photo_emil_duhnea          Salut, Emil, și mulțumesc pentru interviu și pentru cartea pe care ne-o oferi ca premiu.

          Salut, eu mulțumesc, e întotdeauna frumos să fii invitat la dans, chiar dacă nu știi cum și te faci de râs și ajungi pe Youtube. Sper să nu fie cazul acum, mi-am exersat cele mai bune mișcări: aligatorul, bopul, maimuța.

 

          Conform uzanțelor, vorbește-ne mai întâi despre tine ca cititor. Ce îți place să citești? Ce cărți te-au determinat să încerci și tu scrisul?

          Unii oameni îmi spun uneori că e ciudat că îmi place beletristica așa de mult, când citesc mai multă non-ficțiune. Însă mie mi se pare că non-ficțiunea mă face să vreau să scriu ficțiune, mai mult decât altceva. Există acolo un potențial nesecat, care așteaptă doar să fie încapsulat și rearanjat într-o configurație dramatică potrivită. Firește, doar sună ușor.

          Din rândul romancierilor pe care i-aș citi oricând, aș înainta mai ales pe John Steinbeck cu East of Eden, Haruki Murakami cu The Wind-up Bird Chronicle, Orson Scott Card cu Worthing Saga și, cel mai recent din listă, dar nu cel din urmă, Graham Greene cu The End of the Affair. După cum se vede, doar unul este SF-ist (și OSC e cam soft), iar asta dă cu siguranță o idee despre ce fel de cărți îmi plac, chiar și în SF: cărțile în care povestea e construită cu și pentru personaje, nu cele în care personajele sunt doar niște actori prezenți într-o desfășurare de evenimente mai importante.

          Să citești ceva care te face să vrei să încerci și tu e un lucru tare complicat, e ca o vedere frumoasă pe care o primești de altundeva și care te face să zici “aș vrea să merg și eu acolo”, chiar dacă nu știi drumul. Încerci să ți-l faci singur.

 

          Dar despre tine ca autor, ce ne poți spune? Ce vrei să transmiți prin scrierile tale? Cum ai vrea să fii perceput de cei care-ți citesc textele?

          Este cam la fel ca mai sus, citești o carte și dacă este bună sau dacă îți place, ai impresia că autorul ți-a împărtășit ceva, că ți-a vorbit despre niște lucruri care stăteau undeva în spatele minții tale, poate nearticulate, poate ambigue, pe care el a pus mâinile și a zis asta este forma și asta este substanța lor. Și treaba asta îți dă impresia că autorul respectiv ți-a vorbit ție și că înțelege ceva foarte subtil în tine. Cam asta aș încerca și eu să fac: dacă primesc o vedere frumoasă care mă face să vreau să merg și eu acolo, ce vreau să fac e să trimit și eu una înapoi și să sper că acel autor o să simtă ceva similar. Iar dacă vederile mele și vederile altora ajung cândva la altcineva, sper ca ele să fie puse în același raft, în același album pe care să îl numească “Vederi frumoase din…”.

 

          Ai debutat în volum cu o nuvelă, dar ai scris și proză scurtă, în diferite reviste, inclusiv în Gazeta SF. ce-ți place mai mult? Text scurt, sau text lung?

          Nici unul, nici altul! Textele lungi sunt mult mai ofertante în ceea ce mă atrage pe mine mai mult la o poveste, personajele. Ai ocazia să le dezvolți mult mai bine și să le pui împreună cu altele, sau împotriva lor. Textele scurte au alte avantaje, și pot fi mai potente în crearea unei impresii. Depinde de ce urmărești cu o poveste, și ce poate susține. Trebuie să pui lucrurile în vehiculul potrivit. Când e un text scurt, trebuie să alegi mai bine ce pui. Poate să fie extraordinar. Când e un text lung, ai loc să faci și restul lucrurilor mai puțin spectaculoase, dar mai profunde. Ender’s Game e un exemplu bun în sensul ăsta, și dacă citești varianta scurtă, poate nici nu te gândești că ar putea fi mai mult acolo, dincolo de poarta inamicului e jos. Poate nici autorul nu s-a gândit la început.

