gsf74 banner-650

 

danut-ungureanu-1          Bună, Dănuț, şi mulţumim în numele echipei pentru acceptarea invitației.

         

          Mulțumesc și eu echipei „Gazeta SF”, care m-a considerat destul de interesant pentru un interviu.

         

          Vorbește-ne, te rugăm, despre cititorul Dănuț Ungureanu, despre lecturile care l-au influențat pe scriitorul omonim.

         

          Cititorul Dănuț Ungureanu se alătură, cred, acelor „năpăstuiți” ai programei școlare din toate timpurile, care au un respect imens pentru clasicii din veșnicia cărții de română, înțeleg ce înseamnă ei în cultura noastră, îi parcurg, dar nu resimt neapărat și o adorație necondiționată. Ca autor de science fiction, pentru că acum vorbim despre sefe, am crescut la umbra unor titani precum H.G. Wells (pe care-l consider mult peste Jules Verne, măcar ca public țintă, ca să nu insistăm pe stil și profunzime), incredibilul Ray Bradbury, fabulosul Cordwainer Smith. I-am găsit aici cu multă recunoștință pe Vladimir Colin, Mircea Opriță, Horia Aramă. Și până să mă debuteze domnul Alexandru Mironov, am încercat să imit scrierile lui Mihail Grămescu și Alexandru Ungureanu, pe care-i consider primii mei mentori. Dacă ieșim un pic din perimetrul oricum vag și fluctuant al sefeului, uit pur și simplu de mine și de multe altele citind Graham Greene, Marguerite Yourcenar,  Camil Petrescu,  Raymond Chandler, Norman Mailer, Caragiale,  Cezar Petrescu, ori poezia lui Traian Furnea.

         

          Dar autorul Dănuț Ungureanu cum ar vrea să fie perceput de către public? Ce-i este cel mai drag să transmită? Îi iese? Ce-i este cel mai ușor? Dar cel mai greu?

         

          Am fost înțepat nu o dată, uneori mai finuț, alteori de-a dreptul cu andreaua de tricotat ciorapi (și – culmea, nu de vreun cititor exigent, ori de vreo lance a criticii literare) că prea îmi învelesc poveștile în introspecții și peformanțe stilistice. Dacă a da glas unor gânduri, considerând că ele merită măcar tot atâta atenție cât un schimb de focuri, dacă a înfățișa cititorului (fiindcă el merită literatură, nu relatări) un text armonios, într-o limbă mai bogată decât a telefonului mobil,  dacă toate astea sunt privite ca abuzuri, prefer să pledez „vinovat”. Așa aș vrea să fiu preceput. Și mi-ar fi drag să transmit prin textele mele (căci, de fiecare dată când o fac explicit, poate că și acum,  transmisiile mele sunt decodate ca semne de infatuare) un mesaj de genul „citiți-mă cu atenție, nu pe nerăsuflate, n-am nevoie să-mi terminați cartea într-o noapte, ăsta nu e mereu un semn al valorii textului, citiți-mă încet și recitiți-mă”. Nu-mi iese întotdeauna, dar cel mai mult mă bucur când am feedback bun de la necunoscuți. E un truism, firește, însă țin să-l punctez.

         

          Deoarece ai o operă vastă, ne-ar fi imposibil să o acoperim în întregime în acest interviu. Spune-ne în câteva cuvinte care este cartea de care te simți cel mai mândru. Sau cărțile.NIOFP

         

          Niciun autor care pune și suflet în scrierile sale nu va spune vreodată „dintre toate, asta și asta îmi sunt cele mai dragi”.  Niciun părinte nu-l iubește mai mult pe unul anume din copiii săi. Vă ofer însă o altă perspectivă. Fiecare din cărțile pe care le-am scris are o poveste a nașterii ei, pentru mine extraordinară, depozitând și plasându-mi amintiri ferme, vii, dintr-o anumită vreme a vieții mele. Am scris „Așteptând în Ghermana” pornind de la un pariu. „Noaptea în oraș…” (pentru editura „Fusion21”, cu care mă simt foarte bine) speculând o serie de vise, care m-au marcat emoțional.  Am compus varianta brută, a romanului ”Viața și faptele haiducului Tănase Vlăsia” (editura „Tritonic”, a prietenului Bogdan Hrib)  în șaptesprezece zile de izolare, la cort, într-un sat bulgăresc de pescari. Și așa mai departe. Dar, firește, dacă luăm prima reacție, la cald, aceea ce urmează imediat calvarului dintre cea dintâi literă a manuscrisului și cea de pe urmă (scrisul e totuși un chin, confrații știu bine asta) pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, niciodată prea lungă, te simți ceva mai atașat de cea mai recentă carte.

         

          Pentru că suntem la o revistă de SF, vorbește-ne puțin despre cărțile tale de SF, mai ales despre „Așteptând în Ghermana”, „Anatomic Graffiti” și „Noaptea în oraș, fără părinți”. De unde inspirația pentru cyberpunk?

