GSF54 banner01-650

LCurelaru          De unde poate culege un amator informații legate de pozițiile relative ale diferitelor corpuri pe boltă, în funcție de an, ziua anului, oră, etc. Sau, cu alte cuvinte, de unde știe cineva unde să caute o anumită planetă, spre exemplu, la un moment dat? (aici puteți explica unii termeni mai uzuali în astronomie de ex. zenit, paralaxa, declinație, secundă de arc, etc)

          Cea mai facilă modalitate de a evalua poziția obiectelor căutate la un moment dat este utilizarea unui software de planetariu. Există multe astfel de softuri, o parte considerabilă din ele fiind chiar gratuite. Firește, exista softuri și pentru telefoane și tablete, nu doar pentru calculatoare. Din câte am observat, unul din cele mai agreate softuri de către astronomii amatori începători este Stellarium. Deși poate ceva mai puțin tehnic, privit prin ochiul unui astronom cu experiență, este extrem de ușor de utilizat pentru cineva cu cunoștințe minime de astronomie.

          Și dacă tot am deschis subiectul, ce publicații recomandați pasionaților de astronomie?

          As începe prin a recomanda câteva documentare / cursuri video cu atât mai utile în special la început.

          Cred că oricine (nu neapărat astronomii amatori doar) ar trebui să vadă seria „Cosmos”. Este un documentar extraordinar, astfel conceput încât să fie accesibil oricui, indiferent de nivelul de cunoștințe de astronomie sau fizica. Mă refer aici atât la documentarul original realizat și prezentat de Carl Sagan prin anii 80, dar care beneficiază de o versiune actualizata în care se precizează la sfârșitul fiecărui episod ce modificări au mai survenit între timp față de cele prezentate inițial. Apoi, recomand cu căldură seria nouă „Cosmos”, prezentată de renumitul Neil deGrasse Tyson, personaj extrem de cunoscut în special în SUA și nu numai, pentru emisiunile de popularizare a astronomiei. Pentru cei care doresc un curs video de astronomie ceva mai detaliat recomand cursul lui Alex Filipenko: „Understanding the Universe”. Recomand de asemenea și documentarele realizate de Brian Cox și Brian Greene.

          Din zona revistelor, aș menționa „Sky&Telescope” sau „Astronomy Now”. De subliniat aici că există o multitudine de reviste bune de astronomie, dar recunosc că nu am ajuns să răsfoiesc decât o parte din ele, deci mă rezum să le recomand pe cele care mi s-au părut mie bune, din cele pe care le-am încercat pana acum. În presa autohtonă, putem găsi reviste exclusiv de astronomie doar în format digital. Una dintre cele mai longevive și cunoscute este revista „Vega” publicată de Astroclubul București, dar în care apar în general materiale din toata țara. Vă puteți abona gratuit la această revistă pe site-ului Astroclubului București. Cum spuneam, însă, din păcate, în prezent nu avem și o revista clasică, pe hârtie, deși au existat mai multe tentative în acest sens, ale Societății Astronomice Romane de Meteori, care a publicat în câteva perioade revista „Noi și Cerul” în format tipărit. Recomand însă cu căldură vechea „Știință și tehnică”, revistă care, de câțiva ani, a revenit în forță cu articole excelente dintr-un spectru mai larg, dar cuprinzând în fiecare număr materiale de astronomie. În zona cărților, în special în zona îndrumarelor pentru astronomii amatori, l-as menționa pe Marcel Jinca, astronom amator care în ultimii ani s-a remarcat printr-o activitate publicistică bogată. O serie de materiale interesante axate în special pe zona de istorie a astronomiei sunt cele publicate de clujeanul Dan Uza.

          In domeniul web, de asemenea, există multe surse de informare bune. în zona surselor autohtone, aș aminti de AstroInfo, realizat și întreținut de ani buni de Sorin Hotea și de blogul lui Adrian Sonka. Profit aici de mingea ridicata la fileu că să fac reclama și site-ului de întrebări „Întreabă un Astronom” pe care l-am menționat și mai devreme.