          Dar cum ziceam, dacă ar fi după mine, nici unul, nici altul. Este un lucru pe care l-am mai spus de fiecare dată când am avut ocazia, chemarea mea ca povestitor nu este către proză neapărat, însă proza este cea mai accesibilă. Pe lângă ideile pentru proză, am în sertar altele pentru comics, TV sau jocuri. Pentru fiecare dintre autorii enumerați mai sus, există cel puțin 1-2 scriitori în domeniile astea care cântăresc la fel de greu pentru mine. Astfel că atunci când scriu proză, mă gândesc că mi-ar plăcea să reușesc ce a reușit Brian K. Vaughan în comics sau Stephen Schwartz pe Broadway, doar că în mediul care îmi este mie accesibil acum. Facem ce putem.

 emil-duhnea-fara-zei-fara-stapini

          Prezintă-ne volumul „Fără zei, fără stăpâni”, cartea pe care o oferi ca premiu. Care e povestea ei?

          „Fără zei, fără stăpâni” a fost o povestire scurtă în care se întâmplau multe în fundal; încercarea tehnică pe care o făceam era să prezint un conflict intern al protagonistului Reim pe fundalul unui conflict exterior care avea loc “în afara scenei”. Ăsta a fost unul din cazurile în care am simțit că este loc de mai mult, că personajele care erau actorii nevăzuți în versiunea scurtă puteau să fie aduși înainte pe scenă, atât de dragul lor, cât și de dragul protagonistului care e îmbogățit prin prezența celorlalți.

          Ca o paranteză, în alt caz, am găsit că este mai util să împart niște povești în texte diferite ca să funcționeze mai bine, fiindcă în ciuda ideii SF comune, priveau către teme diferite (e vorba de “În trup, între stele” din ARGOS ( http://argosmagazine.com/?p=1844 ) și “Viena, între stele” din Știință și Tehnică). În “Fără zei, fără stăpâni”, poveștile diferite pe care le aduc împreună lucrează înspre același obiectiv tematic comun, pe care îl explicitez uneori cu motivul întrebării “ce face omul?”, iar alteori îl dramatizez în firele narative ale personajelor care se împletesc în același deznodământ.

          Povestea în sine are de a face cu declanșarea unei răscoale în Oraşul Rubiniu, o așezare pământească pe o lume străină. Dar nu vreau să induc pe cineva în eroare, fiindcă mi s-a “reproșat” că fac asta des cu textele mele, în realitate “ideea SF” se termină aici. Ar putea fi la fel de bine o poveste non-SF, dacă muți câteva detalii și aranjezi un pic altfel lucrurile. Asta se datorează pe de o parte faptului că inițial am vrut să fac un text de ficțiune istorică a Americii coloniale, și pe de alta faptului că în general mă folosesc de SF ca de o scuză pentru a face sau a vorbi despre altceva. De asta, nuvela este un SF soft, mai degrabă din școala Orson Scott Card (și aici, varianta light), decât din școala Clarke să zicem. Prin asta nu vreau să sperii cititorii care caută ceva SF hard, ci să fac un semn pentru cei care gustă mai mult genul ăsta.

 

          Vorbește-ne despre atelierul de scriere creativă pe care l-ai absolvit. Ce ai învățat acolo? Care crezi că sunt cele mai de preț lucruri pe care le-ai luat cu tine atunci?

          A trecut destul de mult de atunci, așa că lucrurile nu mai sunt atât de proaspete, dar a fost o experiență plăcută. Cu siguranță cel mai de preț lucru cu care am rămas de acolo a fost Secția 14, un grup în care am găsit cititori atenți și interesați de aspectele mai tehnice ale scrisului și ale unei povești.

