Ana Mănescu este autoare de proză în diferite genuri, traducătoare și blogger. Ultima ei carte, „Sinuciderea Ielelor” (Herg Benet, 2018), este o colecție de proză scurtă Fantasy. A tradus cărți în registru fantastic / horror, pentru copii, precum și foarte multe volume în zona „dezvoltare personală”.

Bună, Ana, bine ai venit la Gazetă, mulțumesc pentru interviu!

Bună, Alexandru, bine v-am găsit și mulțumesc la rândul meu!

 

Pentru cei care te cunosc mai puțin, vorbește-ne, te rugăm, despre lecturile tale. Ce cărți îți plăceau în copilărie? Dar acum? Ce scrieri te-au marcat și când?

Caut intenționat să fiu marcată de ceea ce consum. Cred că poveștile și cunoașterea, în orice formă ar veni, sunt una dintre cele mai utile și frumoase îndeletniciri umane, așa că îmi găsesc lecțiile și plăcerile în toate.

Citesc divers, haotic, dar speculativul este preferatul meu. Vorbește tot despre esența și problemele umane, însă într-un decor care îmi hrănește nevoia de aventură.

Poveștile care și-au pus amprenta asupra mea au fost, inițial, tragediile romantice ale Annei Karenina și Margueritei Gautier. În ultimii zece ani am fost cucerită de magic: Magicianul lui Fowles, Saga lui Ender, Harry, Weylyn, Narnia, Lord of the Rings, A Song of Ice and Fire, The Hunger Games, trilogia All Souls, cărțile lui Flavius Ardelean, povestirile lui Lovecraft, teatrul absurd al lui Sarah Kane.

Mă întorc adesea la ele, uneori în detrimentul lecturilor noi. Prefer recitirile. Am pe desktopul laptopului și telefonului același citat, The stories we love best do live in us forever. J. K. Rowling a spus asta, și e cel mai bun rezumat al felului în care privesc nu doar cărțile, ci și filmele, serialele, podcasturile, muzica, jurnalismul, fotografia, oamenii: poveștile pe care le iubim rămân în noi, ne definesc, ne îndrumă, și nu îmi închipui cum ar fi viața fără să le revizitez. Am mai mare nevoie de această adâncire decât am de noutate.

 

Dar despre tine ca autoare, ce ne poți destăinui? Ce țintești să transmiți prin scrierile tale? Pe ce coarde din mințile și sufletele cititorilor îți place să-ți plimbi degetele?

Poveștile pe care le iubim rămân în noi, dar uneori trebuie scoase din noi. Ca autoare, sunt profund egoistă și instinctuală. Îmi scriu obsesiile: viața, moartea, identitatea, iubirea, alegerile. Ca cititoare care studiază și disecă texte, dar mai ales ca recititoare care a trăit aceeași carte în feluri mereu diferite, știu ce rol important are persoana care citește și ce rol limitat are autorul. Așadar, tot ce pot face e să scriu cea mai bună versiune posibilă a unei povești și să sper că își va găsi oamenii.

 

Prezintă-ne volumul „Sinuciderea Ielelor”, cartea care ți-a adus o nominalizare la premiul RomCon 2019, pentru volum de proză scurtă. Care e povestea ei? Cum au apărut povestirile de acolo?

Sinuciderea Ielelor este o colecție de povestiri despre identitate și alegeri, despre cum îți accepți sau găsești drumul într-un context care te limitează și cu care nu ești împăcat.

E inspirată din obstacole și lupte personale, din legende și personaje care mi-au făcut cu ochiul și de Lovecraft, mai precis de structura textelor sale, întrucât mai toate povestirile urmează o spirală către nebunie sau moarte – fizică, socială sau metaforică. În plus, Nereida, textul care deschide volumul, conține aluzii la povestirile lui Lovecraft, cum ar fi pisoiul Ultar denumit după The Cats of Ulthar, sau importanța culorilor și cerului, elemente din The Colour Out of Space, sau prezența zeilor vechi care dorm sub ape.

