Multivers 01 ban01-650

          Te bucuri de acel moment de respiro între două obligaţii, una care tocmai s-a încheiat şi o alta, care nu te poate solicita decât peste un anumit timp.

          Aşadar, iată-te nevoit să nu faci nimic – poţi, în sfârşit, să stai liniştit şi să te gândeşti la ale tale sau la orice îţi face plăcere.

          Pentru că nu te ştii o persoană prea sociabilă, te întrebi cum se face că tot acel vacarm, al mulţimii de oameni de la mese şi al traficului intens de jos, din stradă poate avea pentru tone darul de a te relaxa. Mai degrabă, un soi de toropeală parcă te cuprinde şi, închizând ochii, îţi laşi mintea să se odihnească.

          La un moment dat, însă, atenţia îţi este atrasă de larma oraşului, care începe să devină tot mai supărătoare şi, peste miile de zgomote care mai de care mai nefireşti, tânguirea stridentă a unei alarme dă ansamblului nota unei simfonii sfâşietoare. Să fie oare acel cântec de jale de pe urmă pe care întreaga lume pare că îl cântă fiecărui muritor care îi părăseşte scena? Sau poate lumea însăşi îşi cântă, cu atâta durere, propria extincţie?

          Simţi cum o stare de slăbiciune te afundă, încet, în imobilitate. Cu o hotărâre izvorâtă din ultimele-ţi puteri reînnoieşti un rămăşag dintotdeauna ţinut departe, adânc, în subconştient, şi promiţi orice, totul, implorând o primordială clemenţă.

          Brusc, abdomenul parcă îţi ajunge în gât, ca şi cum ai cădea de foarte de sus şi, deschizând ochii, vezi nişte pereţi scorojiţi care se scutură violent în ritmul exploziilor ca de vulcan de afară. Iar prin ploaia de praf de tencuială, la căpătâiul patului în care stai lungit, un necunoscut cu barbă te cheamă blând, dar nerăbdător, pe nume…

          – Nu vă supăraţi… se poate?

          – Poftim? te bâlbâi, încurcat.

          – Mă scuzaţi, scaunul…

          – Nu! Adică… sigur! puteţi să-l luaţi, vă rog! răspunzi tu, cât mai politicos, aruncând imediat un ochi la ceas, pentru ca apoi, uşurat, să-ţi mai plimbi privirea încă o dată peste marele furnicar de oameni a cărui zumzăială pare a fi remediul cel mai la îndemână contra grijilor şi stresului.

          Însă deodată ochii îţi rămân fixaţi undeva în depărtare, pe o figură bărboasă, vag familiară, ce pare că se apropie tot mai mult.

          Îl recunoşti imediat pe necunoscutul care îţi rostea numele şi ştii că mai ai la dispoziţie doar o secundă sau două pentru a te hotărî ce să faci: rămâi sau fugi încotro vezi cu ochii…