GSF 75 banner01-650

 

cn          Bună, Cezarina, și mulțumesc pentru interviu și pentru cartea pe care ne-o oferi ca premiu.

          Salutări tuturor! Mulțumesc că m-ați primit la voi.

 

          Vorbește-ne, te rugăm, despre tine ca cititoare. Ce lecturi preferi? Ce citeai în copilărie, ce citești acum?

          Mi-a luat ceva timp, voință și curiozitate până când am ajuns să îndrăgesc actul firesc, cum îl consider acum, de a citi. Țin minte că, în vacanța de vară de după clasa I, am avut ca temă de la învățătoarea mea, doamna Maria Petria, să citesc cartea pe care o primisem ca premiu la sfârșit de an școlar – „Cele mai frumoase povești ale lumii”. La momentul respectiv, lectura silabisită, greoaie, din care nu înțelegeam mai nimic, întrucât eram preocupată să prind sensul fiecărui cuvânt în parte, mi s-a părut un chin. Cred că nu reușisem încă să înțeleg utilitatea actului, deși eram un copil studios (spre tocilar). Totuși, ce m-a apropiat de lectură au fost exemple de acasă: tata citind în fiecare seară, după muncă, câte un roman de Karl May, Sven Hassel, Haralamb Zincă și mama, citind la muncă romane de dragoste (mama a fost librar câțiva ani). Tot văzându-i pe ei cum își petrec timpul liber, am devenit curioasă. Și cred că și ambițioasă, pentru că tata a știut mereu cum să pună problema astfel încât să mă convingă să fac un pic mai mult decât cred eu că pot. La recomandarea lui am făcut cunoștință cu „Cei trei muschetari”, „Contele de Monte Cristo”, „Winnetou”, „Tom Sawyer”, „Huckleberry Finn”, „Toate pânzele sus”. Iubeam romanele de aventuri și pe cele polițiste. Le iubesc și acum, dar de cele mai multe ori simt că nu reușesc să țin pasul cu noutățile, mai ales cele internaționale.

          În clasele 5-8 am avut noroc de un profesor de limba română care răsplătea lectura (dovedită printr-o dezbatere de grup) cu note de zece. Astfel, dacă erai sensibil la medii și bâzâiai când îți ieșea nouă (ca mine), puteai să repari dezastrul din lucrările de control citind mult și cu atenție. Așa am citit romane de George Simenon (care nu mi-a plăcut), Charles Dickens (care a fost mulți ani scriitorul meu preferat datorită lui „Oliver Twist”), Jules Verne (care mi se părea uneori cam pedant și plicticos), Emile Zola, Maurice Druon, Rodica Ojog-Brașoveanu, dar și mulți autori pe care i-am studiat ulterior la liceu.

          În adolescență am citit multă literatură sud-americană, l-am descoperit pe Gustav Meyrink și am avut câteva încercări nereușite de a înțelege lucrările de filosofie.

          Abia în facultate am început să prind gust pentru literatura SF și asta datorită povestirilor și romanelor din ciclul „Roboții” de Asimov. Odată deschis drumul, am aflat despre „Jocul lui Ender” și, câteva zile mai târziu, despre „Umbra lui Ender” (pe care am îndrăgit-o mai mult), apoi m-am întors la clasici genului, deși am continuat să cumpăr autori contemporani. Următorul nivel a fost când, întrebându-mă ce autori români de SF avem, am ajuns la o povestire de Liviu Radu, apoi la a doua, la a treia și, de atunci, nu m-am oprit din a descoperi nume noi care, în opinia mea, pot sta alături de cele internaționale.

          Acum preferințele mele se împart între thriller (și celelalte subgenuri surori), fantasy și SF. Și romane istorice, dacă îmi sunt recomandate de persoane în care am încredere. Ocazional, mai citesc câte un mainstream, mai mult să văd care este trendul. Și, desigur, mulți, foarte mulți autori români.

