GSF58ban01-650

 

          Bună ziua, Ciprian, și mulțumesc în numele echipei pentru amabilitate și pentru cartea pe care ne-o oferi. Pentru început, vorbește-ne despre tine. De exemplu, ce îți place să citești?

         

          În copilărie citeam tot ce-mi cădea în mână. Pe măsură ce am înaintat în vârstă şi împins de nevoi am început să devin mai selectiv. Citesc cu pasiune carte istorică. Din cărţile de istorie afli multe lucruri interesante de care te poţi folosi la timpul potrivit. După ce am descoperit literatura horror de calitate, i-am acordat primul loc în preferinţele mele literare. Mai citesc SF, fantasy şi cărţi tehnice. Şi antologii. Îmi plac la nebunie. Iar uneori, când a trecut suficient timp, îmi place să-mi recitesc cărţile. Până la urmă, de vreme ce le-am scris, îmi place să le şi citesc.

         

         

          Povestește-ne acum despre ce îți place să scrii, mai ales despre „În sângele tatălui”, volumul pe care îl punem la bătaie ca premiu al concursului lunar de proză.

         

          Despre „În sângele tatălui” n-ar fi chiar aşa de multe de spus. Titlul este rezultatul unei inspiraţii de moment. Pur şi simplu mi-a venit aşa, fără veste, cu o zi sau două înainte ca volumul să intre în tipar la prima ediţie, cea de la Millennium Books. Am avut noroc, titlul are o rezonanţă deosebită – n-am spus-o numai eu. Iniţial „de tot” optasem pentru un titlu în engleză, „Bad, bad boys”, ceea ce suna cam prea… decide fiecare cum suna. L-am schimbat în română dar tot nu suna bine. Acum sună.

          Este volumul cu care l-am acostat pe Michael Hăulică. Aşa-mi propusesem iniţial, să scriu doar romane. Şi deşi am experimentat o mulţime de alte variante, deşi am avut o mulţime de proiecte, acesta e primul volum pe care l-am finalizat şi am şi fost mulţumit de el. Da, nu se cădea să probez „cerbicia” lui Hăulică cu vreo trăsnaie de care nu eram mulţumit (nu vă speriaţi, Michael Hăulică este un tip extraordinar, dar şi un critic exigent). Şi am primit răspunsul aşteptat. Numai că era o mică problemă, mai lipseau cele două volume ale cărţii. Pe care nu intenţion să le scriu dacă nu primesc răspunsul aşteptat. Mi s-a părut o aroganţă să-i trimit lui Hăulică trei volume, aveam încredere în mine, dar nici chiar aşa… Iar Michael nu avea numai grija mea, aşa că l-am menajat. Şi când m-a întrebat de restul volumelor… Ei bine, a fost unul dintre cele mai jenante momente din viaţa mea. Dar se putea mai rău.

          Aşa că am scris şi restul seriei. Numai că mi s-a atras atenţia că, de vreme ce eram debutantul toal, fără nici măcar vreo povestire sau un foileton, ceva, era destul de greu ca editura să-mi acorde încrederea. Trebuia să pornesc la drum cu ceva mai mic. Aşa au apărut în peisaj „Colţii”. Din păcate, când toată cartea a fost gata, s-au stricat treburile la editură. La cât de norocos mă simţisem până atunci, trebuia să contrabalansez cu ceva ghinion…

          Cartea e primul volum din seria Predestinare genetică a cărei acţiune se petrece în universul Dawson. Dawson este un congresman american aparent bine intenţionat şi incredibil de onest care crede în lege şi se supune legii. Însă mai pune umărul la crearea legii. Care poate escalada, poate afecta dramatic viaţa a milioane de oameni. Nu trebuie să ne jucăm cu legea şi, mai ales, să nu-i devenim sclavi. Dar Dawson reuşeşte să manevreze prin hăţişul legislativ, aruncând America într-o societate distopică  pe care mi-o doresc cât mai depărtată de zilele noastre. Din păcate, se pare că sunt un optimist, anumite aberaţii legislative prezente în carte încep să nu mai fie rodul imaginaţiei scriitoriceşti.

          Ar fi multe de spus, dar cel mai bine aflaţi totul chiar din carte.