          Am amintit mai sus de o serie de resurse pe care le-am remarcat pe parcursul timpului. În prezent însă, cantitatea de informație este imensă, deci există multe alte materiale bune pe care probabil le-am omis fără voie sau pentru că nu am avut ocazia să le studiez, deci recomandările de mai sus sunt ușor subiective. Cu siguranță veți găsi multe alte surse bune de informare în domeniul astronomiei în multitudinea de medii, de la cărți și reviste până la internet. Vă recomand însă să le alegeți cu prudență deoarece printre ele se strecoară și multe materiale ce au mai puțin de a face cu știința și mai mult cu speculația pseudoștiințifică. Este bine să urmăriți în general dacă materialele sunt corect și logic argumentate sau cel mai bine să cereți părerea unui astronom amator cu experiență relativ la materialele descoperite pe internet.

          Arătați un interes special stelelor duble. De ce?

          La un moment dat, am constatat că ar fi de preferat să încerc să mă concentrez pe o zona mai îngustă a astronomiei, pentru a avea șansa de a aprofunda suficient și mai ales de a obține ceva rezultate științifice. Am studiat mai multe subdomenii ale astronomiei și cel al stelelor duble mi s-a părut cel mai interesant. În același tip, am constat că se pretează și la o abordare cu instrumente disponibile astronomilor amatori și, în plus, există în acest domeniu o necesitate destul de mare de implicare, anumite zone fiind destul de puțin acoperite în prezent. Ce este cu aceste stele duble? Pe scurt, este vorba de sisteme formate din două stele (sau chiar mai multe, uneori) care orbitează ori una în jurul celeilalte, ori în jurul centrului comun de masă. Aceste sisteme duble sunt destul de importante în astronomie, fiindcă oferă una din putinele metode directe de a determina mase în Univers. Cu toate acestea, doar o mică parte din stelele duble cunoscute au fost măsurate și orbitele au fost determinate cu precizie. Într-adevăr, studierea unui număr din aceste sisteme a adus suficiente informații la un moment dat, motiv pentru care interesul pentru măsurarea obiectelor mai neimportante a scăzut, dar studierea mai extensiva a unui număr mai mare de sisteme ar putea aduce informații noi și, nu un ultimul rând, ceva date statistice care ne-ar putea fi utile pe viitor.

          Dar sistemele planetare? Când și cum anume se poate spune cu exactitate dacă există planete în jurul unei anume stele?

