarăși, din mai multe apartamente – odată de la parter, apoi de la etajul unu, de la doi, și iarăși de la parter – pentru ca, în seara următoare, să se mute în blocul vecin. Toni ieși timp de o săptămână, urmărindu-i neobosit glasul, lipind urechea, cu inima în gât, de ușile apartamentelor, notând febril, umplând pagină după pagină, apoi transcriind și decupând cuvintele din care se întregea soția sa.

În curând acoperea mai bine de un sfert din blocurile din cartier. Mormanul de bilețele de pe masă se mărea mereu. Cuvintele își găseau locul în combinații tot mai ciudate, aranjate în cele mai diverse poziții, iar Toni ieșea seară de seară întărit de o convingere tot mai puternică. Mânca, bea, dormea, se plimba cu glasul soției în minte.

La un moment dat îi trecuse prin cap să încerce să dechidă ușile locuințelor de unde se auzea glasul ei, depășit de nerăbdarea de a o vedea în sfârșit, de a-i surprinde chipul măcar o dată înainte de a-și da seama ce însemnau toate astea. Totuși, imediat ce hotărî să acționeze și apăsă clanța unui apartament gata să se împingă în ușă, glasul pieri, iar el își dădu repede seama că era o greșeală, așa că nu mai încercă. Trebuia să continue să facă ceea ce făcea. Probabil soluția stătea în altă parte.

Trecu încă o săptămână. Dormea frământat, se trezea obosit, privea nelămurit mormanul de bilețele de pe masă, își punea întrebări la care mesajele adunate nu păreau a avea niciun răspuns. Continuă cu toate astea să se plimbe în fiecare seară, vânând glasul Adinei. După o vreme, în urma mai multor nopți nedormite, începu să înțeleagă. Soția lui murise. Forma sub care o cunoscuse pe această lume nu avea să se mai întrupeze niciodată. De aceea și alesese să comunice cu el în acest mod. Îi oferea într-adevăr o a doua șansă și posibilitatea de a o rechema în existență, luând din memoria lui toate lucrurile prețioase și minunate din anii petrecuți împreună. Era, dintr-o dată, foarte clar.

Toate acele mesaje, toate acele cuvinte disparate, nu aveau să capete coerență în lipsa unui recipient potrivit – un recipient croit după forma celor mai frumoase și fericite amintiri. Ce prost. Ce prost am putut să fiu. Iartă-mă, scumpa mea, că nu am înțeles mai devreme. Greu de cap. Întotdeauna am fost greu de cap. Dar tu știi asta. Iartă-mă.

A doua zi dimineața nu-și mai pierdu vremea cu bilețelele adunate pe măsuță. În loc de asta se bărbieri, făcu duș, luă din dulăpiorul unde ținea banii un pumn de bancnote și ieși în oraș. Soluția îi venise în somn, nu într-un vis, ci într-o stare ciudată – conștient că dormea și gândea în același timp. Nu se îndoia că era singura potrivită. Știa în centru un magazin universal unde putea găsi toate cele necesare.

Așa și era.

Cumpără mai multe valuri de sârmă moale, ușor de modelat, patent, clește, câteva perechi de mănuși, un ciocan, șmirghel, un foarfece de tăiat sârma și alte câteva mărunțișuri, într-un cuvânt tot ce-și putea închipui că l-ar fi ajutat să-și termine treaba cât mai repede, apoi duse totul acasă cu o mașină a firmei. Îi răsplăti generos pe cei doi angajați ce-l ajutaseră să care totul în apartament, apoi rămase încântat în mijlocul holului, trecând în revistă lucrurile achiziționate, cu mâinile în șolduri și o ușoară erecție strâmbându-i stofa pantalonilor. Hotărî să lucreze în sufragerie, acolo avea cel mai mult spațiu. După ce strânse covorul și împinse fotoliile la perete, duse toate lucrurile acolo, alături de măsuța încărcată de bilețele, pe care decisese că era mai bine s-o aibă tot timpul sub ochi cât avea să muncească. Nu-ți face griji, Adi. În curând o să fim din nou împreună.

În acea seară nu mai ieși.