          Tot acolo am intrat prima dată mai mult în lumea SF-ului românesc, fiindcă, am să vă confesez o blasfemie, nu prea m-a interesat atât de tare în trecut. Firește, inevitabil avusesem un oarecare contact: meduza bufniliană și universul ei vălurit pe forumurile Level/ComputerGames/Softpedia și oriunde nu fusese încă banată; criticile și certurile lui Ben Ami; și în general, am descoperit eu de când am început să intru în lumea asta, cam aceleași chestii pe care le găsești și acum, fiindcă lucrurile (sau mai bine zis, oamenii) nu s-au prea schimbat. Ca în politică.

          Bine, de fapt, am simțit că am intrat cu adevărat în lumea SF autohtonă când m-am trezit că Florin Stanciu de la Golem14 a dat cărții “Autor de unul singur” a lui Dănuț Ungureanu cinci stele pe Goodreads, doar ca să îndrepte nedreptatea ( http://emilduhnea.com/despre-hidalgo-alonso-quixana/ ) pe care am făcut-o eu dându-i o stea (ce să zic, n-a fost Robert Mckee, nu prea m-a prins, nu e genul meu, etc). A ținut să precizeze asta în recenzia cărții lui Dănuț Ungureanu, și trebuie să recunosc că a fost unul din cele mai curioase lucruri citite într-o recenzie. Ăsta e un exemplu bun despre felul în care se desfășoară lucrurile în lumea SF românească. Nu poți zice de rău, că riști să îți pui pe unul sau pe altul în cap, și prin el apoi restul unei tabere, și eventual te mai și trezești că ești înfrățit pe moșie cu cealaltă gașcă adversară, cu toate că tu de fapt nici nu îi cunoșteai pe vreunul din ei.

          Însă cum ziceam, sunt aceleași scandaluri și certuri, aceleași grupuri și tabere, cu unii care circulă de colo-colo ca într-un serial regizat de Dan Diaconescu în Direct în prietenii de ieri sunt dușmanii de mâine. Și același RomCon organizat cu ajutorul Consiliului Local Nucșoara și al Bibliotecii din Camera 3B a Școlii Primare “Iuga Ologu Vodă” unde se dau niște premii care doar Dumnezeu știe ce înseamnă și de ce au loc. Anul trecut trebuia să aibă loc în colaborare cu Știință & Tehnică, dar au fost diferențe de viziune, așa că Știință & Tehnică a făcut un Sci-Fi Fest cu buluc de oameni interesați să vadă, să citească și să cumpere, iar RomCon a fost în holul unei facultăți, în spatele unei scări unde se puseseră niște bănci cu titlurile importante ale SF-ului românesc la vânzare pentru cei cinșpe inși care se rătăciseră pe acolo. Asta înseamnă literatura de anticipație adevărată, privind spre viitor! Ca o notă de subsol, aș vrea să mai confesez aici că, din cauza modului netransparent și confuz în care erau explicate condițiile de acces, am plăsmuit o dovadă de plată a taxei ăleia și pe baza asta m-am angajat și în frauda votului pentru premiile RomCon, deși nu citisem mai nimic din nominalizările alea (dar și asta e în regulă, nici ceilalți nu o făcuseră).

          În orice caz, cumva în lumea aia voiam să intru și să public, așa că nu vreau să pară că mă plâng, dar așa e cu evreii: nu vorbesc că au puterea pentru a vorbi, vorbesc că nu au puterea pentru a tace. Asta e una din cele mai importante lecții cu care am rămas de la alt atelier marcant, atelierul de literatură fantastică ebraică ținut rabi Mordecai Jakobovits.

          Ca să revenim la lucrurile mai frumoase, e cu adevărat păcat că atelierul SF&F nu a mai avut multe ediții de atunci. Au mai fost încercări, și cred că ultima a fost o variantă online care nu știu dacă a avut sau nu loc (sper că da), însă nu a existat un interes atât de mare din partea publicului. Celelalte ateliere de scriere creativă ale Revistei de Povestiri au înscrieri destul de ridicate, însă, așa că privesc treaba asta cu dezamăgire, înțeleg din ea că oamenii chiar nu prea sunt interesați. Cum ziceam, prin atelier am întâlnit oameni care erau pasionați de scris nu de dragul unui circ la RomCon, astfel că mi-ar fi plăcut să continue edițiile într-un ritm susținut, fiindcă e nevoie de un suflu nou în domeniul ăsta, iar suflul nu cred că o să vină din interior.