          Cum probabil majoritatea dintre noi știm, chiar și de la știrile clasice TV, trăim în epoca descoperirii de sisteme planetare extrasolare (sisteme planetare din jurul altor stele diferite de Soarele nostru). Această epopee a început acum vreo douăzeci de ani, cu câteva descoperiri făcute de instrumente de la sol, dar o adevărată „explozie” de astfel de descoperiri a avut loc odată cu punerea în funcțiune a unui instrument spațial specializat pentru acest lucru. E vorba de telescopul spațial Kepler. Aflându-se la distanțe imense, sistemele de planete din jurul altor stele sunt practic aproape imposibil de observat în mod direct, chiar și cu cele mai mari telescoape de pe sol sau spațiale, asta pentru că rezoluția de care ar avea nevoie pentru a observa un obiect atât de puțin strălucitor foarte apropiat de o stea aflată la distanta este extrem de mică. Dar, ca și în multe alte cazuri din astronomie, s-au găsit metode indirecte pentru a detecta aceste planete. Printre cele mai uzate astfel de metode sunt cele care urmăresc mici oscilații ale pozițiilor stelelor, datorate efectelor gravitaționale ale planetelor asupra stelelor cu pricina. Firește, aceste fluctuații sunt extrem de mici și dificil de observat, dar permit totuși detecția planetelor extrasolare considerabil mai ușor decât prin detecția directă. O altă metodă uzitată este de a observa fluctuații ale luminii stelelor atunci când planetele din jurul lor trec intre noi și steaua respectivă (eclipsează steaua ). Bineînțeles, și aceste fluctuații sunt mici, dar totuși detectabile în unele cazuri. Neajunsul acestei metode însă este acela că se bazează pe faptul că o planeta din sistemul vizat va trece odată exact intre noi și steaua respectiva. Fenomenul este extrem de puțin probabil, sistemele planetare putând avea enorm de multe orientări nefavorabile (în care planul sistemului planetar nu include direcția noastră de observație ). Cu toate astea, numărul imens de stele, coroborat cu frecvența mare a sistemelor planetare, face că astfel de fenomene să se observe totuși. Este clar însă că metoda este extrem de limitată. Ca să revin la întrebarea de la care am plecat: cu metodele și tehnica actuala nu putem spune cu exactitate dacă un sistem anume are sau nu planete. Putem însă detecta sisteme care au planete dintre stelele vizibile telescoapelor noastre. Putem spune că un sistem anume are un număr de cel puțin x planete (ar putea exista și altele care sunt sub limita noastră de detecție) sau că nu putem detecta planete în sistemul respectiv. Mai mult, în cazul planetelor detectate, se pot face evaluări și măsurători care să ne dea cu aproximație caracteristicile orbitale ale planetelor, masele și densitățile lor și, în unele cazuri, și date despre compoziția chimică, date deductibile tot prim metode în general indirect. Ceea ce este important în acest moment este că , deși nu putem spune pentru o stea anume dacă și câte planete are, putem însă face deja evaluări statistice bune ale frecventei sistemelor planetare în Univers, ale tipurilor de planete frecvente, șamd. De menționat aici că, deși se bănuie că sistemele planetare sunt frecvente, acest lucru nu era pana acum demonstrat în mod direct. Acum nu doar că am putut confirma acest fapt, dar s-a constat că sistemele planetare sunt extrem de frecvente, mai frecvente decât estimările făcute înainte de primele descoperiri efective din acest domeniu.

          În fine, pentru că suntem totuși la o revistă de S.F., iar subiectul este unul foarte dezbătut în gen, risc întrebarea: Credeți că a existat vreodată viață pe Marte?

          Depinde la ce fel de viață ne referim. La forme de viață simple primare, sau forme de viață complexe, eventual inteligente. E o diferență destul de mare dpdv al frecvenței cu care putem întâlni aceste tipuri de forme de viață. Multe indicii recente sugerează că viața simplă apare relativ ușor și în medii foarte diverse chiar și în medii care noi le consideram total ostile. Formele de viață complexe însă sunt considerabil mai rare, ele având nevoie de un timp de evoluție îndelungat, care implică și o serie mare de condiții ce trebuie îndeplinite, dar și o serie de riscuri care ar putea finaliza evoluția respectivă înainte de termen. Dacă ne referim la forme de viață complexe, care să ajungă și la nivelul de forme de viață inteligente, problema se extinde și mai mult în acest sens. Deși nu exista încă dovezi sigure, o să speculez puțin și îndrăznesc să afirm că ceea ce știm până acum ne sugerează că vom întâlni frecvent forme de viață simple și cred că e foarte posibil să descoperim diverse astfel de forme de viață în mai multe locuri din Sistemul Solar. Candidații principali par a fi unii sateliți ai planetelor Jupiter și Saturn, în topul șanselor fiind satelitul jovian Europa. Nu as exclude însă posibilitatea de a găsi forme de viață primare pe Marte sau cel puțin probe fosile a existentei acestora în trecut. Cât privește existenta unei forme de viață inteligentă pe planeta vecină, este destul de clar că în prezent aceasta posibilitate e exclusa, iar existenta în trecut pe Marte a unor forme de viață inteligente pare puțin probabilă. Cât privește vestitul chip de pe Marte, mie mi se pare destul de convingătoare explicația conform căreia nu este real, fiind rezultatul supraprocesării unor imagini de rezoluție slabă. Zona a fost refotografiată ulterior, la rezoluție mai înaltă, și s-a observat că era vorba doar de forme de relief naturale. Cei care au mai multa experiență cu procesarea fotografiilor știu că în cazul „forțării” procesării unor imagini, pot apărea artefacte aparent artificiale, rezultate din combinarea algoritmilor de procesare cu rezoluția insuficientă a imaginilor. Personal chiar am experimentat astfel de efecte în perioada în care mă ocupam de fotografie planetară, obținând în două cazuri, pe fotografii lunare, la procesare, structuri cu forme foarte regulate, care însă s-au dovedit false la o refotografiere mai de calitate a zonelor respective.