Făcu trei-patru schițe, ezită un timp gândindu-se cu ce era mai bine să înceapă și se apucă de lucru chiar din acea noapte. Descoperi că, până la urmă, nici nu avea nevoie de schițe sau de vreun plan. Imaginea soției îi strălucea în memorie perfectă, plină de viață, atât de aproape în fața ochilor, încât i se părea că ar fi putut să o atingă. Practic nici nu îndoia ori modela sârma, nu, nu făcea niciun efort de imaginație, ci pur și simplu o mula în jurul formelor ei – și, cu fiecare împletitură, cu fiecare centimetru adăugat, lucra tot mai precis și mai repede. Realiză că poseda o oarecare înclinație pentru acest soi de muncă. Nu i se părea că depune vreun efort, iar manechinul de sârmă ce prindea formă pe parchetul sufrageriei reproducea mulțumitor silueta Adinei, așa cum și-o aducea aminte în clipele în care fuseseră atât de fericiți. Fiecare mișcare, fiecare nouă broderie îi aducea în memorie senzația pielii din acel loc. A mirosului ei. O mângâia din nou din cap până-n picioare, redescoperea cu o plăcere imensă fiecare rotunjime a trupului, o rechema la viață cu fiecare mișcare a degetelor dureroase. O devora. Lucra gol, excitat, cu penisul dur, în genunchi pe parchet, mânuind ciocanul și patentul, uitând uneori să-și tragă răsuflarea.

Munci zi și noapte o săptămână încheiată, mâncând rar, bând numai apă, dar la sfârșitul acestei perioade nu putea numi altfel decât perfecțiune ceea ce ieșise din mâinile sale.

Adevărat, era doar o formă din sârmă. Dar atinsese și pusese la locul ei fiecare bucățică, de aceea, oriunde își îndrepta ochii, memoria îi aducea în prim plan exact imaginea potrivită. Idealul joc de puzzle. În fața lui stătea Adina, reprodusă în cele mai mici amănunte, da, înaltă, frumoasă, desăvârșită, iar acum nu mai rămânea decât să-i dea viață. Oboseala îl doborî însă înainte de a mai face vreun gest și în acea noapte dormi adânc, un somn negru, greu, ca un leșin, cu brațele încolăcite în jurul gleznelor manechinului împletit din sârmă.

Dimineața se trezi amețit, ca după o beție.

Își roti îngrijorat ochii în jur, convins că tot ce se întâmplase în ultimele zile fusese doar un vis. Dar soția lui era în continuare acolo, cu un braț ușor coborât, de parcă ar fi încercat să-l ajute să se ridice de pe parchet și capul puțin alunecat pe-un umăr, amintindu-i de postura ei atunci când îl privea bucuroasă și zâmbind. Treaba era aproape gata. Fericirea le era mai la îndemână ca niciodată.

Toni Marinescu își petrecu primele ceasuri ale dimineții adunând, apoi introducând bilețelele cu vorbele luate din apartamente în interiorul siluetei de sârmă. Când termină, manechinul se umpluse până aproape sub sâni. Acesta era doar începutul și era cel mai important dintre toate începuturile care existaseră vreodată. Pentru că, imediat ce vârî prin împletiturile curbate ultimul bilețel, Adina se aplecă spre el, îl mângâie cu palma pe obraz și îi vorbi. Cuvintele până atunci disparate, amestecate, fără sens, își aflau în interiorul acelui recipient consistența, substanța. Vorbele curgeau limpezi, într-un torent continuu, antrenate de propriul număr și de sumedenia de înțelesuri imposibil de transmis până atunci.

Adina Marinescu se întorsese acasă, gata să-i ofere soțului ei o a doua șansă.

 

 

*

 

 

În primele zile după eveniment, Toni nu încercă să analizeze în profunzime cele întâmplate. După ce privise din nou în ochii femeii pe care o crezuse plecată pentru totdeauna, gândurile lui pierduseră aderența la realitatea înconjurătoare.

Era de parcă ar fi avut în cap o masă lichidă compusă din noțiuni, amintiri și sentimente ce se aplicau unei alte lumi, nu celei din care considerase până atunci că făcea parte. El însuși se percepea ca un corp inform, îmbinat din tot felul de organisme străine ce funcționau după cum le tăia capul, indiferente la nevoile ori la dorințele lui. Când dormea i se părea că mănâncă, treaz i se părea că doarme, când umbla, plutea la câțiva metri deasupra pământului.