          Sunt tare bucuros, pe de altă parte, că în ultima vreme lucrurile par că încep să se mai schimbe, și sper să continue tot așa. Nume și publicații noi, proză diferită și proaspătă. Îmi place mult proiectul blogosfera SF, și ca să supăr pe toată lumea până la capăt, sunt de părere că recenziile lor sunt mai competente decât balivernele doctorilor ălora care se trezesc vorbind despre vrute și nevrute la RomCon și care pretind că sunt critici literari. În România.

 

          La ce să ne așteptăm de la tine pe viitor? Ce așteaptă pe masa de scris?

          Pentru o vreme m-am concentrat un pic pe non-ficțiune. În prezent mă aflu în Nagoya, și am de gând să mă folosesc de experiența asta pentru a vizita unele povești a căror acțiune se petrece în Japonia. Una din ele cred că va fi pe gustul cititorilor Gazetei SF, dar este dificil să îi dau forma potrivită momentan, așa că am lăsat draft-ul la sertar pentru a-l relua cu alte mâini mai târziu. Cealaltă seamănă mai mult cu unul din primele mele texte, “Gyokuon” ( http://liternautica.com/gyokuon/ ), și cred că va fi gata mai devreme.

          Pe lângă asta, și mai devreme de ambele, sper să vă prezint un text din tradiția lungă și bogată a ficțiunii interactive. Nimic foarte complex, doar cât să dea cititorilor care nu sunt familiari cu acest tip de text o idee despre cum funcționează, și mie să îmi dea o idee despre cât și cum îl pot folosi pentru a spune o poveste cu mai mult succes decât în proza tradițională, sau cum pot spune o poveste pe care nu aș putea-o să o spun în proza tradițională, cel puțin nu cu același efect.

          În final, sper să mă țin de o treabă care îmi este dragă, și anume scrisul despre scrisul altor oameni, în special din alte medii. Nu e vorba de recenzii, cu toate că uneori se apropie de asta, ci despre ceva mai puțin uniform. Spre exemplu, într-un prim articol (http://emilduhnea.com/the-leftovers-si-marea-dezamagire-tv/ ) publicat înainte să înceapă ultimul sezon din serialul The Leftovers (adaptat, în parte, din romanul cu același nume al lui Tom Perrotta), anticipez succesul finalului pe care ni-l pregătise Damon Lindelof. Nu era o predicție greu de făcut, există numai cuvinte de laudă pentru producția asta și nu aveam de ce să credem că ar da-o în bară la ultimul sezon. Cu toate astea, Damon Lindelof are în cazier finalul serialului Lost, care e ca un clopoțel al unui lepros, așa că lumea avea totuși emoții.

          În orice caz, acolo explic de ce eu unul nu aveam emoții, datorită modului radical diferit în care au fost concepute și produse cele două seriale. Altfel zis, cum structura clădită de fiecare de la bun început este sau nu o fundație bună pentru finalul pe care l-au urmărit. De asta, spre exemplu, mă uit cu îngrijorare la felul în care a crescut Westworld, cu un picior într-un anumit tip de fir narativ, și altul într-o lume complet diferită. Sper să reușească, fiindcă îmi doresc să aibă succes și să își spună povestea, oricare ar fi ea, cât mai aproape de felul în care doresc scriitorii. Dar sezonul al doilea anunță o tranziție dificilă care probabil va pierde o parte din public.

