GSF52 banner-650

danRadoiu          Bună Dan, şi mulţumesc în numele echipei pentru că ai acceptat invitația și pentru cartea oferită ca premiu.

          Salut, Alex. La rândul meu îți mulțumesc pentru invitație. Mi se pare fantastic să stau de vorbă cu tine într-un context științifico-fantastic, dacă pot să mă exprim așa.

          Vorbește-ne, te rog, despre tine ca autor. Ce ai mai publicat, ce îți place să scrii, ce îți place și ce nu îți place să citești.

          Lasă-mă să mă încălzesc puțin până să îți vorbesc despre mine ca autor, nu că ar fi cine știe ce de povestit în această direcție. Aș începe mai degrabă cu mine ca cititor.

          De când mă știu, mi-au plăcut poveștile. Aveam doar câțiva ani și îmi aduc aminte că pisălogeam pe toată lumea la cap – o calitate pe care mi-o regăsesc deseori ca adult – să îmi citească ceva. Eram în stare să îi pun pe ai mei să îmi citească la nesfârșit câte o poveste de care devenisem fascinat în vreun moment sau altul. „Făt-Frumos din lacrimă” a fost una dintre ele. Mă fascina călătoria eroului, întâlnirea lui cu Genarul, dar mai ales partea în care scheletele celor înmormântați în pustiu își părăsesc locul de odihnă pentru a se alătura petrecerilor din Lună. Probabil promiteam de mic în privința genului pe care urma să-l abordez ca scriitor.

          Apoi am început școala, iar lumea literaturii s-a întredeschis de un deget. A urmat silabisirea primei cărți, „Bețișorul năzdrăvan” (avea o copertă roșie ca focul), apoi câteva în format de buzunar pentru copii – îmi aduc aminte că într-una dintre ele era vorba despre un pui de căprioară care răcise, motiv pentru care nu se putea opri din strănutat. Și uite așa, înainte să se termine clasa întâi, mă apucam de la pièce de résistance: „Cei trei mușchetari”! Să se mai întrebe cineva de unde sursa de inspirație a dialogului interior aparținând personajului din Jobenul galben:

          „Mă întorc către ea, schițând jumătate de gest de-a o lua de mână, apoi renunț, oferindu-i brațul așa cum cred eu că se făcea odinioară la curtea regilor Franței.”

          Ca să închei cu mine ca avid consumator de literatură, autorii mei favoriți sunt o pleiadă mai curând ciudată prin diversitatea lor. Îmi plac călătoriile pline de neprevăzut, bogate în povestiri în interiorul altor povestiri, ale lui Stephen King, săriturile fără plasă de siguranță pe care Dostoievski le face în mintea personajelor lui, imaginația bolnavă lui Serge Brussolo (carnavaluri de fier, seifuri carnivore, kamikaze spațiali…), umorul englezesc al lui Jerome K Jerome, cât și cel al neîntrecutei doamne al romanului polițist românesc, Rodica Ojog-Brașoveanu, întunecata atmosferă din anii Marii Depresiuni zugrăvită de John Steinbeck și ar mai fi mulți alții de enumerat.

          Revenind la mine ca scriitor, debutul ca autor publicat mi l-am făcut prin intermediul unui volum mai degrabă tehnic, un manual de practici de persuasiune intitulat „Cum să cucerești un bărbat pe e-mail, messenger și Facebook”, apărut în 2012 la editura Nemira. În rest, public ori de câte ori am timp și inspirație pe blogul meu de scriitor, www.povesti-absurde.ro.

          Prezintă-ne volumul „Povestiri de la marginea realității”, cartea pe care o oferi ca premiu. Care e povestea din spatele poveștilor, de ce „slipstream”, de ce absurd, de ce fantastic?

          Hm, ai suficient spațiu în revistă? Te întreb pentru că știu că aș putea să vorbesc cu orele despre lumea de poveste, uneori de coșmar, care se găsește la două degete și o privire peste umăr în spatele iluziei pe care noi o numim realitate.

          Dar, chiar presupunând ca ai, îți voi oferi versiunea scurtă.

          „Povestiri de la marginea realității” este continuarea unei idei care s-a conturat într-o seara la umbra unui ceainic din porțelan, pe acordurile unei chitare și stropită de câteva picături de magie: Se iau trei elemente diferite, se pun unul lângă altul, apoi se caută cu înverșunare legătura între ele. Așa s-a născut proiectul povesti-absurde.ro și ciclul de povestiri intitulat „Trei piuneze”.

          Povestea din spatele fiecărei povestiri, zici? Într-adevăr, fiecare are una.

