GSF87ban02-650

Prozatorul George Cornilă este cunoscut publicului cu precădere din două surse: Pe de o parte avem povestirile publicate în „Revista de suspans”, pe de altă parte avem foarte ambițiosul proiect de fantasy autohton materializat prin trilogia „Regele lupilor”, serie apărută la editura Delfin. Tot el este autorul romanelor „Miezul nopții în cartierul felinarelor stinse” și „Cu dinții strânși”. Recent, George a lansat și un volum de proză scurtă, intitulat „Arlequine”, la editura Crux publishing. Iată ce a avut să ne transmită:

 

George-Cornila-2018-1          Salut, George, și mulțumesc pentru interviu și pentru cartea oferită ca premiu.

          Salutare. Vă mulțumesc la rândul meu pentru invitație. Mă onorează să-mi împărtășesc gândurile cititorilor „Gazetei SF”. 

         

          Spune-ne, te rugăm, ce-ți place să citești. Ce lecturi l-au format pe George Cornilă, autorul de acum?

          Ca în cazul multor generații, aventura mea livrescă a început cu Jules Verne, căruia îi datorez și primele mele încercări literare. Îmi amintesc că atunci când eram puști, îmi amuzam amicii scriind povestioare de aventuri. Câțiva ani mai târziu, am avut primul meu șoc literar: Saramago. Am descoperit apoi harul lui Márquez, erudiția lui Eco, descrierile lui Proust și desăvârșirea lui Fowles. Au urmat Rebreanu, Dostoievski, Hemingway, Kadare și, mai târziu, Mo Yan. În materie de fantasy, preferatul meu incontestabil este Tolkien, iar dintre scriitorii de SF, deși îi admir pe Herbert, Wells și Asimov, îi prefer pe autorii de Social science fiction — Orwell, Zamiatin, Philip K. Dick. Cu toate acestea, probabil hard SF-ul meu preferat este „Solaris”. Cred în învățarea prin experimentare. Încerc orice o dată. Nu refuz nicio carte din start. Pot să o refuz însă după primele zece pagini.    

         

          Acum povestește-ne despre tine ca autor. Ce încerci să transmiți prin scrierile tale?

          Cred că toți scriem ceea ce vrem în mod rațional să transmitem, scriem cu mesaj, cu scop, vrem să schimbăm ceva, vrem să ne facem glasul auzit. Apoi scriem ceea ce ne-am dori să citim, ce ne atrage, ce ne încântă. Apoi scriem nu doar ceea ce vrem la nivel conștient, ci ceea ce se zbate să iasă din noi, ceea ce o voce lăuntrică ne dictează, ceea ce nu mai este sub controlul nostru. Scriem pentru că astfel ne ordonăm viața, așa dăm sens lucrurilor, așa avem senzația că putem deține control asupra lumii, fie aceasta și una fictivă. Scriem pentru a lăsa ceva în urmă, pentru ca tot ce trăim să nu se piardă după ce nu mai suntem.  

          Eu am trecut de la un roman psihologic nihilist la un roman postmodernist cu frânturi de realism magic, apoi la o trilogie istorico-fantastică, înșirând pe parcurs povestiri și nuvele cu încadrare de la realism istoric la proză gotică și dark fantasy, de la steampunk la distopie și SF, de la romantism și drame coming-of-age la manierism, abordând sute de teme. Am avut nevoie să-mi exorcizez demonii, așa că am scris „Cu dinții strânși”, am vrut să zugrăvesc un loc care a rămas cu mine, bântuindu-mă dulce-amar, așa că am scris „Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse”, am vrut să existe și să citesc cărți precum „Regele lupilor”, așa că am scris trei. „Arlequine” amestecă toate motivațiile de mai înainte.

         

          Câteva vorbe, te rugăm, despre „Arlequine”, volumul de proză scurtă pe care-l oferi ca premiu. Care e istoria povestirilor de acolo?arlequine-george-cornila-crux-publishing

          „Arlequine” este rodul unui deceniu de întâmplări, călătorii, lecturi, preocupări, frământări, insomnii. Este o urzeală de amintiri care m-au regăsit, un maelstrom de povești trăite, povești auzite și povești ghicite, oameni și entități după care am gonit nebunește sau de care am fugit cu groază, un amalgam de arhaic și contemporan, de mitic și profan. Cuprinde frânturi de lumi — din trecut, prezent și viitor —, cătune uitate de lume, mine părăsite, pustietăți și metropole, delectări, mistere și terori. Nu se încadrează într-un gen anume, nu se adresează unui public anume. Sunt povești care au vrut să iasă la lumină și care s-au cerut scrise în afara constrângerilor unui roman, sunt povești care vor deveni, poate, cândva, romane.