Nereida a dat tonul cărții, iar restul povestirilor s-au adunat în timp, din scântei de inspirație, ca să spună povestea Ileanei și a lui Făt-Frumos după clasicul Sfârșit, a prințesei care se salvează singură de balaur, a ticălosului care câștigă, și tot așa. Sunt basme cu un twist feminist și pe alocuri crud.

 

Te întreb asta mai ales pentru că ești un nume consacrat în literatura realistă, având deja publicate două romane și un volum de proză scurtă. Spune-ne, te rugăm, câteva cuvinte și despre aceste trei cărți: „alter.ego.”, „Quasar” și „Stresul dintre orgasme”.

alter.ego. e povestea devenirii scriitoricești și umane, Stresul continuă tema aceasta, dar se axează pe revenirea la sinele artistic, iar Quasar e o colecție de proză scurtă și arhiscurtă despre cosmogonii și apocalipse, unele individuale, altele universale.

În ego și Stres, există câteva capitole care ies, cu ajutorul drogurilor și fanteziei, din realitatea posibilă, iar Quasarul este cap-coadă nebunie amestecată cu oniric. Ielele sunt prima mea incursiune evidentă în speculativ, însă cărțile mele nu au fost niciodată complet realiste, pentru că eu nu sunt.

 

Și dacă tot am ajuns aici, care dintre aceste patru cărți crezi că te reprezintă cel mai bine pe tine ca autoare de ficțiune? Altfel spus, unde te simți cel mai în largul tău, în ficțiunea realistă sau în cea magică?

Am câte un picior în ambele lumi. În realism strecor un strop de imposibil, iar magicul mi-l ancorez în realitatea temelor umane. Prefer speculativul când vine vorba de ce consum, și mi-ar plăcea să îl explorez mai mult în scris. Dar eu scriu la cheremul obsesiilor mele, și ele își cer singure forma. Deci rămâne de văzut care va atârna mai greu în balanță, realitatea sau magia.

 

Și nu putem trece mai departe fără a vorbi și despre cărțile pe care le-ai tradus, stăruind un pic mai mult pe cele de ficțiune. Ai tradus și foarte multe cărți de dezvoltare personală/psihologie/sănătate, însă eu cred că cele mai dragi îți sunt totuși poveștile, anume: „Duetul nostru întunecat” de Victoria Schwab și „Extraordinarele circumstanțe ale vieții lui Weylyn Grey” de Ruth Emmie Lang. Am dreptate? Ce ne poți spune despre ele? Cum le-ai ales? Sau te-au ales ele pe tine? Cum se înțelege Ana Mănescu, traducătoarea cu Ana Mănescu, prozatoarea? Au avut vreo influență aceste două traduceri, venite după o serie de cărți proprii realiste, în alegerea registrului Fantasy pentru cea de-a patra?

Primul meu text, scris în școala primară, a fost un basm. În fine, o frântură de basm. Avea mai mult descrieri decât acțiune. Dar fantasticul precede orice din cariera mea, e impulsul primordial. Iar proza precede toate celelalte forme de mânuire a cuvintelor pe care le-am încercat.

Însă e dificil să trăiești doar din scris literatură. Iar eu nici nu pot produce cărți pe bandă, am nevoie să le las să dospească. Durează ani de zile de la o scânteie la un volum publicat.

Așa că, între timp, traduc, scriu articole, redactez texte, studiez povești și povestitul, și toate celelalte îndeletniciri livrești pe care încerc să le transform într-o carieră din care să pot trăi, nu doar financiar, ci și cu mine însămi.

În ceea ce privește traducerile, într-adevăr, prefer poveștile, curg altfel decât non-ficțiunea. Dar traducerile mă aleg pe mine, în sensul că mi se oferă texte, iar eu nu îmi permit să le refuz. Așa am ajuns să traduc cărți cu care nu am rezonat deloc, dar și drăgălășenii pentru copii și cele două volume fantastice apărute la Herg Benet, Duetul și Weylyn, pe care le-aș fi iubit și ca simplă cititoare, darămite ca traducătoare a lor.