         

         

          Poți să ne spui mai multe despre relația cu editorul?

         

          Relaţia cu editorul… Ce să spun? În general, autorul trebuie să-şi caute editorul cu care să poate lucra. Până în momentul de faţă pot spune că, în general, am avut relaţii bune cu editorii. Am avut şi noroc, desigur, de nişte editori minunaţi. L-aş aminti aici în primul rând pe Michael Hăulică, cel căruia îi datorez debutul în SF şi – asta 100% – înclinarea către proză scurtă. Nu de alta, dar până când Michael Hăulică nu mi-a cerut să scriu şi proză scurtă nu mi-a trecut prin cap să mă apuc de scris povestiri sau nuvele. Dar pofta vine mâncând şi dacă ai de-a face cu un editor care ştie ce să ceară şi de la cine să ceară, rezultatele apar-

          Un alt editor drag mie a fost regretatul Ştefan Ghidoveanu, Moshul SF cu care am colaborat foarte bine şi de la care am primit sfaturi foarte bune. O altă colaborare foarte bună o am cu Marian Truţă şi editorii de la Crux Publishing, Andreea Sterea şi Andrei Şeran Mazilu.

          Am avut ocazia de a fi şi respins de unii editori (să mă laud un pic, mi s-a întâmplat destul de rar) dar de cele mai multe ori cred că a fost din cauza lipsei de compatibilitate. Autorul are un public, la fel şi editorul. Iar dacă cei doi nu se înţeleg, dacă aparţin unor lumi diferite, e clar că n-o să iasă nimic.

         

         

          Dacă tot am ajuns la acest capitol, hai să trecem prin toată lista de întrebări pe care voiam să o abordăm la RomCon. Spune-ne câteva vorbe despre cum ți se pare promovarea în România. Cum te promovezi singur, ce fac/nu fac/ar trebui să facă editurile pentru tine.

         

          Promovarea în România?! Mă rog, chiar că acum ne situăm pe tărâm SF. Nu de alta, dar de multe ori promovarea nu există. Se plânge lumea de tiraje mici, de genul 50 — 100 de exemplare sau chiar mai puţin. Dar sunt scriitori care vând mii de cărţi. Şi de multe ori calitatea acestor cărţi lasă de dorit. Ca cititor te întrebi cum e posibil ca astfel de nulităţi cu pretenţii literare să fie vândute în mii de exemplare în timp ce despre multe cărţi bune n-a auzit nimeni. Răspunsul este unul singur: se investeşte în publicitate. Iar rezultatele se văd. Din păcate,  se mizează pe cărţi scrise după reţetă, pastişări mai mult sau mai puţin grosolane. Edituri conduse de indivizi fără nicio legătură cu literatura, doar au bani şi merg pe publicitate. Iar publicitatea vinde. Orice. Sunt fabricaţi autori peste noapte şi piaţa e intoxicată cu tot felul porcării.

         

         

          Așadar, cum crezi că ajungi la oameni? Cum credezi că ești (sau ai vrea să fii) perceput de public, ce public țintă ai și ce încerci să-i oferi prin scrierile tale?

         

          Să ajungi la public… Ei bine, e greu de ajuns la public în condiţiile în care nu există promovare serioasă. Iar publicitatea costă, nu şi-o poate permite orice editură. Iar editurile mari au un ghimpe contra autorilor români; foarte puţine îi publică şi numai dacă s-au făcut cunoscuţi. De cele mai multe ori fără efortul respectivelor edituri.  Cât despre autor… Nu ştiu dacă e chiar în regulă ca un autor să promoveze direct cartea. Fiecare autor e de părere că a scris ceva extraordinar. În mod normal n-ar trebui să te iei după autor, să cauţi alte păreri. Iar acestea de multe ori nu sunt disponibile. Recenzii pe bloguri?! Cele mai multe bloguri sunt afiliate la librării virtuale. E de la sine înţeles că, dacă se vinde, cartea aduce bani şi celui care a scris recenzia. Riscă cineva recenzii negative când e afiliat? Nu cred. În plus, unii plătesc pentru recenzii pozitive. Paradoxal, dar de multe ori blogerii câştiga mai bine decât scriitorii.