          „Pelicanul, microscopul și proteza dentară” s-a născut privind pescărușii așezați pe gheața ce acoperea lacul Herăstrău. Dintr-o dată, imaginea unui deșert (probabil atomic) și a unui tip ciolănos, având un ditamai pelican pe umăr, a luat locul realității. I-am văzut înaintând anevoios pe ulița arsă de soare, intrând în cele din urmă într-o dugheană dărăpănată. Curios să văd despre ce este vorba, i-am urmat. Din acel punct înainte a fost rutină. Tot ce am mai avut de făcut a fost să înfățișez printr-un număr oarecare de cuvinte cele ce am văzut petrecându-se în cămăruța împărțită în două de tejgheaua în mijlocul căreia trona o proteză dentară rânjind metalic.

          Cu „Spânul, peria și audiția” lucrurile au stat practic la fel. În timp ce mă uitam prin bibliotecă, brusc m-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă, din cauza proximității în care sunt păstrate, ceva ar trece dintr-o carte în cealaltă. Din nou, tot ce am mai avut de făcut a fost să mă reped să-mi iau laptopul și să încep să scriu.

          Ce planuri de viitor ai? Ce ne pregătește scriitorul Dan Rădoiu?

          În momentul de față am pe foc un roman intitulat „Ferma de dinozauri” pe care intenționez să îl termin până la sfârșitul anului acesta. Spun intenționez deoarece în astfel de situații îmi vine în minte vechiul proverb: „Oamenii fac planuri și Dumnezeu râde”. Dacă voi continua să fiu la fel de prins de partea mea profesională, să fiu mulțumit dacă măcar trei povestiri scurte voi mai apuca să scriu până se termină anul.

          Ce sfaturi le-ai da scriitorilor publicați de Gazeta SF, care doresc să debuteze în volum? La sfârșitul cărții tale există câteva rețete pentru povestiri pornind de la idei culese oarecum la întâmplare. Crezi că se poate folosi și altcineva de ele, sau sunt doar spicuiri din propria carte de magie?

          Cred cu putere în mentalitatea spărgătorului de piatră, cel care ridică iar și din nou ciocanul, izbind în același loc în ciuda faptului că nimic nu pare a se întâmpla. Apoi, dintr-o dată, miracolul se petrece. Bolovanul încăpățânat se crapă în două, dezvăluindu-și misterele ferecate în miezul lui. Care lovitură a fost cea hotărâtoare? Prima, cea în mijloc, ultima?

          Adevărul este că toate au fost importante în egală măsură, de la prima până la ultima. Era suficient ca una singură să lipsească, iar piatra ar fi rămas întreagă. La fel, cred eu, stau lucrurile și în privința scrisului. O pagină nescrisă din comoditate („lasă, e prea târziu acum și trebuie să mă trezesc devreme”; sau: „continui mâine, azi ies cu prietenii în club”), o idee lăsată să treacă nebăgată în seamă, pot păstra în anonimat un potențial celebru autor.

          În privința rețetei pentru a scrie povestiri pe care am inclus-o la sfârșitul cărții mele, cred că oricine poate găsi cu ochii minții legături între obiecte între care, aparent, nu există nicio legătură. Să luăm, de exemplu, trei obiecte banale: o pereche de papuci de plajă, o agrafă de birou și o seceră ruginită. Unde ai vedea tu aceste trei obiecte ca fiind cel mai neobișnuit plasate? Eu le-aș găsi „potrivite” sub o cupolă în mijlocul unei expoziții de filatelie!

          Parcă le și văd. Papucii de plajă al căror nume sonor a fost șters de ani de purtare intensă și de soarele mării; agrafa, pe jumătate desfăcută, înfiptă în talpa poroasa a unuia dintre papuci; secera subțiată de trecerea vremii, vârful ei încă ascuțit promițând tetanos oricărui imprudent care ar îndrăzni să vină suficient de aproape de ea. Probabil acesta este și motivul pentru care curatorii muzeului au pus-o sub o cupolă ferecată în șuruburi, al căror filet a fost distrus prin lovituri de ciocan. Lăsată nesupravegheată, există riscul ca secera să se repeadă fulgerător asupra vizitatorilor preocupați să discute în șoaptă despre un timbru valoros sau despre altul…

          Dorești să-i transmiți ceva câștigătorului concursului?

          Da. Mi-aș dori ca acest volum să-i aducă măcar o parte din bucuria mi-a adus-o mie scriindu-l. Să râdă alături de seriosul domn Sigmund și căluțul lui cu rotile, să rânjească strâmb când se va afla în apropierea unui șifonier de modă veche și, de ce nu?, să-și șteargă discret o lacrimă însoțind în călătoria ei nefericită o frumusețe de un metru optzeci pe tocuri.

          

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website