Mircea Pricăjan este un prozator și traducător român, cunoscut pentru cele trei romane publicate: În umbra deasă a realității (Editura Universității din Oradea, 2002)Calitatea luminii  (Editura Polirom, 2016) și Pumn-de-Fier (Editura Polirom, 2018) și pentru cele peste 60 de volume traduse din limba engleză. A îngrijit apariția mai multor reviste literare electronice și a fondat în anul 2012 Revista de suspans. A editat două antologii tematice de proză scurtă. Din anul 2003 este redactor la revista de cultură Familia.

 

          Bună, Mircea, și mulțumesc pentru onoarea de a ne răspunde la întrebări și pentru cărțile pe care le vei oferi ca premiu!

          Mersi de invitație, Alex.

 

          Conform rețetei devenite deja uzuale, vorbește-ne, te rugăm, despre lecturile din diferitele momente ale vieții tale. Ce îți plăcea să citești în copilărie? Dar în adolescență? Ce autori l-au format pe scriitorul Mircea Pricăjan, cu multele sale fațete?

          Înainte de lecturi au fost piesele de teatru și basmele dramatizate pe care le ascultam la pick-up. Aveam o colecție impresionantă. Înainte să ajung să citesc multe cărți de referință, le-am ascultat în prima copilărie. De aceea, cînd am citit, de pildă, Frații Jderi, știam pe de rost nu doar succesiunea episoadelor, ci și cam toate replicile importante — și am citit cartea vînîndu-le, căutînd în ea descrieri ale scenelor pe care imaginația mea le compusese din cîteva sunete de fundal, savurînd, mai mult ca orice, toate acele detalii pe care dramatizarea le eliminase, dar care lui Sadoveanu îi făcea mare plăcere să le ofere. La fel mi s-a întîmplat cu multe alte opere literare și poate de aceea am dezvoltat o apetență specială pentru pasajele descriptive, o curiozitate dacă ne gîndim la cum se citeau și, cred, încă se citesc textele literare: sărind de la un dialog la altul. Eu, dimpotrivă, căutam într-o carte, și caut și acum, exact ceea ce o eventuală dramatizare ar lăsa inevitabil pe dinafară.

          Am avut întotdeauna lecturi destul de eclectice. Cumva inconștient, am căutat să păstrez un oarecare echilibru. După o perioadă dedicată clasicilor trec fără greș la lecturi asidue din contemporani, după autori români mă îndrept spre străini respectînd o logică pe care n-am interogat-o niciodată.

          Lecturi formatoare au fost, din cîte-mi dau seama, toate. Sînt convins că nici una n-a fost de prisos, chiar și cea mai nătîngă dintre ele.

 

          Iar acum, hai să vorbim despre tine ca autor. Ce vrei să transmiți atunci când scrii? După cum spuneam, ai o personalitate literară destul de complexă, abordând atât literatura Fantasy & Horror, ca autor și antologator, cât și pe cea realistă. Cum se împacă aceste direcții literare oarecum opuse? Cum se finalizează lupta lor pentru timpul omului Mircea Pricăjan?

          Lupta de care amintești are loc fără contribuția mea directă. Cel puțin de-un deceniu, de cînd am decis să eliberez cîmpul de luptă, de cînd mi-am dat seama că participarea e, măcar în ce mă privește, păguboasă. Altfel spus, nu mai caut eu subiectele, maniera de abordare, ba chiar genul cu rigorile lui, așa cum mă încăpățînam să fac la începuturi, ci le las pe ele să mă găsească. Treaba asta poate că sună a fandoseală. Nu e. E vorba doar de povestea aia cu muza. Sînt convins că lucrurile nu trebuie grăbite, nici căutate, nici dirijate într-o direcție anume. Cînd mă simt pregătit să scriu ceva, orice, îmi găsesc și timpul pentru asta, iar textul care va ieși va ști singur să mă poarte spre adevăratele lui teme și concluzii.

 

          Pentru că suntem la o revistă de SF&F, vorbește-ne mai întâi despre romanul „Pumn-de-fier”, cartea pentru copii cea mai proaspăt apărută cu numele tău pe copertă. Care e povestea ei? De ce te-ai aplecat asupra acelui segment de cititori?

