Boris Velimirovici a debutat în paginile Gazetei SF. Faptul că debutul său în volum a survenit în mod natural la un interval atât de scurt este un motiv de bucurie pentru noi.

Bună, Boris, și mulțumesc pentru interviu!

Plăcerea e de partea mea. Mă bucur foarte mult să vorbesc pentru Gazeta SF. Nu numai fiindcă aici am publicat prima poveste SF, dar şi pentru că GSF este un reper esențial în fandom-ul românesc. 

Vorbește-ne, te rugăm, despre lecturile tale. Ce îți plăcea să citești în copilărie? Dar în adolescență? Dar acum?

Cred că cititul reprezintă cel mai sigur şi confortabil mod de a explora universuri noi. Cărţile, scriam la  un moment dat, sunt un fel de dispozitiv de teleportare prin intermediul căruia poți ajunge în cele mai fascinante ţinuturi. În plus, este o activitate extrem de accesibilă, care ajută la deconectarea de la problemele cotidiene şi din care poţi învăţa multe lucruri despe oameni şi lumea care ne înconjoară.

Ce citesc? Tot felul de chestii: istorie, filosofie, poezie, beletristică. Evident, mult SF (de fapt, nu chiar aşa mult pe cât mi-aş dori). Îmi aduc aminte că debutul în cariera de cititor profesionist, adică după ce am absolvit citirea basmelor, a fost cu Winnetou de Karl May, apoi Jules Vernes, Jack London, Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain şi multe altele din această categorie. Prima carte SF, daca facem abstracţie de romanele lui Jules Verne, a fost Steau Keţ, descoperită întâmplător în biblioteca de acasă. Şi acum am în minte coperta ei: silueta în costum spaţial mov, purtând o cască galbenă în cap, pe un fundal albastru şi un corp ceresc portocaliu, înconjurat de un halo verde-fistic. Apoi am citit clasicii SF-ului. Iniţial a fost Asimov, apoi Arthur C. Clarke, evident, Frank Herbert, Orson Scott Card, Philip K. Dick, Ursula K. Le Guin, G. RR. Martin, frații Strugațki şi mă opresc aici pentru că mi-e frică să nu uit pe vreunul.

Am citit şi multă literatură calsică, în special rusă, am terminat facultatea de litere, specialitate rusă-sârbă-croată (era în job description :))). (Cum spunea una dintre profesoarele mele de la universitate – facultatea de citit cărţi). Mi-a plăcut aşa de mult universul literelor că, spre disperarea alor mei, am renunţat la facultatea de informatică, după primul an, şi m-am înscris la filologie. Dar asta e o altă poveste. Revenind la întrebare, n-are rost să enumăr toţi clasici literaturii universale a căror scrieri m-au fascinat, dar pot spune că Dostoievski mi s-a lipit de suflet.

Dar despre tine ca autor, ce ne poți spune? Ce vrea să transmită scriitorul Boris Velimirovici?

Înainte de toate, vreau să clarific un aspect. Nu mă consider un scriitor. Cel puţin, nu unul profesionist. Scriu pentru că-mi place şi, câteodată, vreau să împărtăşesc cu ceilalţi gândurile mele. Asta e tot, nimic mai mult. Acum, după ce am lămurit asta, vă pot spune că am debutat mileniul trecut :), în 1999, într-un volum colectiv de versuri în limba sârbă („Nu i-aş ierta nimicului tăcerea”/ „Ne bih ni nuli cutnju oprostio”), dar de atunci am scris foarte puţin (exceptând materialele junralistice) şi am publicat şi mai puţin. N-am avut timp şi nici starea necesară. După ce lucrurile din viaţa personală s-au mai liniştit, am reînceput să scriu. M-am îndreptat spre genul SF deoarece mi se pare cel mai ofertant ca mijloace de exprimare, dar asta poate fi doar o percepţie personală. Aici poţi spune orice fără să pară o exagerare. Adică într-o poveste SF dacă apare un individ cu trei capete nimeni nu o să spună: „Mă laşi, aşa ceva e imposibil!”. Evident, unele lucruri nu trebuie luate ca atare. Cred că SF-ul este genul care, prin felul său de a se înfăptui, de a crea ambianță, se apropie cel mai mult de poezie. 

