Voicu Bugariu este prozator și critic literar. Doctor în filologie, între 1966 și 1974 a fost redactor al revistei „Astra” (Brașov), apoi, între 1974 și 1992 a avut aceeași funcție la revista „Luceafărul” (București). Între 1990 – 1994 a fost corespondent la București al postului de radio “Deutsche Welle”. Ca scriitor, el s-a remarcat atât în genul SF&F, cât și în mainstream, având o bogată istorie publicistică. Actualmente este membru de onoare al clubului brașovean Antares. Gazeta SF se mândrește cu o serie de articole, proze, cronici de carte sau eseuri, semnate de el.

 

Bună, Voicu, și mulțumim pentru timpul pe care ni-l acorzi!

Mai întâi, vorbește-ne, te rugăm, despre întâlnirea ta cu literatura. Ce te-a determinat să devii scriitor?

 

Există două moduri de a te raporta la literatura scrisă de tine însuți (în contextul de față este vorba despre literatura de ficțiune și critica literară): s-o consideri un scop (urmărești perfecțiunea estetică) sau un mijloc (țintești succesul). Aceste două posibilități nu se regăsesc în stare pură, dar este de presupus că una dintre ele este predominantă. La mine a fost vorba despre un fel de convertire. La început, am văzut în publicarea unor texte un mijloc de a ieși din rolul profesorului de țară. Nu văd de ce n-aș recunoaște că multă vreme am produs texte doar publicabile, cu gândul la drepturile de autor și la beneficiile statutului de scriitor omologat. Dacă aș fi continuat pe această linie, astăzi aș fi putut să spun că mi-am irosit viața. (Aici trebuie menționat un paradox. S-a întâmplat ca unele texte scrise după acest ”canon” să se dovedească perene. Un exemplu este cartea mea din 1974 despre Zaharia Stancu, citată cu respect în exegezele ulterioare.)

Considerarea propriilor texte niște pârghii cu efecte extraliterare pare a fi ceva extrem de răspândit. Astăzi, câștiguri bănești semnificative obținute din scris au doar câțiva autori din România (dacă nu cumva unul singur). Cu toate acestea, autorii se înmulțesc, iar textele lor, cu puține excepții, nu sunt niște reușite, estetic vorbind. Atunci? Se pare că oamenii scriu din dorință de notorietate, dar și pentru a-și crește stima de sine. Succesul obținut de ei este de regulă ameliorarea propriei stări de spirit. Un fenomen curios este și satisfacția obținută prin succesul fantomatic asigurat de rețelele sociale, unde tot românul este spiritual sau chiar poet. O mențiune pentru amploarea luată de autopromovare, o activitate publică transformată în formă de viață, pentru unii.

Revenind, adevărata mea întâlnire cu literatura s-a produs mai târziu, în anii ’80. Atunci am înțeles că literatura poate fi un scop în sine și că acțiunea de perfecționare stilistică și filozofică a textului poate fi mai importantă decât succesul obținut prin literatură. O revelație cvasireligioasă, totalmente anacronică în actualitate, când vandabilitatea unui text este ceva de înțeles, iar valoarea lui estetică interesează tot mai puțin.

Cultul textului, schițat mai sus, nu este superior atitudinii comerciale (o componentă importantă a acesteia din urmă este autopromovarea). Este un mod de a vedea lucrurile, printre altele. Cert este însă faptul că practicarea acestui cult produce o stare de spirit foarte bună, ba chiar o seninătate prețioasă, probabil asemănătoare cu aceea a omului religios. Cu riscul de a părea naiv, voi spune că autorul obsedat de succes obținut prin literatură este străin de așa ceva.

 

Ce urmărești când scrii o carte?

 

Urmăresc să-mi comunic adevărul meu, într-o formă cât mai apropiată de perfecțiunea formală. În sefeuri, apelez și la recuzita literaturii populare, nu fără regrete. Cel mai adesea, respectivul adevăr este revelația faptului că realitatea este ambiguă. Am trăit o pendulare între două maniere de a scrie, de parcă ar fi fost vorba despre o alternanță (patologică?) de personalități.