 

          Iar acum, că ai debutat în volum, vorbește-ne despre scriitoarea Cezarina Anghilac. Ce încearcă să transmită? Ce corzi vrea să ciupească în cititor?

          Dacă spun că scriu în primul rând pentru a-mi transmite mie o trăire, risc să par lipsită de modestie. Probabil că, în privința aceasta, așa sunt. Scriu ca să-mi satisfac nevoia de a dezvolta personajele, situațiile și ideile care îmi vin în minte. Și o fac tocmai pe dos de cum se recomandă prin manuale; adică pornesc de la început, nu de la final. Când scriu primul cuvânt al unei povestiri, nu știu încotro mă va duce acesta. Nu am un plan, de cele mai multe ori nu am nici măcar repere, acestea mi se dezvăluie pe parcurs, astfel că scrisul este pentru mine o mirare continuă.

          Rescrisul este, în schimb, altceva; când un text ajunge în stadiul acesta, atunci intervențiile pe care le suferă sunt făcute cu gândul la cei care, poate, vor ajunge să îl citească. Sunt atentă la calitatea scriiturii, la coerența narațiunii, la stil, la adecvarea temei, la credibilitatea universului și a personajelor, pe scurt, la o mulțime de detalii. Și, fiindcă am ajuns în acest punct, simt nevoia să precizez că nu mi se pare nici corect, nici etic să explic ce încerc să transmit prin povestirile mele. Fiecare cititor este liber să perceapă și să interpreteze un text literar în acord cu propriile lui experinețe și interese. Pentru mine este de ajuns dacă îi pot hrăni această libertate și, nu în ultimul rând, dacă reușesc să îi stârnesc o emoție, o reacție, o întrebare.

 

          Spune-ne câteva vorbe despre „Cine doarme și visează”, volumul pe care-l oferi ca premiu. Care sunt poveștile din spatele textelor?cinedoarme

          „Cine doarme și visează” este o colecție de povestiri întunecate, un top 5 + 1 personal. Așa cum sugerează și denumirea topului, cinci dintre ele au fost publicate de-a lungul timpului în diverse reviste online. Cealaltă, „Lazării șoselelor”, a fost scrisă special pentru acest volum.

          Dar să le iau în ordine. „Doar vântul”, este o combinație de ficțiune istorică și realism magim, despre trei pelerini medievali care înnoptează într-o pădure. „Un pește pentru Spuf”, povestirea cu care am debutat în 2012 în Revista de suspans, oferă o perspectivă diferită asupra faptelor oamenilor. „Fiara” explorează transformările pe care le provoacă iubirea, „Lazării șoselelor” este o distopie cu animale domestice uriașe, „Pe prima pagină a ziarelor” prezintă o zi din viața unui cerșetor, iar „Cine doarme și visează” ne duce într-un București care ascunde un secret înfricoșător.

          Acum spune-ne câte ceva și despre activitatea ta la „Revista de suspans”. Cum îți împarți timpul? Cum a influențat-o nou apăruta redactoare Cezarina Nicolae pe autoarea Cezarina Anghilac? Cum se vede lumea prozei poți s-o privești de la ambele capete ale mesei?

          Sunt luni și luni. În unele reușesc să fiu gata cu sumarul revistei cu câteva zile înainte de 13, în altele sunt nevoită să decalez numărul cu o zi sau două. Sau să îl public fără editorial, cum am făcut în luna aprilie. Totul depinde de cât de solicitante sunt celelalte priorități: serviciu, familie, scris. Totuși, în acest mic haos, există și o veste bună: de câteva zile, echipa s-a mărit cu un nou editor, o editoare de fapt, despre care abia aștept să vă povestesc în anunțul oficial.

          Deși pare că RS îmi ocupă foarte mult timp, ba chiar și timpul pe care nu îl am, munca de editare îmi aduce bucurie după bucurie. Nu doar că apuc să-mi exersez activ aparatul critic, dând feedback pe text, ci și interacționez îndeaproape cu autori pe care îi apreciez. Și cu citori care ne urmăresc constant. De unii dintre ei chiar am reușit să mă apropii suficient de mult încât să discutăm și în alt cadru decât cel literar. Și acestea sunt, după mine, cele mai mari câștiguri: încrederea, empatia, prietenia. Niște „lucruri” care ne leagă tot mai greu în zilele noastre.