Treptat, văzându-și soția în fiecare zi, petrecând seri întregi împreună discutând ori făcând lucruri ce nu le mai crezuse posibile, Toni se obișnui cu noua realitate închegată în jurul său. Mintea i se liniști. Gândurile i se calmară. Corpul își regăsi limitele și forma.

Apoi, în mod firesc, câteva zile fu stăpânit de panică. După eforturile făcute de a-și recăpăta soția, acum îi era teamă că ar putea să o piardă din nou. Ideea acesta i se părea insuportabilă, mai ales acum, când își făcuse o impresie despre ce însemna moartea și toate consecințele ei, așa că dimineața, imediat ce deschidea ochii, primul lucru pe care-l făcea era să se convingă că Adina e în continuare alături de el. Uneori se trezea înainte și îi privea chipul cufundat în somn, alteori o găsea la bucătărie, sau în dormitor, aranjând hainele din șifonier, dar întotdeauna acasă.

Situația dură cam o săptămână, atâta timp cât îi fu necesar să înțeleagă că Adina se întorsese și nu avea de gând să mai plece prea curând. Deveniseră din nou o familie – datoria lui era să aibă grijă de ea, să o facă fericită. În această nouă etapă a existenței trebuia să-și îndrepte greșelile, să devină bărbatul dorit întotdeauna de Adina. Toni Marinescu hotărî să lase deoparte grijile și fricile și să se bucure din plin de acestă binecuvântare oferită de soartă.

Descoperi că și pe Adina o schimbase noua situație.

Devenise mai tolerantă, mai dispusă să treacă cu vederea anumite lucruri care cereau timp pentru a fi corectate. Zâmbea mereu, chiar dacă era obosită ori indispusă, discutau împreună ore întregi despre tot felul de lucruri, făceau chiar planuri de viitor. Planuri ce altădată i s-ar fi părut lui Toni stupide, triviale. Trăiau o adevărată renaștere. Toni se simțea mai fericit ca oricând. Uneori se descoperea invadat de senzații de care nu se mai crezuse demult capabil.

Un singur lucru îl îngrijora. Soția lui nu putea părăsi locuința.

Mai mult, i se putea adresa doar folosind volumul de bilețele ce-l adunase până în acel moment – deci era nevoie să iasă din nou, să-i culeagă vorbele auzite prin ușile apartamentelor. Nu-și punea prea multe întrebări despre acest lucru, nu încerca să lămurească mecanismul acestei situații. Nici Adina nu putea să-i explice cauzele fenomenului, căci o întrebase. Așa stăteau lucrurile, trebuiau să se împace cu ele. La urma urmelor, nu era o situație normală, era necesar ca lucrurile să se întâmple un pic altfel.

Iar prea multe întrebări nu foloseau la nimic. Ba poate chiar puteau strica echilibrul acestei punți fragile pe care soția sa fusese capabilă să o folosească pentru a se întoarce în lumea, gândurile și viața sa. Toni hotărî să nu permită acestei umbre să-i întunece preocupările.

Încă de a doua zi – după o noapte extrem de plăcută petrecută în mijlocul sufrageriei, centrul noii lor existențe – își reluă plimbările și popasurile pe la ușile apartamentelor din cartier.

Săptămânile alergau una după alta. Trecu primăvara, veni vara, Toni începu să iasă în cămașă, cu pixul și carnețelul vârâte în buzunarul de la piept. Mereu mai vesel, mai fericit. Mai surâzător.

Vecinii întâlniți în timpul acestor plimbări îl priveau cu zâmbete compătimitoare. „Săracul, a luat-o razna de tot… Așa un om bun…” Pentru că Toni Marinescu gesticula în timp ce pășea pe aleile parcului. Râdea singur. Se oprea uneori cu ochii mari, de parcă ar fi încercat să prindă din aer niște voci pe doar de el auzite. Se învârtea în loc, făcea câte-un pas înainte, unul înapoi, gesticula din nou, pornea mai departe, numai pentru a se opri și a privi minute în șir către un tufiș ce se legăna încet în bătaia vântului, ori spre conținutul colorat al vreunui coș de gunoi. Iar dacă se întâmpla să observe pe unul dintre acești vecini ce-i adresau surâsuri pline de milă, îi saluta fluturând puternic din mâini, zâmbea la rândul lui, apoi își vedea de treabă. Neghiobi. Cum puteau ei oare înțelege anvergura fericirii sale? Niște imbecili.