          Și pentru că tot am pătruns puțin în sfera speculativă, ce părere aveți despre pașii omului pe lună? Realitate sau ficțiune?

          Personal sunt sigur că am fost pe Lună și că tot ce am văzut în anii de glorie ai explorărilor selenare este real. Argumentul cel mai convingător din punctul meu de vedere este acela că misiunile pe Lună au avut loc în plin război rece. Mai mult, toată cursa spațială a reprezentat o întrecere (ca să nu-i zic luptă) sau poate mai bine zis o serie de demonstrații de forță făcute de cele doua mari puteri SUA și URSS. Atât SUA cât și URSS aveau atât mijloacele tehnice dar și informaționale de a detecta și deconspira faptul că celălalt combatant din acest joc a trișat în vreun fel. Este evident că aveau și toata motivația să scoată în evidenta orice fals sau eșec al celuilalt. Deci, mai simplu spus, dacă americanii ar fi încercat să ne păcălească, rușii ar fi arătat peste tot probe care să demonstreze asta. Pe lângă acest fapt, accesul pe orbita și în spațiu dă avantaje strategice pentru orice putere militară (sateliți cu care putem vedea tot ce face dușmanul, potențiale arme plasate pe orbita). Odată rezolvata problema ieșirii pe orbită, drumul până la Lună a însemnat doar un pas. În general, amplasarea pe orbita pune cele mai multe probleme atât tehnice cât și legate de cantitățile mari de combustibili necesari acestor operații. Pe măsură ce ne îndepărtam de Pământ și gravitația scade, și combustibilul necesar deplasărilor în spațiu, pe distante mari, este considerabil mai mic. Apoi capabilitățile tehnice ale navetelor nu diferă foarte mult dacă ele stau pe orbita terestra sau se plimba pana la Lună și înapoi. Singurele probleme suplimentare sunt puse de modulul care coboară pe suprafața Lunii (și care, firește, trebuie să și revină în spațiu cu ocupanții lui) și în acest caz, lipsa atmosferei dar mai ales gravitația scăzuta a Lunii face ca problema aceasta să fie considerabil mai simplă decât cea a decolării de pe Pământ.

          Ca să răspund pe scurt și la diversele teuri conspiraționiste legate de acest subiect, as vrea să menționez că în general majoritatea probelor care se aduc pentru a demonstra faptul că misiunile pe Luna ar fi fost contrafăcute sunt aparente ciudățenii în aspectul imaginilor de pe Luna. Trebuie însă să ținem cont aici de faptul că mediul de pe Luna este radical diferit fata de cel terestru. În special lipsa atmosferei dar și alte diferențe fac iluminarea să fie radical diferita pe Luna, ducând la fotografii în care pot apărea diverse efecte care nu se întâmpla în fotografia terestra. Toate aceste aparente anomalii din fotografii sunt explicate în detaliu de diverși fotografi experimentați care sunt familiarizați cu majoritatea efectelor luminoase ce apar mai mult sau mai puțin frecvent în lumea fotografică.

          

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), apărând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în antologia Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT, povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS, noua operă spațială (Eagle, 2016) și în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015). A debutat în volum cu miniromanul Sub steaua infraroșie (Tritonic, 2016). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website