         

          Ce apreciezi cel mai mult la prozele care-ți sunt supuse atenției pentru revistă?

          Identific două sensuri ale întrebării tale.

          Primul ține de principala calitate pe care o aștept de la o proză, iar aceasta este să fie bine scrisă, atât din punct de vedere gramatical, cât și din punct de vedere literar (să aibă un fir epic logic, formulări îngrijite și adecvate). Cât de tare strălucește ideea unui text mi se pare mai puțin importantă dacă ideea este bine executată. Un autor care scrie bine îmi dă de înțeles că este și un autor preocupat de calitatea lucrării sale, deci aș putea lucra (mai) ușor cu el în cazul în care ar fi recomandate modificări pe text.

          Al doilea se referă la punctul forte pe care îl au în comun toate povestirile. Iar aici este greu să găsesc unul, întrucât primesc materiale foarte diferite. Unele sunt atât de slabe ca execuție încât nu pot citi mai mult de o pagină înainte de a le respinge – pline de greșeli, de repetiții, scrise ca și cum autorul ar fi pe o terasă, după mai multe beri și și-ar depăna isprăvile din copilărie, dar fără să se înțeleagă exact despre ce este vorba. Altele sunt la graniță, au o scânteie, un sâmbure care merită explorat și exploatat, dar mai au scăpări sau stângăcii, iar în acestea investesc toată experiența mea de cititor și editor care și-a dezvoltat un aparat critic. Alteori, primesc niște proze atât de bune încât, dacă aș fi editor de carte, m-aș bate să-i public în volum pe autorii acestora. Vestea bună este că respectivii și respectivele sunt, în majoritatea cazurilor, deja publicați. Deci există și dreptate în literatură.

 

          La ce putem să ne așteptăm de la tine pe viitor? Ceva proiecte în derulare?

          Nici eu nu știu la ce să mă mai aștept de la mine în viitorul apropiat, pe plan literar. Reușesc constant să-mi sabotez deadline-urile pe care mi le impun singură. Poate că, dacă aș avea de dat socoteală cuiva pentru întârzierile mele (eventual să fiu penalizată cu un număr de ore de călcat rufe pentru fiecare zi depășită) aș munci mai cu spor. Măcar de rușine și de frică, dacă nu de conștiincioasă ce sunt.
Dar până atunci, (ar trebui să) lucrez cum pot la un roman fantasy, continuarea povestirii „Fiara” apărută inițial în Gazeta SF și publicată anul acesta și în volumul meu de povestiri „Cine doarme și visează”.

 

 

          Deoarece ai avut o bogată activitate publicistică precedându-ți debutul în volum – multe povestiri publicate prin reviste online, activitatea la „Revista de suspans” –, aș vrea să te întreb ce i-ai sfătui pe autorii Gazetei care-și doresc și ei debutul în volum?

          Nu cred că există o rețetă, un tipar, un model de „așa da” și care, ca bonus, să li se aplice tuturor celor care își doresc să debuteze  în volum. Sunt atâția scriitori celebri pentru care debutul a fost un chin, primind refuz după refuz, tot așa cum alții care și-au asigurat publicarea de la prima încercare. Cred că sunt foarte multe lucruri de care depinde acest mult râvnit debut, iar însumate ar suna clișeic: „omul potrivit la momentul potrivit”.

 

 

          La final, câteva cuvinte pentru câștigătorului concursului!

          Nu te opri aici!

 

          Mulțumim!

          Mulțumesc și eu, mi-a făcut plăcere să răspund la întrebările voastre.

          

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), apărând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în antologia Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT, povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS, noua operă spațială (Eagle, 2016) și în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015). A debutat în volum cu miniromanul Sub steaua infraroșie (Tritonic, 2016). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website