După câteva luni de viață tihnită, într-o dimineață, folosind cuvintele culese cu o seară înainte, Adina îi spuse însă ceva care-l dădu serios peste cap. Momentul reînvia multe amintiri neplăcute. Clipe ce-i veneau în memorie însoțite de regrete provocate de purtarea sa deplorabilă.

„Toni, ce-ai spune dacă am face un copil? Niciodată nu vom fi mai pregătiți decât suntem acum.”

„Un copil?”

„Da.”

„Un copil…”

Un copil. Într-adevăr nu se mai gândise de mult la asta. Un copil. Dacă nu acum, când? Dar, de ce? Toni reflectă o vreme. Ideea îl atrăgea oarecum. Simțea așa, ceva călduț pe dinăuntru, dar îl și neliniștea în aceași măsură. Convingerile sale de altădată nu se schimbaseră prea mult. Ce fel de tată ar fi fost el? Ce ar fi putut oferi unei făpturi rupte din carnea lui când, de cele mai multe ori abia reușea să-și evalueze sentimentele și să se înțeleagă pe el însuși?

Totuși ce însemna, la urma urmei, un tată prost?

Ce?

Nu o mai putea dezamăgi pe Adina. Nu acum, nu în astfel de momente. Reacția avută cu ani în urmă privitoare la acest subiect fusese probabil una dintre marile sale greșeli. Nu o putea repeta. Datoria lui era să fie puternic – pentru el, pentru ea, pentru familie. Da, un copil. Dumnezeule, o s-o facem! O să avem un copil!

Chiar în aceeași seară îi spuse Adinei hotărârea luată. Adina îl strânse în brațe și plânse. Nu mai vorbiră mult în acea noapte.

A doua zi, Toni făcu încă un drum la magazinul universal și cumpără tot ce era necesar – sârmă, diverse mărunțișuri și un nou clește de tăiat sârma, pentru că pe cel vechi îl rătăcise pe undeva și nu reușea să mai dea de el. Nu prea știa bine cum sau de unde să înceapă – asta nu se putea compara cu ceea ce făcuse pentru soția sa, însă își luă inima în dinți și începu să lucreze imediat ce ajunse acasă. Îl ajuta mult faptul că Adina îl supraveghea încontinuu. Împreună discutau fiecare nouă mișcare.

Fu din nou surprins de ușurința cu care se descurca. Mâinile și mintea îi lucrau repede, fără ezitări, fără multe greșeli, sârma lua formă ca prin magie între degete, silueta se întregea de la o zi la alta, astfel că, numai după patru zile, totul era gata.

Rezultatul depășea orice așteptări. Mult timp cei doi soți rămaseră îmbrățișați, privind emoționați rodul pasiunii lor. Copilul era perfect – stătea în mijlocul sufrageriei, micuț, rotofei, pe chip cu expresia inteligentă a mamei și întindea către ei mânuțele grăsuțe, clătinându-se ezitant pe picioare.

Parcă luase mai multe din partea Adinei, dar pe Toni nu-l deranja acest lucru pentru că era, pur și simplu, cel mai frumos lucru pe care-l văzuse vreodată în viață. Parcă și apartamentul se luminase când venise pe lume, își schimbase dimensiunile, se mărise, transformat de noua viață ce pulsa acum în interiorul pereților săi.

În scurt timp, lucrurile se complicară pentru Toni Marinescu. Odată cu reîntoarcerea soției, modificările pe care se străduia să le aducă caracterului său și proaspăt tată, precum și singurul ce putea părăsi locuința, deveni repede un bărbat foarte ocupat. Nevoile copilului ocupau primul plan.

Aici intervenea însă un lucru neprevăzut. Asta îl sâcâi puțin la început. Fiind vlăstarul unui tată din carne și oase și al unei făpturi din sârme și hârtie, copilul avea nevoie de multă atenție pentru a se simți împlinit și nu putea fi satisfăcut doar ajutat de cuvintele oferite de mama sa. Pe lângă hârtie, copilul cerea sânge, cerea viață. Cerea carne.