            

          Dar despre trilogia „Regele lupilor”, ce ne poți spune? Publicarea ei s-a întins pe o perioadă de trei ani; care e experiența cu care ai rămas de pe urma acestui demers?

          „Regele lupilor” a început ca o nuvelă — o poveste despre iubirea dintre o nobilă dacă, promisă unui ofiţer roman — şi un războinic dac, ales spre a fi sacrificat zeilor. Mi-am dat seama repede că această poveste merita un roman, poate chiar o serie. Astfel, dintr-o simplă istorisire, s-a născut o saga, un quest à la „Stăpânul inelelor”. Deși cărțile nu au nimic umoristic, nu m-am distrat niciodată mai mult decât am făcut-o scriindu-le. „Regele lupilor” a fost pentru mine un uriaș teren de joacă, o delectare similară cu aceea a demiurgului care vede cum prinde contur lumea scornită de el. Bibliografia pentru „Regele lupilor” a cuprins vreo șaizeci de cărți, iar citirea lor a constituit o bucurie în sine, la fel și călătoriile pentru documetare prin codri, pe la cetăți, castre și sanctuare. Ca să nu mai vorbim că am apelat și la vechea mea pasiune pentru desen spre a creiona hărțile și a schița ilustrațiile.

          Cu toții am copilărit ascultând basme. Omenirea a avut dintotdeauna nevoie de mituri, iar folclorul românesc este atât de frumos şi atât de bogat încât ar putea rivaliza cu oricare mare mitologie a lumii. Încercând să mă feresc de controversele inerente scrierilor despre daci, am căutat să împletesc istoria cu acest folclor, aducând în față nu doar mai toate temele, creaturile și personajele de basm și legendă, ci și evenimentele și personalitățile Daciei Romane. În afara elementului fantastic, am încercat să am o cât mai mare doză de realism. Creaturile mele, fie ele zmei, scorpii, ghionoi, pricolici sau balauri, sunt redate cât mai realist. Am încercat să-mi imaginez cum ar fi arătat şi cum s-ar fi purtat ele dacă ar fi existat cu adevărat şi dacă ar fi respectat legile biologice, chimice şi fizice ale lumii noastre.

regelelupilor

          Miturile grecești, romane, egiptene, celtice sau scandinave sunt minunate, însă au fost folosite până la saturaţie în literatură şi în cinematografie şi cred că, dacă mitologia noastră, a românilor, a dacilor, a tracilor — cu toate influențele externe pe care nu mă feresc să le recunosc — ar fi făcută cunoscută la nivelul întregii lumi, am putea vorbi în scurtă vreme despre bestselleruri şi blockbustere care să o aibă la bază. Încă nu am renunțat la această ideea. Este cea care mi-a dat forța de a transforma o nuvelă într-o lucrare de peste opt sute de pagini, fără a pune la socoteală eventualele continuări.  

          Cheile de înţelegere a celor trei cărţi sunt multiple. „Regele lupilor” poate fi considerată o simplă serie de aventuri, cu o coborâre într-o istorie fictivă, distractivă pentru unii cititori sau poate fi înţeleasă mai în profunzime, pătrunzând esenţa lucrurilor, interesantă astfel pentru o cu totul altă categorie de lectori.

           

          Prin prisma experienței tale, ce sfaturi ai da unui autor care a publicat proză scurtă într-o revistă online sau mai multe și care dorește să debuteze în volum?

          Ceea ce zace în noi, ceea ce ne pasionează și ne frământă, se exorcizează prin scris. Însă exorcizarea nu pare completă dacă acea scriitură nu este împărtășită. Nu te vindeci pe de-a-ntregul dacă îți așterni măcinările pe hârtie și apoi lași teancul ascuns într-un sertar. Am învățat că editura joacă un rol crucial în construirea unui scriitor. O editură poate să îngroape o carte sau să o transforme într-o capodoperă, poate să distrugă un scriitor sau să-l facă nepieritor. Există o diferență însemnată între a tipări și a publica.

         

          Mulțumim! Pentru final, câteva vorbe pentru câștigătorul concursului, te rugăm!

          Cu greu se mai găsesc sfaturi, încurajări sau vorbe de duh care să nu fi devenit stereotipuri. Sper doar ca autorul acestei proze să fie dispus să alerge într-o cursă lungă. Scrisul ne absoarbe fără să ne dăm seama și greu ne mai dă drumul. Este mai degrabă un ultramaraton decât un sprint. Prin urmare, pe lângă inspirație și recunoaștere, îi doresc autorului rezistență.

         

         

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website