           Trebuie să spun de la început că „Pumn-de-Fier” nu este un roman fantasy. Exact de acest lucru m-am ferit cînd l-am scris! Sînt deja destule cărți pentru copii trase pe turta asta. Recunosc că ilustrația copertei cam asta ar părea să sugereze. Ideea ei vine însă dintr-un segment oniric, din care sînt mai multe în carte și care sînt singurele unde fantasticul își găsește locul. Nu, „Pumn-de-Fier” e un roman despre transformare și dezvoltare într-o perioadă critică a oricărui copil. M-am folosit de ideea superputerii (închipuite, aici!) pentru a evidenția această transformare adusă de… creștere, pur și simplu. Mihai din carte lasă în urmă copilăria, terminînd grădinița, și începe școala, doar că între cele două momente intervine nenorocirea unei veri petrecute cu mîna în ghips. Cum iese el din experiența asta și cum reușește să își recapete echilibrul, descoperind adevărata superputere a noastră, a tuturor — iată tema cărții.

          Am scris romanul în principal pentru fiul meu, la cererea lui. E o poveste pe care, în linii mari, am pus-o la cale amîndoi, folosind mai multe lucruri adevărate: de pildă, fiul meu și-a rupt și el mîna, chiar dacă pe cînd era mai mic decît protagonistul cărții.

          Nu știu dacă voi mai scrie vreodată literatură pentru copii. Deși e-o experiență cu totul specială, mai ales după apariție, la întîlnirile cu micii cititori… Poate cînd voi avea nepoți.

 

          Și pentru că veni vorba: Crezi că mai are lectura o șansă să „prindă” în rândurile școlarilor? Și dacă da, cum ar trebui ea stimulată?

          Lectura are toate șansele și chiar prinde. M-am întîlnit cu mulți școlari de cînd a apărut „Pumn-de-Fier” și asta a fost marea descoperire: că elevii citesc cu plăcere, că sînt interesați atunci cînd cartea vorbește pe limba lor. Dacă e să stimulăm în vreun fel plăcerea asta, atunci așa cred că trebuie făcut. Îi putem încuraja să afle lucruri despre ei și lumea care îi înconjoară din povești scrise despre ei și lumea care îi înconjoară.

 

          Acum, spune-ne câteva vorbe și despre „Calitatea luminii”, cartea ta precedentă. Cum aceasta se încadrează în realism, probabil că te aștepți la întrebarea… ce îți place mai mult să scrii? La ce să ne așteptăm mai întâi, pe viitor, de la tine?

          Nu-mi fac planuri și nu mă grăbesc. Scriu cînd simt că nu pot altfel. Scriu ce și cum pare să-mi fie dictat de acea parte din mine care ordonează experiențele și lecturile și emoțiile după o noimă literară. Cred în partea asta, îmi pun toată încrederea în ea. Cînd deschid caietul, telefonul sau laptopul cu gîndul de-a mai scrie ceva îi fac loc și văd la urmă ce-a ieșit. De aceea, nu știu ce să-ți spun despre viitor. Am mai multe proiecte în așteptare. Unele sînt încheiate, ar putea să iasă și mîine, iar la altele încă lucrez pe apucate. Deocamdată, fantastice ar fi doar unele proze scrise mai demult, din care unele au apărut prin reviste, și care s-ar putea aduna într-un volum unitar. Însă marea majoritate a celorlalte, inclusiv un roman aproape definitivat, țin într-adevăr de, să-i zicem, mainstream. Da, probabil că acest roman va fi următorul în librării.

 

          Pe lângă cărțile tale, activitatea ta pe terenul literaturii mai este cunoscută și pentru cele câteva antologii pe care le-ai coordonat, dintre care aș dori să menționez „Best of Mystery & Horror #1 – Revista de suspans”, antologie pe care ai realizat-o pe vremea când conduceai destinele revistei respective. Vorbește-ne și despre antologatorul din tine. Ce-i place acestuia să găsească într-o povestioară?