 

Prezintă-ne volumul „București, 2058”, de Roberto R. Grant. Care e istoria lui?

 

Acest volum este reeditarea a două cărți mai vechi: Zeul apatiei (1998) și Visul lui Stephen King (2002). A doua carte este o continuare a primei. Este o distopie cu un subiect neplăcut pentru românii încă aflați în țara lor de baștină. Cunoscând faptul că acum douăzeci de ani românii strămutați în alte țări erau sute de mii, iar azi sunt circa cinci milioane, cartea poate fi considerată vizionară. Cum principiul horror vacui  se aplică și în geopolitică, este de presupus că alte etnii vor deveni majoritare în România, într-un viitor deja prefigurat de anumite aspecte obiective. Dacă admitem însă că națiunea nu este o chestiune de componență etnică, ci una de opțiune, România fără români nu mai pare ceva terifiant, ci o posibilitate justificabilă.

Această carte conține și o metaforă extinsă a agresivității antisociale. În lumea occidentală de azi, unde românii se străduiesc să se integreze, delincvența și criminalitatea se amplifică. În lupta contra lor, statele acceptă handicapul corectitudinii politice, lăsându-le infractorilor avantajul incorectitudinii.

 

Spune-ne câteva vorbe și despre „Jocul Zeilor”, respectiv „Monolog sub pat”. Ai trecut într-o vreme foarte scurtă de la un gen la altul.

 

Jocul zeilor (2016) este rezultatul unui pariu cu mine însumi. Am vrut să văd dacă (mai) sunt în stare să scriu un roman cu personaje în întregime inventate (excepție face bătrânul autor de sefeuri, un personaj secundar). Am experimentat de asemenea posibilitatea de a realiza un sefeu unde elementul tehnologic este absent, iar analiza psihologică nu pare deplasată.

Monolog sub pat (2016) a fost scris în urmă cu vreo șapte ani și îl consider un text bun. Când vreau să mă binedispun, recitesc câte un fragment din partitura câinelui vorbitor.  Spre regret, cititorii n-au văzut la fel lucrurile. Între simțul meu al umorului și al lor nu s-a stabilit o legătură. Cu atât mai rău pentru ei.

Cât privește trecerea de la un gen la altul, cred că ambele feluri de a face literatură au un singur scop, acela de a spune ceva inedit despre condiția umană. Dacă cititorul constată că a aflat ceva nou în acest sens, textul respectiv iese din categoria celor  comerciale. Dacă nu, este vorba despre texte de pur divertisment, bune de uitat în tren. Desigur, autorii acestora din urmă sunt demni de respect, în felul lor. Și textele efemere, de unică folosință, se scriu cu eforturi și cer o anumită calificare.

 

Dar în viitor, la ce să ne așteptăm de la tine? Ce ai pe masa de lucru?

 

Voi încerca să editez un volum de eseuri numit Mitologia cotidianului. Unele dintre textele din el au apărut deja în Gazeta SF.

 

Ca unul dintre cei mai versați scriitori din SF-ul românesc, dă-ne câteva sfaturi pentru autorii care vor să debuteze și ei în volum propriu.

 

Probabil că ”păcatul originar” al autorului de SF&F este amatorismul comod, nutrit de convingerea juvenilă că performanța literară este la îndemâna oricui a citit cărți de gen și este suficient de tenace. Cum se știe, grupul social al sefiștilor este o instanță de succes foarte permisivă. Cu alte cuvinte, este foarte ușor să publici un volum sau mai multe, ba chiar să fii rapid declarat scriitor SF și să fii tratat ca atare. Tinerii autori ar trebui, poate, să-și pună ei singuri ”bețe în roate”, adică să fie mult mai severi cu propriile scrieri. Spre regret, instituția  criticii literare este ca și inexistentă în respectivul grup social, comentariile fiind de regulă laudative, de susținere. Tinerii autori ar trebui să fie ei înșiși propriii lor ctitici literari intransigenți.

 

Mulțumim!

.

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website