Prezintă-ne volumul „Colivia sufletelor”, cartea ta de debut. Care e povestea ei?

Colivia Sufletelor a început ca o joacă însă, pe parcurs, s-a transformat în ceva un pic mai serios. Adică, inițial am scris o poveste – O specie nouă – pe care am publicat-o pe Gazeta SF. A fost bine primită, a fost aleasă proza lunii pe GSF, comentariile au fost încurajatoare, (am primt şi un premiu, o carte de la Florin Purluca, mulţumesc Florin :)), am fost invitat să o citesc la cenaclul ProspectArt al SRSFF (ţin, pe această cale, să le mulţumesc celor de acolo – sfaturile lor au însemnat mult pentru mine, dovadă că varianta publicată prima dată diferă de cea din roman), dar nu-mi imaginam atunci că voi merge mai departe. Apoi am mai scris o poveste, primul capitol din roman, care deşi nu părea să aibă o legătură imediată cu povestea precedentă a pornit o avalnşă de gânduri care uşor-uşor au crescut şi s-au legat într-un roman.

Nu o să dezvălui acţiunea din carte, vă voi lăsa bucuria de a o descoperi singuri, dar vă pot spune că este o carte spectaculoasă. Nu doar pentru că veţi găsi o îmbinare între mai multe subgenuri SF şi chiar scene care se pot include în genurile fantasy şi horror, ci şi datorită tematicii care aduce în discuţie subiecte incitante din sfera religiei, filosofiei, sociologiei, politicii şi ecologie. Tipologiile personajelor sunt complexe, deși la prima vedere unele par bune, iar altele rele, pe măsură ce povestea înaintează și sunt dezvăluite rațiunile din spatele acțiunilor lor lucrurile se nuanțează. De asemenea, peisajele, locurile în care se desfășoară acțiunea sunt inspirate din realitate, din mediul în care am crescut, trăit sau călătorit. Colivia Sufeltelor este şi o poveste despre natura omului, despre zbaterile şi frământările noastre ca specie. Multe din întămplări sunt inspirate din creuzetul social balcanic, din realitatea unei vieţi trăite la confluența civilizaţiilor. Oricum, veţi găsi în roman de toate: trădări, comploturi, crime, dar şi iubire, devotament, prietenenie, compasiune. Toate pe un fundal de space opera.

Cartea este structurată astfel încât să poată fi citită extrem de uşor şi repede. Totuşi, sunt convins, că vă va pune pe gânduri de multe ori.

Inspirat de cărţile lui Jules Verne, cu care, aşa cum spuneam anterior, mă delectam în copilărie (ediţia cu copertă albă de la Editura Ion Creangă), am ţinut ca povestea să fie susţinută de ilustraţie. Astfel, la începutul fiecărui părți, veţi găsi nişte desene senzaţionale făcute de Sorin Sorăşan. Adevărate opere de artă, pe bune!

Trebuie să fac o mărturisire, atunci când scriam Colivia Sufeltelor, nu credeam că o voi publica vreodată. Apoi, când am terminat-o, mi-am zis – dacă tot am muncit la ea mai bine de un an, ar fi bine să văd şi ce cred alţii despre ea. Nu cunoşteam pe nimeni în zona SF de la noi – autori, edituri, cluburi, cenacluri – aşa că, după o scurtă prospecţie, am descoperit pe net, pe site-urile unor edituri, secţiuni dedicate celor care voiau să publice la ei. Am trims cartea şi am aşteptat. Apoi m-am prins cu altele şi am uitat de proiect. Într-o seară am văzut pe facebook un anunţ de la editrua Pavcon care invita scriitorii să-şi trimită textele în perspectiva publicări. Am trimis şi eu. Din fericire, am dat peste o echipă extraordinară. Cătălin Pavel (directorul editurii) a crezut în poveste şi a decis să o publice. Pe scurt, asta ar fi istoria apariţiei romanului Colivia Sufletelor.

La ce să ne așteptăm de la tine pe viitor? Ce proiecte ai în lucru?