Pentru o zi-două, Toni Marinescu rămase în dilemă, apoi găsi soluția. Începu prin a aduce în apartament tot felul de insecte, viermi și râme, păianjeni și melci, apoi, gândindu-se mai bine, începu să facă turul pet-shop-urilor din oraș. Venea cu peștișori, papagali, hamsteri, aduse odată și un iepure, pe urmă începu să ademenească pisici în apartament. Avu de câteva ori succes și cu câinii, deși avea oroare de ei din cauza unor evenimente nefericite din copilărie.

Seara ieșea, își făcea plimbarea obișnuită, culegând cuvintele soției, într-un cuvânt făcea totul pentru a fi la înălțimea dorințelor și nevoilor familiei sale.

Se scurseră astfel câteva luni. Hrănit de grija tatălui și de dragostea mamei, copilul se dezvolta foarte repede. Își exprima clar preferințele, surprindea prin inteligență și precocitate. Toni deveni în scurtă vreme fascinat, apoi total absorbit de existența micii creaturi căreia îi dăduse naștere, iar în sufletul lui se produseră câteva schimbări de care nici nu-și dădu seama. Copilul avea dimensiunile unei revelații.

Dacă inițial simțise față de el un sentiment asemănător cu o datorie, micuțul îi deveni în curând o necesitate, o pasiune. Vedea în el răsplata suferințelor ce fusese nevoit să le îndure întreaga viață. Își iubea soția la fel de mult, îi acorda – credea el – toată atenția necesară, însă gândurile-i stăruiau asupra ei foarte rar. Culegea în continuare cuvintele ce-i trebuiau, dar discutau doar din când în când și nu puține erau serile în care, în timp ce se juca cu copilul, uita că mai era și ea în casă. Toni Marinescu începu să-și neglijeze soția, prea încrezător în sentimentele ce o aduseseră înapoi în brațele sale și prea sigur de legătura imposibil de distrus dintre ei, provocată de apariția copilului. Aducea acasă tot felul de animale, șoareci, pisici, chiar găini și, din când în când, vorbele tot mai stinse și lipsite de substanță ale Adinei.

Nefericirile rămăseseră în urmă. Era responsabilitatea lui să călăuzească spre fericire micuța ființă căruia îi purta de grijă. Pentru zâmbetul ei plin de încântare, cu care îl întâmpina când intra în apartament, ar fi făcut orice. Ieșea din casă neobosit, zi după zi, tot mai străin de nevoile Adinei.

În preajma Crăciunului fu cuprins de o agitație neobișnuită. Pentru primele sărbători petrecute în mijlocul noii familii, a familiei ce și-o dorise o viață fără să știe, se cerea ceva deosebit, ceva ieșit din tipare, fabulos, perfect. Toni Marinescu fu ocupat până peste cap câteva zile cu pregătirile.

Veni ajunul Crăciunului cu vreme neobișnuit de caldă, apoi sosi Anul Nou, pe urmă trecură primele zile din ianuarie, aducând cu ele un vânt aspru, tăios și un strat de zăpadă de câțiva centimetri. Minus zece grade în timpul zilei, minus cincisprezece noaptea, apoi ninsoare, vânt, iarăși ninsoare, apoi vreme caldă, ploaie și din nou ninsoare.

După 10 ianuarie, mai mulți vecini au început să simtă un miros urât, greu de suportat, venind de undeva de la etajul doi al blocului. Bănuind că trebuia să fie vorba de cadavrul unui animal, al unui câine ori al unei pisici ce se târâse pe scări și murise acolo, au cercetat cu atenție fiecare colțișor, de la parter până la etajul patru fără să găsească însă nimic. După alte câteva zile, mirosul a devenit insuportabil. Câțiva bărbați începuseră să discute că ar fi posibil să fie vorba de un alt gen de problemă. „L-a mai văzut cineva pe Marinescu?”, a întrebat la un moment dat unul dintre ei. „Acum îmi dau seama. Îl vedeam foarte des seara, de pe balcon, când se întorcea de la plimbare. Doar nu credeți că…”

Un grup de bărbați și femei a urcat imediat la etajul doi și a bătut de mai multe ori în ușa apartamentului fără niciun rezultat. Mirosul era atât de puternic, încât una dintre femei era gata să leșine. S-a discutat dacă să se încerce sau nu forțarea ușii, dar apoi s-au hotărât cu toții să sune autoritățile.