          Pe de altă parte, experienţele personale de care am avut parte în ultima vreme mă îndeamnă să sper. Există speranţă, nu trebuie să disperăm. Dar trebuie răbdare. Şi muncă, multă muncă.

         

         

          Soluții ca să ajungi și la fata cu părul verde și tatuaj (sintagma lui Mircea Naidin, prin care se referă la tineret în general)?

         

          Soluţii?! Scrieţi bine, extraordinar de bine, şi aveţi răbdare. Încercaţi să-l mulţumiţi pe cititor, nu scrieţi numai pentru sufletul vostru. În fond, cititorul este suveran. El dă banul, el alege – din o mie de alte posibilităţi – cartea ta, îţi dedică timp. Merită respect. Când aud că un autor spune că vrea să vândă mii de exemplare dar pe de altă parte spune că dacă un singur cititor e mulţumit o să scrie pentru respectivul mă cam strânge în spate. Cine speră la un singur cititor mulţumit poate foarte bine să umple sertarul noptierei cu „opere” şi să se împăuneze cu faptul că toţi cei care i-au citit romanele au numai aprecieri superlative. Dacă nu precizează şi câţi anume, poate încerca sentimentul de beatitudine totală. Promovaţi cartea dar cereţi şi alte păreri. Mulţumiţi tot timpul pentru ele. Aşa e corect.

          Toată atenţia pe cititor. Câştigaţi-i încrederea. Cuceriţi-l cu fiecare carte, cu fiecare frază. Şi o să fie bine.

         

         

          La final, ce recomandări ai pentru autorii Gazetei SF care vor să debuteze în volum?

         

          În primul rând, cu riscul de a mă repeta, îi îndemn să scrie bine. E mai important decât orice altceva. Nimeni nu are nevoie de cărţi proaste; sunt deja prea multe. Nesimţit de multe. Scrieţi bine. Prezentaţi-vă munca prietenilor. Celor care citesc, desigur. Mai important decât atât, trebuie să le placă genul agreat de voi ca scriitor. Ascultaţi-le părerea, puteţi afla lucruri importante despre voi ca scriitori. Şi după ce obţineţi avizul cititorilor amatori, puteţi trece la etapa următoare. Căutaţi editurile care publică genul în care doriţi să excelaţi. Pentru început, interesaţi-vă dacă publică autori români (vezi mai sus de ce anume). Dacă da, citiţi cărţi apărute la editura respectivă. Dacă vă plac, aflaţi cine s-a ocupat de editarea lor – e atât de simplu în ziua de azi – apoi abordaţi-l pe editorul respectiv. Ca exemplu personal reamintesc începutul colaborării mele cu Michael Hăulică. Îmi plăcea (şi îmi place) cum scrie Michael, îmi plăceau cărţile care în aveau ca editor. Şi-l consideram un „afurisit”, genul de editor greu de mulţumit. Are o reputaţie, Michael Hăulică, ce să-i faci… Şi mi-am spus că dacă-l impresionez pe Michael atunci am stofă de scriitor, dacă nu… Ei bine, nu mai spun ce mi-am propus să fac dacă nu reuşesc să-l impresionez, timpul a trecut şi nici nu s-a pus problema. Poate chiar că m-aş fi lăsat de scris, poate că mi-aş fi reconsiderat stilul de scris, cine ştie? Eu unul  n-am aflat.

          Căutaţi editorul compatibil, loviţi „la vârf” nu „la bază”. Şi nu încercaţi să debutaţi cu orice preţ, apelând la edituri dispuse să vă publice orice şi oricât dar pe banii voştri. Ăla nu e debut. E fală goală, care nu ajută nimănui. E drept că nu sunt foarte multe edituri la care să apelaţi, dar există. Pe de altă parte, dacă abordaţi proza scurtă, lucrurile sunt ceva mai simple. Începeţi cu revistele – există o mulţime de reviste electronice – apoi, dacă reuşiţi să impresionaţi, va veni şi rândul publicării „pe hârtie”.

         

         

          Mulțumim, Ciprian Mitoceanu, și-ți dorim succes în continuare și o carieră cât mai prolifică!

          

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website