În scenariul ideal, aș alege numai proiectele care mă inspiră, dar în realitate am mai mare nevoie să pot lucra de unde vreau, în ritmul meu, la orele mele. În plus, disconfortul îmi prinde bine, mă disciplinează, mă învață despre scris, mă scoate din zonele cunoscute.

 

Fiind la o revistă dedicată genurilor Fantasy & SF (și horror, de fapt), te voi ruga să ne vorbești puțin despre aceste două cărți. Să începem cu „Extraordinarele circumstanțe ale vieții lui Weylyn Grey”, ultima ta traducere. Care e relația ta cu acest text? Cum l-ai simțit? Cum ai încercat să-l transmiți publicului român?

M-am îndrăgostit de Weylyn. Este un om bun, care are o relație deosebită cu natura și cu animalele, care își păstrează firea blândă și sinceră într-o lume nu tocmai primitoare. Suferințele și temerile sale îl fac să se izoleze, să rătăcească, însă în cele din urmă își găsește drumul înapoi către familie și către dragoste. Este genul de personaj de care avem nevoie în literatură, și genul de om de care avem nevoie în viață.

Prin urmare, nu i-a trebuit mare ajutor din partea mea ca să fie pe înțelesul sau pe placul cititorilor din România. Din câte am discutat și citit până acum despre el, e tare îndrăgit. Ar fi și greu, cu atâta înțelepciune și inocență, să nu te cucerească.

Weylyn e traducerea mea preferată de până acum. Am fost în transă cât am lucrat la ea, hămesită să aflu ce urmează.

 

Dar despre precedenta, „Duetul nostru întunecat” de Victoria Schwab, cartea a doua (și ultima) a duologiei „Monștrii din Verity”, ce ne poți spune? Aici ai continuat practic munca lui Flavius Ardelean, traducătorul primei cărți, „Acest cântec neîmblânzit”. Cum ai descrie această experiență? Bănuiesc că ai avut unele limitări în plus. Vorbește-ne, te rugăm, despre supliciile muncii de traducător în aceste condiții – cele mai solicitante la care mă pot gândi eu.

Și duologia lui Schwab mi-a plăcut mult, un urban fantasy cu un strop de horror, în care nemernicia umană își găsește, în cele din urmă, o formă monstruoasă, iar omenirea trebuie să înfrunte consecințele acțiunilor sale, să înfrângă demonii și să clădească un nou început. E o carte despre cădere și speranță, scrisă simplu, alert și tensionat.

Eu sunt o mare fană a lui Flavius Ardelean, îi iubesc cărțile, am învățat multe despre scris de la el, așa că a fost mai ușor decât dacă aș fi lucrat în continuarea altcuiva, pentru că eram familiarizată cu scriitura lui. Însă am simțit și o presiune destul de mare, pentru că era și prima mea traducere de literatură, era și continuarea muncii unui om pe care îl admir.

Nu aș numi-o limitare, dar a trebuit să fiu ceva mai meticuloasă decât în mod normal. Înainte să încep să traduc Duetul, am citit în paralel primul volum și traducerea lui Flavius, am luat notă de ton, de timpul povestirii, de termeni, ca să existe o coerență între cele două volume.

 

Dar pe viitor, la ce să ne așteptăm de la tine? Vei persevera ca prozatoare sau te vei dedica traducerilor? Și dacă vei continua să-ți scrii poveștile proprii, cum cred și sper că se va întâmpla, se vor mai găsi printre acestea și unele fantastice?

Voi continua să port mai multe pălării, asta îmi priește, dar literatura rămâne fundația. Și, într-adevăr, fantasticul rămâne drumul pe care pășesc alături de următoarea poveste.

Sinuciderea Ielelor are trei povestiri importante pentru viitoarea mea carte. Textul titular îl urmărește pe un tânăr care este ucis de o semizeiță și readus la viață cu ajutorul Ielelor. Coborîți? spune povestea unei fete care află că este moștenitoarea tărâmului zânelor, dar care nu își vrea tronul. Iar Începuturile de la sfîrșitul lumii îi găsește pe cei doi peste mulți ani, ambii vampiri, el scriitor, ea agenta lui.