Cred că ţine de horoscop :)). De obicei, astrele îmi joacă feste. Mi se aliniază foarte greu pentru a începe un nou proiect, dar odată urnit mă ţin de treabă. De regulă, scriu enervant de lent, cântăresc fiecare cuvânt. Rescriu foarte mult, până ajung la forma finală. Privind în această cheie, mă bucur că nu sunt sculptor sau, doamne fereşte!, chirurg. În urma discuţiilor pe care le-am avut cu editorul, am decis că povestea merită continuată. Aşadar, am început lucrul la un prequel al Coliviei, pe care îmi doresc să-l finalizez în acest an. Acţiunea din noul volum se desfăşoară undeva între prologul şi acţiunea din Colivia Sufletelor. Apoi, dacă totul decurge cum trebuie, voi scrie şi partea a treia şi apoi… cine ştie? Între timp, scriu proză scurtă – poveşti, nuvele. Unele sunt schiţe ale unor viitoare romane de care mă voi ocupa când voi avea timp, altele sunt derivate şi vin să clarifice anumite aspecte din universul Coliviei Sufletelor. Oricum, au rămas multe piste neexplorate şi neexploatate în Colivie, prin urmare, vor urma şi alte texte din acest areal. Totodată, sper ca în 2019 să finalizez şi un volum de proză scurtă since-fiction. De asemenea, voi traduce unele povești şi voi încerca să ies la export cu ele.

Ca autor al Gazetei SF, dă-ne câteva sfaturi pentru autorii care vor să debuteze și ei în volum propriu.

Am povestit mai sus cum am procedat eu. Aşadar, consider că trebuie să fi insistent, iar, dacă textul e bun, cu siguranţă se va găsi cineva să-l publice. Oricum, cred că nimic nu se poate fără efort şi sacrficii. Sună clasic, dar eu nu ştiu altă reţetă. Când discuţia ajunge aici, de fiecare dată îmi reamintesc că romanul Dune a lui Herbert, capodoperă a SF-ului mondial, a fost respins de zeci de edituri până să vadă lumina zilei. Autorul, spre norocul nostru, n-a renunţat să încerce, iar încăpățânarea sa a făcut ca astăzi să ne putem bucura de o carte care deschide majoritatea topurilor SF și al cărei impact cultural este incalculabil.

La final, câteva vorbe pentru autorul prozei câștigătoare!

Toate cele patru texte propuse mi s-au părut interesante. În consecință, îmi este foarte greu să spun care este cel mai bun. Evident, într-o astfel de evaluare subiectivismul este un factor deloc neglijabil și de aceea, pe oricine aș alege, ceilalți nu trebuie să se simtă demoralizați. În fond, eu nu sunt vreun mare critic de literatura SF. Totuși, înainte de a-mi da cu părerea părtinitoare aș vrea să spun că, deși nu e pe primul loc în preferințele mele, m-a încântat ideea lui Bogdan Cătălin Mereuță din ”Chitaristul care nu își numără cuvintele”. E un subiect interesant și cred că un pic mai multă concentrare pe formă iar fi putut aduce un plus de valoare.

În fine, să nu o mai lungim. Povestea pentru care am optat mi s-a părut scrisă mai îngrijit, cu o mai mare atenție la detalii. Acest aspect m-a ajutat să intru mai ușor în atmosferă. Scena a fost bine pregătită, iar firul narativ l-am simțit natural. Pe de altă parte, nu m-aș fi supărat dacă unele condimente ar fi fost folosite în doze puțin mai generoase, de pildă un vârf de cuțit de suspans în plus nu cred că ar fi deranjat. De asemenea. pe alocuri, am avut senzația că ar fi mers mai multă profunzime și poate mai multe capcane pentru cititor. Ca o ultimă remarcă, pur subiectivă, – mi-ar fi plăcut ca acțiunea să fi fost plasată undeva mult mai aproape de cultura și sufletele noastre, ale românilor.

Așadar, căștigătorul marelui premiu din acest număr al revistei este… este… este… numai o clipă, nu reușesc să deschid plicul :)… este … Robert Gion cu a sa ”Elisa”

Feeeeliiiiciiiităăăări, Robert!!!!!

Robert, mai vreau să-ți spun doar câteva cuvinte. Cu ceva timp în urmă am căştigat şi eu pe Gazeta SF un concurs similar. 😉 Pentru mine a însemnat începutul unui drum care a dus la apariţia romanului pe care l-ai obţinut ca premiu. Sper să-ţi placă! Mult succes pe viitor!

Mulțumim!

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website