Polițiștii au sosit după o jumătate de oră. Au spart ușa cu ajutorul unei răngi și au pătruns în apartament. Duhoarea dinăuntru era pestilențială, însă ce au descoperit în sufragerie depășea orice închipuire. Cel mai tânăr dintre ei nu s-a putut abține și a vomat imediat ce a văzut scena, sprijinit de tocul ușii, dar și-a revenit foarte repede, ajutat de colegi. Nu mirosea doar a cadavru – mirosea a vomă, a mâncare stricată – zeci de mirosuri suprapuse, care de care mai îngrozitoare.

În camera de zi lumina era aprinsă. Într-un colț, un calculator vechi, așezat pe-o măsuță, emitea puse pe repetare, vechi colinde de Crăciun.

noi umblăm să colindăm și zăpada s-o călcăm

În apropierea ușii balconului, un brad natural ce aproape atingea tavanul fusese împodobit cu globuri și beteală, iar sub el fuseseră aranjate mai multe pachete înfășurate în hârtie roșie și legate cu panglici colorate. Hârtia era moale, umedă, încrețită, cu lungi dâre întunecate scurse pe la colțuri. Lângă brad, Toni Marinescu îi privea zâmbind pe polițiștii ce-i cercetau cu ochi uluiți apartamentul, cu capul răsucit într-o parte, cu gâtul frânt. Între buzele deschise mișunau viermi, iar în mâna dreaptă, întinsă pe covor ca într-un gest de bun-venit, strângea resturile sfărâmate ale unui ornament.

și prin lume am plecat taina s-o istorisim

Cel mai probabil alunecase de pe brațul fotoliului pe care se cocoțase ca să așeze vârful bradului. Chipul pământiu, cu ochii largi deschiși, avea trăsăturile înțepenite într-o expresie de fericire nepământeană, sinistră, greu de suportat. S-ar fi zis că, în momentul producerii accidentului, se simțea cel mai împlinit om din lume.

Pe pereții camerei erau bătute în cuie trupurile putrezite a tot felul de păsări și animale mici – hamsteri, papagali, pui de pisică cu ochii scoși și intestinele scurse, uscate, vrăbii și șoareci, iar printre toate aceste trupuri mărunte erau mânjite urări de „La mulți ani!” și „Crăciun fericit!”,  ziua lui Crăciun, lui Moș Crăciun cel bătrân, înconjurate cu acolade și spirale de sânge închegat. Aruncate lângă covor, zăceau resturile descompuse ale unei mânuțe de copil, care fusese probabil folosită pentru a scrie o mare parte dintre cuvintele ce umpleau pereții, pentru că degetele fiind rupte și ferfenițite până la os.

Toni Marinescu nu era singur. În apropierea fotoliului de pe care căzuse, stătea așezată într-o atitudine relaxată, o mică siluetă împletită din sârmă.

Reproducea destul de bine formele și trăsăturile unui copil de un an-doi și, cu toate că pe alocuri, mai ales la încheieturi, fusese însăilat destul de grosolan, ansamblul se dovedea deosebit de sugestiv. Într-una dintre mânuțele întinse ținea un mare glob roșu, iar capul îi stătea ridicat, ca și cum ar fi privit către vârful bradului. Trupul alcătuit din sârmă era umplut până la refuz cu bucăți de carne, resturi de intestine și blană, panglici de piele putredă și rămășițe de organe înnegrite, iar în craniu îi străluceau doi globi oculari însângerați, înfășurați în bucățele de hârtie acoperite cu un scris mărunt, neinteligibil.