Următorul roman va purta numele acestei ultime povestiri și va spune povestea lor. Va fi cu vampiri, cu ursitoare, cu Iele, cu zâne, cu cosmogonii și apocalipse, cel puțin în versiunea care se coace momentan în mintea mea. Am nevoie de timp ca să îmi aflu miezul poveștilor și încă nu am început să lucrez serios la ÎDLSL. Dar i-am scris de ceva vreme începutul și sfârșitul.

 

Ca autoare consacrată și traducătoare, șoptește-ne câteva indicații de culise pentru cei care vor să debuteze și ei în volum. Ce crezi că e mai important pentru un scriitor aspirant? Unde ar trebui să lucreze cel mai asiduu? Respectiv, ce crezi că ar trebui să-și tempereze avântul?

Primesc adesea mesaje cu rugămintea de a citi bloguri, poeme, frânturi de romane, manuscrise în prim draft. Le refuz pe majoritatea, nu am mai redactat un text străin de ani de zile. Parțial din motive egoiste, trebuie să îmi protejez propriile resurse. Dar în primul rând pentru că un scriitor la început de drum caută mai degrabă validare decât ajutor. Puțini vin la mine pentru că mi-au citit cărțile și simt că suntem pe aceeași lungime de undă stilistic și tematic, sau pentru că știu că am experiență cu redactarea. Vin la mine pentru că scrie undeva pe social media că sunt scriitoare publicată. Vin la mine și la oricine, haotic. Dar nu le poate oferi nimeni validare în punctul acela, și adesea nu le poate oferi nimeni nici ajutor, pentru că să accepți că scrisul nu e scris, ci re-re-re-rescris e una dintre încercările grele ale acestui drum.

La început am picat în plasă, am citit sute de pagini care erau evident la prima mână. Am încercat să sugerez că textele respective au nevoie de rescriere, cu clasicele și inofensivele: ai grijă la gramatică, la cuvinte în exces, la diluarea ideilor, la clișee, la sirop, la floricele. Și am fost întâmpinată adesea cu agresivitate. Agresivitate care vine, desigur, din frică, din vulnerabilitate, din îndoieli. Așa că am renunțat să ajut practic, însă le explic mereu celor care îmi propun să-mi dau cu părerea că cel mai important e să crezi în vocea ta, dar nu orbește.

Trebuie să crezi suficient în vocea ta încât să duci un text până la capăt. Și nu doar în prim draft, ci până la capătul puterilor tale scriitoricești. Apoi să găsești un redactor potrivit, pe aceeași lungime de undă cu tine, dar cu mai multă experiență. Abia apoi să îl dai pe mâna unor cititori beta sinceri.

E crucial să ai încredere în acest feedback cerut cu înțelepciune. E dureros la început, e dureros oricând, de fapt. Dar îți va salva povestea. Îți va arăta punctele oarbe și punctele slabe, îți va oferi sugestii de îmbunătățire, te va face să vezi textul din perspective noi.

Pe scurt, încredere în propria voce, lucrat asiduu pe text, temperat orgoliul.

Iar asta nu e valabil numai pentru scriitorul aspirant. Am publicat patru cărți și zeci de articole, și toate au trecut prin procesul acesta. Sigur că nu e singura cale, însă mi se pare una care echilibrează vocea personală și respectul pentru cititor.

 

La final, câteva vorbe pentru cititorii Gazetei SF! Dacă mai ai vreun gând pe care ai dori să-l împărtășești, dar nu a fost agățat de vreuna dintre întrebări, te rugăm!

Mulțumiri pentru că v-ați rupt din timp ca să aruncați un ochi în culisele vieții scriitoricești. Dacă vreți să aflați mai multe, mă găsiți pe anamanescu.ro și pe Instagram și Facebook, @zanamanescu.

Mulțumesc și ție, Alexandru, pentru întrebări, și felicitări pentru nominalizarea Singurătății singularității la RomCon.

 

Mulțumim și noi!

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website