          Mă interesează ca textul să fie literatură. Nu-mi cere să-ți spun exact ce înseamnă asta. E diferit de la un text la altul, de la un autor la altul. Dar îți dai seama cînd ai dat cu ochii de literatură și cînd nu. În cazul antologiei despre care amintești, mi-a fost destul de ușor, fiindcă baza de selecție era deja, în sine, o selecție, erau toate povestiri pe care le acceptasem spre publicare în revistă. Am ales doar ceea ce mi s-a părut atunci că ar fi vîrfurile primului an de apariție a RS. Evoluția ulterioară a autorilor de acolo mi-a dat dreptate în destule privințe.

 

          Și pentru că tot am menționat revista, povestește-ne despre perioada în care i-ai condus destinele. Ce a însemnat pentru tine „Revista de suspans”, publicație condusă actualmente de Cezarina Anghilac, autoare al cărei debut pe hârtie s-a realizat sub bagheta ta, în mai-sus menționata antologie?

          Am făcut RS ca să continui ce făcusem vreme de mai mulți ani la revista Suspans.ro susținută de editura Nemira. Am înființat-o cu acest scop clar, deși numai de asta nu-mi ardea în perioada aceea: devenisem de cîteva luni tată și aveam oricum muncă redacțională la Familia, dacă asta m-aș fi putut teme că-mi va lipsi. Era însă nedrept față de toți oamenii pe care îi sîcîisem atîta timp să ne fie colaboratori la Suspans.ro, îi îndrumasem cumva într-ale scrisului prin munca pe text, să las să dispară de pe-o zi pe alta singura publicație dedicată acestui gen literar de la noi. Așa a apărut RS și cu gîndul la această, să-i zic, misiune am dus-o cît am dus-o. Cînd am simțit că, asemenea traducerilor literare, munca la RS mă ține în loc ca scriitor, am decis să-i sistez apariția – nu cu inimă ușoară, recunosc. Și m-am bucurat mult cînd m-a abordat Cezarina cu propunerea de-a face ceva pentru revistă. Ideea ei era să îi pasez o parte din muncă, numai ca RS să nu se oprească. Eu i-am propus mai mult: să preia revista ca redactor-șef. Așa se face că RS are parte de trei ani deja de o nouă serie.

 

          Și cred că e evident că nu putem să-l lăsăm să scape nici pe traducătorul Mircea Pricăjan. Ai tradus foarte multe cărți de Stephen King, printre mulți alții. Cum l-au influențat traducerile pe autor?

          L-au influențat mult prea mult. În primul rînd că nu l-au lăsat să scrie. Zece ani, cît am tradus cu consecvență literatură, n-am putut încheia decît puține texte proprii. Apoi, după ce am renunțat să mai traduc cărți for a living, am avut nevoie de vreo doi ani și un roman ratat ca să mă detoxific. Abia după aceea, căpătînd oarece distanță, experiența de traducător literar s-a putut sedimenta și a-nceput cu adevărat să dea roade.

 

          Deoarece, cum am văzut, ai o mare experiență în domeniu, aș vrea să te întreb ce i-ai sfătui pe autorii Gazetei care-și doresc debutul în volum.

          Să nu-și dorească să-l publice cu orice preț. Să asculte părerile celor care știu mai multe decît ei, să le cîntărească bine observațiile. Și, cel mai important, să își aleagă bine editura și să nu renunțe ușor. Dacă prima propunere le este refuzată, să o pregătească pe a doua mai serios. O carte odată publicată nu mai poate fi des-publicată niciodată. Vă spune asta unul care își dorește să nu fi publicat niciodată un roman fluviu la 22 de ani.

 

          La final, câteva vorbe pentru autorul pe care-l vei recompensa cu cărțile tale, te rugăm!

          Din numărul vostru anterior mi-au plăcut mult, aș spune că în mod egal, două povestiri: „Printre zeii nopții” de Radu Filip și „Să numeri perle” de Cezarina Anghilac. Pentru a nu fi acuzat de… nepotism, am hotărît ca volumele să recompenseze proza lui Radu Filip. „Printre zeii nopții” m-a captivat în primul rînd prin calitatea scrisului. E o frazare bine exersată aici, discursul narativ curge firesc, fără sincope, cumva în sensul așteptărilor cititorului și-n același timp surprinzător. Paradoxul literaturii, acel inefabil despre care aminteam mai înainte. L-am regăsit aici de la început și e motiv serios să-l felicit pe autor.

 

          Mulțumim!

 

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website