banner

afis_ardelean_          Bună, Flavius, și mulțumesc pentru cartea cu care ne sponsorizezi și pentru interviu!

          Mulțumesc pentru invitație!

          Vorbește-ne mai întâi despre tine ca cititor. Ce scriitori l-au influențat pe scriitorul Flavius Ardelean? Ce opere? Ce te face fericit când deschizi o carte? Ce te întristează când închizi una?

          Au fost mulți, prea mulți pentru a-i putea înșira aici. Fiecare vârstă și-a avut scriitorii săi, pentru că fiecare vârstă și-a avut cititorul său. Ca să nu trec mai departe, totuși, fără a da măcar câteva nume, aș menționa pe Clive Barker, Cervantes, Laurence Sterne, Roberto Bolano, Thomas Ligotti, Caragiale, Conan Doyle, Rene Girard, H. Murakami. Sper ca ceva să mă facă fericit încă dinainte de a deschide cartea – coperta, neliniștea dinaintea furtunii, așteptarea, bănuiala unei povești bune; când o deschid sper să mă facă fericit hârtia, mai întâi și mai întâi, apoi limbajul. Lectura este pentru mine o activitate la care particip cu tot trupul și cu cât mă simt mai bine cu cartea în mână, cu atât cobor mai adânc în ea. Cât despre final – nu mă întristez niciodată, pentru că deja sunt cu gândul la următoarea, iar bucuria noului bate tristețea vechiului.

          Acum povestește-ne ce vrea scriitorul Flavius Ardelean să simtă cititorii săi când îi parcurg rândurile. Ce-ți place să scrii? Ce vrei să faci să vibreze în oamenii care te citesc?

         În primul rând mi-ar plăcea să aibă satisfacția cuvântului ce sună bine. Să simtă propozițiile și frazele ca lucruri vii, care nu țin nici de autor și nici de cititor, ci vin printre noi doar pentru a ne bucura. Da, savoarea limbii. Apoi să fie surprinși. Îmi place să le înșel așteptările și să-i provoc, să le ofer lecturi ceva mai grele decât poate și-ar dori, să-i fac să simtă personajele ca pe vechi prieteni sau dușmani. Să muncească un pic la construcția lumii pe care o clădim împreună în timpul lecturii. Nu îmi propun nimic anume, evit să postulez și să impun prea mult, dar dacă ceva din mine rămâne captiv în acea capsulă a timpusufletului pe care o numim carte, mi-ar plăcea să simtă și ei acel ceva.

          Spune-ne câteva cuvinte despre „Noumenoir”, romanul pe care-l oferi ca premiu. De unde s-a născut ideea, de unde inspirația?noumenoir_1_fullsize

          Noumenoir vorbește despre câteva personaje dintr-o Românie a viitorului, în care populația țării s-a împărțit între cei care scriu literatură și cei care o judecă. Ne aflăm într-un hotel în care sunt exilați scriitorii care fie nu mai pot scrie, fie nu mai vor să o facă. Este un roman noir, new weird, care a pornit ca o satiră, dar a sfârșit ca o amară meditație asupra condiției de creator de lumi ficționale. Ideea s-a născut din observația mediului înconjurător, din analiza microuniversurilor toxice din lumea literară, vrând să fie ceva ce nu a mai ajuns să fie. Sunt mult mai împăcat cu ce a devenit; cărțile mele știu mai bine decât mine ce trebuie să devină și cine sunt. Noroc cu ele.

Pachet-1_Miasma-181x243          Dintre toate proiectele tale de până acum, nu cred că greșesc dacă spun că „Miasma” este cel mai extins. Vorbește-ne despre cele două cărți care au apărut până acum, „Scârba sfântului cu sfoară roșie” și „Miasma”, apoi spune-ne și câteva cuvinte despre volumele care vor urma. Ce li se pregătește iubitorilor seriei?

          Miasma a crescut ca un bulgăre de zăpadă ce se rostogolește pe un versant, versantul fiind sufletul, nervii și odihna mea. Nu a fost planificat de la început ca o serie, ci s-a născut din materialul bogat cu care m-am trezit (și cu care continui să mă trezesc zi de zi) de-a lungul celor cinci ani de muncă la romanul Miasma. Tratat de rezistența materialelor. Așa a apărut Scârba și, pentru că personajele nu-mi dau pace și mai au (și am) de pătimit, a împins în ființare romanul Bășica Lumii și a neLumii, care e gata și care va apărea în 2017. Volumul continuă povestea ucenicilor Danko Ferus, Taush și Bartholomeus din momentul în care i-am lăsat în Scârba. Astfel aflăm despre nașterea omului cu cap de cal, a lui Bartholomeus Pumn-de-Oase și despre ce s-a întâmplat cu adevărat cu Taush în Valea Roasă. Pe lângă cele trei personaje principale vom afla și despre Karina, un soldat al Templului Roz, și Ulrik, un tâmplar cu puteri aparte, din Poartă, capitala neLumii, și despre rolul lor în bătălia dintre lumi. Planificată mai este o continuare a Bășicii, în care vom coborî în întruLume pentru a afla tainele bolii somnului, creând astfel puntea de legătură între Scârba și Miasma. Tratat de rezistența materialelor.