          În al doilea articol ( http://emilduhnea.com/the-leftovers-si-misterul-unui-final-reusit/ ) despre The Leftovers, publicat după finalul serialului, mă uit din nou la măsura în care a reușit să facă lucrul despre care vorbisem mai devreme. Cumva mi-am schimbat părerea de la început, în sensul că nu mai eram atât de interesat să revin și să scriu despre cât de bun sau de prost a fost finalul, treabă care a dominat luni de zile orice discuție despre Lost după ce s-a terminat. După final, am vrut mai mult să discut despre ce m-a făcut să simt în legătură cu el și cum a reușit să facă asta, iar printre picături am păstrat ideea de la care plecasem: că structura poveștii determină măsura în care poate funcționa un anumit tip de final sau deznodământ, și că Lindelof a învățat foarte bine lecțiile din experiența sa cu Lost.

          Între cele două a mai fost și un articol despre importanța lui Twin Peaks ( http://emilduhnea.com/twin-peaks-in-nord-vest-dupa-25-de-ani/ ) în dezvoltarea producțiilor TV serializate drept un mediu legitim și fertil pentru povești bune în tradiția americană. Aici este încă mult prea devreme ca să discutăm despre noul sezon într-un fel sau altul, dar pot să anticipez atât, dacă se va întâmpla să îi fac un “post-mortem”: mă bucur să văd că oamenii care au îndrăgit serialul când erau tineri în anii ’90 “au îmbătrânit” și nu gustă noul sezon. Am scris înainte să înceapă că “de data asta se spune că publicul este pregătit pentru Twin Peaks … Însă publicul pare că speră să primească mai mult Twin Peaks așa cum ar primi încă un sezon dintr-un serial produs acum un an sau doi”. Ei bine, iată că în parte am avut dreptate, și primele reacții care au venit au fost pe tiparul “ăsta nu mai e Twin Peaks”. Eu văd asta ca pe un semn extraordinar de bun, fiindcă pare să răspundă speranțelor mele că nici de data asta publicul nu e pregătit pentru ce are de gând să facă Lynch — ceva nou, ceva diferit.

          Articolele astea au avut o primire destul de bună, așa că am de gând să mai scriu și altele, eventual în alte direcții, nu doar pentru TV (chiar dacă după dispariția TVBlog ar părea că este o nișă potrivită).

 

          Aș vrea să te întreb, pe baza experienței tale publicistice de până acum, ce i-ai sfătui pe autorii Gazetei care-și doresc și ei debutul în volum?

          E o chestiune de momentul potrivit și locul potrivit mai mult decât altceva, cred. Astfel că trebuie să te plasezi în locul potrivit, să îți faci cumva cunoscută prezența, cu câteva texte acolo unde ai oportunitatea să publici. Apoi aștepți. Nuvela mea a așteptat un pic; alte texte încă așteaptă. Din păcate nu este o treabă atât de previzibilă și stabilă, așa că asta e partea cea mai grea după scrisul propriu-zis al unui text. Îl ai, bun, și acum ce? Dacă te-ai poziționat la locul potrivit, rămâne să aștepți ocazia și să îl prezinți unui editor. Dacă ai noroc, se materializează. În România, multe lucruri se fac pe principiul acesta. Din păcate, locul potrivit se întâmplă să fie uneori pe holul facultății ăleia unde are loc RomCon, sau anul ăsta în celălalt capăt al țării în capitala europeană a SF-ului de la Râmnicu Vâlcea, în sala de lectură a unei școli primare, chiar lângă vestitul cosmodrom de care au auzit cu siguranță toți cititorii de SF românesc. Asta e, uneori trebuie să mergi departe ca să faci un pas.

 

          La final, câteva cuvinte pentru câștigătorului concursului!

          Felicitări și sper să îți placă nuvela. Dacă ai timp, scrie-mi dacă da sau dacă ba, și de ce. Dă-o și altcuiva după aceea, eventual cuiva care nu prea citește SF în general!

 

          Mulțumim!

          După cum se vede, chiar îmi place să vorbesc despre lucrurile despre care îmi place să vorbesc. Dacă ați ajuns până aici, eu vă mulțumesc! Dacă nu, ați ratat multe, dar e în regulă, măcar nu o să vă lipsească!

          

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website