Cercetând restul casei, polițiștii aveau să descopere în frigiderul din bucătărie resturile mai multor animale mici, precum și trunchiul decapitat și dezmembrat al unui copil, care a fost mai apoi identificat, în decursul investigației, ca Manta Cosmin, un băiețel de opt ani ce fusese dat dispărut cu câteva săptămâni înainte. Ieșise într-o după-amiază la joacă, în fața blocului, și nu se mai întorsese acasă.

să colindăm și zăpada s-o călcăm

În ciuda tuturor ororilor descoperite, priveliștea cea mai neliniștitoare îi aștepta pe polițiști în baia apartamentului. Mihnea Stoian, unul dintre agenții care participaseră la operațiunea din acea zi, avea să povestească peste câteva luni unui coleg, la beție:

„Omul o luase complet razna, înțelegi? Tâmpit. Prima dată, când am trecut pragul, nici nu mi-am dat seama la ce mă uit. Baia era curată, fără sânge pe pereți și nici alte grozăvii, ca în sufragerie. Puțea la fel de rău ca în toată casa, dar mai exista un miros, ceva fin, delicat – parfum de lavandă, sau ceva asemănător. Semăna cu cel folosit de nevastă-mea. Nu știu, mereu am încurcat chestiile astea. Ei, și era o figură din sârmă și acolo. În baie. Trebuie să recunosc că ticălosul avea talent. O femeie. Înaltă, subțire, picioare lungi. Reprodusă destul de corect, la fel de bine construită ca și copilul, poate chiar un pic mai bine – alcătuită parcă după un model, înțelegi? Îți dădeai seama. Fața, umerii, fundul, sânii. Niște sâni imenși. Muncă de maniac.

Abia m-am abținut să nu strig pentru că, în momentul în care am intrat, mi s-a părut că arătarea a întors capul spre mine, de parcă o întrupsesem cumva din ceea ce făcea. Am de-a face mereu cu tot felul de nebuni și probabil o să văd chestii poate mai aiurite, dar aia a fost singura dată când m-am speriat cu adevărat. Plutea un aer greu, străin în baia aceea, un aer impregnat de mirosul morții – totuși nu cel ce venea din restul apartamentului, nu, ceva mult mai profund, mai descurajant. E greu de explicat. Simțeai dezamăgirea din atmosferă. Aproape supranatural.

Femeia stătea puțin aplecată, cu brațele întinse și cu un picior trecut peste marginea căzii, ca și cum ar fi fost pe punctul de a intra să se spele. Ca și la copil, împletitura de sârmă era umplută până la refuz, dar nu cu intestine și carne, slavă domnului, ci cu hârtie. Bilețele, înțelegi? Omul se țicnise. Mii și mii de bilețele, ghemotoace de hârtie, toate mâzgâlite, îndesate acolo, o mulțime de cuvinte fără sens, amestecate, băgate prin ochiurile sârmei, îndesate, mototolite. Probabil îi luase o veșnicie să facă chestia asta. Femeia stătea cu un picior în cadă și brațele întinse, ți-am spus.

Ei bine, sârmele de la încheietura brațului stâng erau tăiate și îndoite, hârtiile îngrămădite acolo gata să se rostogolească. De parcă își tăiase venele, pricepi? Asta-ți venea prima dată în minte. Că-și tăiase venele. Pe marginea căzii stătea pus în echilibru un clește de tăiat sârma. Nou-nouț. Și asta nu e tot. Între degetele mâinii cu încheietura secționată, silueta avea o cutie de chibrituri, iar în cealaltă mână, puțin ridicată și cu degetele strânse, ținea un chibrit. Ce zici de asta? Am stat treaz nopți întregi gândindu-mă la felul în cum stătea femeia aceea – piciorul băgat în cadă, modul în care ținea chibritul. Sârmă, sârmă, dar… Gestul ăla nu se poate reproduce, știi? Era firesc, natural, era ca și cum… Femeia părea vie și gata să se sinucidă, să-și dea foc. Simțeai dezamăgirea și deznădejdea din atmosferă, mirosul te făcea să simți asta. Probabil sună ridicol ce spun, însă doar pentru că nu am fost niciodată silit să mă gândesc la astfel de lucruri. Îi văd și acum expresia feței, felul în care ținea piciorul și brațele întinse, felul cum era aplecat corpul. Nu știu dacă el reușise s-o aranjeze așa dar… Doamne… Ce ticălos… Ce ticălos dement…”

 

Robert Gion

Robert Gion

Robert Gion - născut în 1978. După absolvirea liceului a călătorit prin Europa, practicând diverse meserii. A locuit o perioadă în Germania, apoi în Cipru și în Grecia. Pasionat de literatura horror, mare admirator Serge Brussolo, Graham Masterton, Stephen King. Povestiri publicate în Revista de suspans și Helion online.

More Posts