          Ce alte planuri de viitor ai? La ce ne putem aștepta de la scriitorul Flavius Ardelean?

          Sunt în mijlocul cercetărilor pentru câteva romane istorice în stilul meu fantasy / new weird / horror, la care trebuie să mă apuc de scris îndată ce termin cu seria Miasma. Printre crăpături scriu și povestiri și nuvele și am în plan două volume de proză scurtă. Voi încerca să mențin ritmul de o carte pe an, dacă toate merg cum trebuie și viața nu-mi mușcă prea mult din timpul dedicat scrisului.

          Ești unul dintre scriitorii care acordă foarte multă atenție scriiturii în sine, unul dintre foarte puținii care-și lucrează textele până la punctul în care pare că fiecare cuvânt a fost șlefuit și pus cu penseta la locul său. Ce-i sfătuiești pe scriitorii aspiranți care te admiră? Care e secretul succesului tău?

          Să le luăm pe rând. Mulțumesc pentru aprecieri. E adevărat că îmi doresc ca cititorul să aibă parte de propoziții bune, frumoase, respingătoare, puternice, blânde sau necruțătoare, plăcute sau insuportabile – într-un cuvânt vii, fraze vii. Ai dreptate că lucrez mult, dar și metoda mă obligă să fiu foarte atent și să revin asupra textului de multe ori, întrucât scriu de mână pe caiet, ceea ce dublează timpul petrecut în fața textului. Consider că un scriitor are responsabilitatea cuvântului bine dibuit și smuls din acel loc în care trăiesc cuvintele când nu sunt folosite (un loc în care nu intri fără să plătești un preț cu dobândă pe întreaga viață). Acel pumn de litere pe care limba ni-l pune la dispoziție e singurul instrument real cu care putem lucra și cred că fiecare meșteșugar trebuie să-și respecte materia primă până la adulație, ca într-un soi de act de venerație animistă. Poate suna exagerat, dar atunci când sunt doar eu cu stiloul, foaia și veioza știu că sunt la voia întâmplării și cuvintele care încep să curgă trebuie să sune ca invocații ca să mă simt în siguranță, iar literele scrise îmi sunt talismane. Mai departe: nu știu dacă sunt în măsură de a da sfaturi, pentru că fiecare scriitor, sau aspirant la titlul ăsta (unul problematic oricum) are propria metodă, sau, dacă nu, măcar șansa să o descopere. Le-aș spune să investească cât de mult timp pot în asta, să respecte literatura, să fie umili în fața ei, să citească mult, să lucreze în fiecare zi, să petreacă mult timp cu litera și cuvântul în vârf de pix, stilou, creion, să recitească textele cu voce tare, să rescrie mult, să aibă încrede în instinct, să lucreze doar cu edituri bune și să facă planuri detaliate pentru a nu se pierde în hățișurile scrisului (pentru că acolo unde coboară e mai mereu noapte și sunt mai mereu singuri). Cât despre succes, nu-l am, deci nu am nici secretul acestuia.

          Dar pe cei care încă nu au debutat în volum și-și doresc acest lucru, ce-i sfătuiești? Uitându-te în urmă la „Îmblânzitorul apelor”, care crezi că a fost secretul succesului tău?19302726

          Nu știu cum definești succesul, dar mă îndoiesc că am avut așa ceva. Am avut șansa unui editor excelent, e drept, care a pariat pe textul acela, dar ce se întâmplă cu povestea după ce iese în lume ține doar de puterile textului și nu cred că volumele mele au ceea ce s-ar numi în lumea comercială, în industria de carte, în matricea asta informațională, succes. Celor care nu au debutat încă le-aș spune să nu facă greșeala mea și să aștepte mai mult, să nu debuteze prea devreme, să lucreze mult, mult de tot, pe text, să publice niște povestiri pentru a-și testa rezistența în fața criticii și jena în fața publicului. Să se pună la încercare des și să-și cântărească instinctele. Literatura nu e chiar pentru oricine. Literatura poate devora cu ușurință un om.

          La final, am să te rog să-i transmiți un gând câștigătorului concursului.

          Să fie sănătos și să-și petreacă timpul cât de mult poate printre opere de artă, pentru că sunt micile noastre sticle de speranță, iubire și revoltă aruncate în oceanul de haos și lipsă de sens ce ne înconjoară. În ele sunt mici (dar imense) răvașe care ne așteaptă să le citim și să le punem cap la cap. Și i-aș mai oferi un gând bun pe care să-l facă apoi cadou animalelor. Lectură plăcută!

          Mulțumim!

          Mulțumesc și eu și urez Gazetei SF viață lungă!

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website