         

          N-am o povestioară precum „atracția pentru  cyberpunk e rodul sedimentării treptate a lecturilor, ce au zămislit un imbold interior… ș.a.m.d.” Din punctul meu de vedere, lucrurile au multă concretețe. Vreo trei „vijelii” m-au îmbrâncit către acest țărm: „Neuromantul” lui William Gibson, pe care, dacă-mi amintesc bine, mi l-a dat sub formă dactilografiată Dan Mihai Pavelescu, pe la sfârșitul anilor ’80; filmul „Blade Runner”, vizionat tot cam atunci, într-una din faimoasele „reuniuni video” ale amicilor; „Johnny Mnemonic” – Almanahul Anticipația 1989. Mi-am zis „asta este, asta e textura, lumea pe fundalul căreia trebuie să se petreacă întâmplările mele”. Am simțit-o foarte puternic. Firește, n-am putut produce un cyberpunk ca al maeștrilor, genul care te îngheață. Am scăpat ceva căldură în sufletele personajelor, dar cred că am venit cu niște produse viabile. Recitesc „Ghermana” și-mi pare că stă bine pe picioarele ei, nu e câtuși de puțin datată. De altfel, s-a bucurat de trei ediții, din ’93 încoace. „Noaptea în oraș…” e și mai cald, e altceva, un basm. Oare pot să revendic inventarea termenului „cybertale”?

         

Vege          Dar despre „Vegetal” și „Mineral”, rodul colaborării cu scriitorul Marian Truță, ce ne poți spune? Care sunt avantajele scrierii în tandem? Dar dezavantajele?

         

          Marian Truță este un autor român extraordinar, care ar merita mult mai multă atenție din partea fanilor români de sefe și nu numai de sefe. Aș vrea să adaug că Marian este un autor extraordinar care ar merita mult mai multă atenție din partea lui însuși. Colaborarea cu dânsul este o mare bucurie. Sper ca acum, dacă i-am forțat puțin mâna, să mă laude și el un pic. Noi doi semănăm mult, și la stil și la fire, însă am început colaborarea, slavă Domnului, mult după ce ne găsiserăm fiecare vocea personală. Avantajul principal al colaborării, în aceste condiții, este asemănător cumva amestecului de rase, rezultând ceva superior, mai bogat decât fiecare din participanți. Nu mă întrebați ce rase suntem noi, vă rog. Între dezavantaje aș aminti inevitabilele negocieri, unele chiar delicate și desigur abandonarea temporară a unor proiecte personale. „Vegetal” și „Mineral” ne-au produs multă satisfacție, dar faptul că n-au fost comentate cine știe ce ne-a cam dezamăgit. Avem însă în graficul acestui an cel de-al treilea volum (cu titlul strict secret, firește), de la care așteptăm cele mai frumoase reacții.

         

          Ai abordat genuri variate, de la SF la urban fantasy, eseuri și sociologie, iar mai nou – proza polițistă. Ce-i este scriitorului cel mai ușor să scrie?

         

          Cel mai ușor este să mă scriu pe mine însumi. Am spus-o în câteva ocazii, sunt foarte mândru și recunoscător pentru viața și evoluția mea în comunitatea sefistă românească, însă mă deranjează să fiu restricționat în categorii, genuri și așa mai departe, între granițe în care nici nu cred. În primul rând sunt un autor de literatură. Cred că trebuie să fiu preocupat până la limita puterilor mele să exprim cât mai exact, mai profund și mai emoționant ceea ce simt/gândesc/cred și pentru asta să utilizez tot ce mi se pare potrivit. Să nu mă împiedic de niciun hotar artificial creat între modalitățile de exprimare. Pot, trebuie să apelez la mijloacele specifice pentru sefe și fantasy, thriller, romance, erotic șamd. Am o idee, o consider valoroasă și vreau s-o împărtășesc altora, căci ea nu poate străluci dacă o ascund. Trebuie să-i găsesc hainele cele mai potrivite cu care s-o duc la bal. Graham Greene, unul din idolii mei, își numea romanele „entertainments” – divertismente. Parcurgându-i opera, vezi limpede că nu era vorba de autopersiflare, ci de viziunea limpede că ideile profunde capătă un impact și mai mare când sunt ambalate atrăgător.

         

          Ai o carte întreagă dedicată sfaturilor pentru scriitorul aflat la început de drum. Dacă ar trebui să extragi esența în doar câteva cuvinte, care să țină loc și de îndemn și de încurajare, care ar fi acelea?Nemira-Asteptand-in-Ghermana-(Maestrii-Sf-ului-romanesc)

         

          Scrisul poate fi una dintre cele mai mari plăceri ale autorului, fie el începător sau veteran. Cu condiția să FACI din el o plăcere. Dacă reușești să-l adaugi tabieturilor tale plăcute, ba chiar să-ți autoinduci o anumită dependență, el îți va îmbogăți viața. Firește, vorbesc de o dependență controlată și în niciun caz exclusivă. Nimeni n-ar trebui să renunțe la viața lui pentru viața autorului din el. Trebuie să te bucuri de toate celelalte în continuare. Fără măsură și echilibru, scrisul poate deveni și nefericire.

         

          Un mesaj pentru câștigătorul concursului, te rugăm!

         

          Un premiu nu este o pernă. Nu te opri aici. Nu te opri niciodată.

         

          Mulțumim!

         

          

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website