GSF 57 banner 01-650

          Bună, Alexandru, şi mulţumesc în numele echipei pentru acest interviu și pentru cartea pe care o oferi ca premiu.

avoicescu          Salut și merci pentru invitația de a discuta împreună cu cititorii Gazetei SF.

         

          Vorbește-ne, te rugăm, despre tine din perspectiva autorului și cititorului. Ce apreciezi la o carte pe care-o citești, ce țintești cu o carte pe care o scrii.

          O carte trebuie să te țină aproape, ca cititor, să îți vorbească. Ideea de page turner pe care se bazează piața editorială din zona anglo-saxonă nu înseamnă doar o carte alertă, cu multă acțiune sau dramatizare bună. Page turner poate să fie și Critica rațiunii pure a lui Kant, pentru anumiți oameni, sau o carte de bucate, pentru alții. Dacă cititorul simte o conectare specială cu ce a scris autorul, dacă vorbește „pe limba lui”, atunci este o carte reușită. Dacă pentru un cititor este plictisitoare, prea căutată, falsă, chiar, nu mai zic de prost scrisă, cu cuvinte și frazări grele, greșit alese pentru mesajul pe care dorește să-l transmită, atunci este o carte care ori nu ar fi trebuit scrisă, ori nu a ajuns la publicul potrivit. Deși sunt câteva elemente de bun simț, pe care orice cititor le simte la o carte, nu prea poți să minți, pentru că o carte proastă este doar o imitație, un kitch a ceea ce și-ar fi dorit sau ar fi putut să fie. De aici, mai departe, diferențele se fac în funcție de cultura fiecăruia, de așteptările fiecăruia, de structura sa mentală și psihologică. Bineînțeles, o carte pe care un cititor o consideră bună, interesantă și captivantă, poate să fie pentru un altul o prostie de carte, o mizerie. Eu nu îi judec pe cei care își doresc cărți ușoare sau pe ceilalți care vor cărți doar cu mesaj „important”, definitoriu social. Am întâlnit cărți din ambele feluri, blamate de unii și alții din motive diametral opuse, dar pe care mie mi-a făcut plăcere să le citesc, în momentul respectiv, așa cum văd și filme de Hollywood, dar și filme de artă. Dacă ar fi să mă refer strict la mine, personal, și fără să mă consider elitist, totuși o carte este bună dacă de la ea se nasc întrebări despre propria ta perspectivă asupra vieții. Ăsta este rostul artei și îndeosebi al literaturii: să te provoace spre noi idei, pe care nu ți le dă de-a gata, ci pe care ți le sugerează ca perspective posibile, variante de weltanschauung. Mecanismul declanșator pentru o intuiție interogatoare poate să fie și un grafitti pe un zid, poate să fie și Mona Lisa.

          Literatura, în special, spre deosebire de toate celelalte arte, este o provocare intimă, căruia trebuie să îi acorzi atenție maximă pentru a îi înțelege mesajul. La teatru mai poți căsca, te mai poți foi, în fața unei picturi te mai poți pierde cu gândul la lista de cumpărături de seară, dar citind o carte trebuie să fii acolo, pentru că altfel îți fug ochii, iar mintea ta nu mai este capabilă să distingă literele și sensurile frazelor. În felul ăsta, ce cerem noi, scriitorii, de la un cititor, este foarte mult, enorm. Să obligi cititorul să fie atent 100% la ce îi zici este o cerere extrem de pretențioasă și pe care nu o mai face niciun alt artist. În paranteză, cred că de aici se trage și orgoliul nemăsurat al scriitorilor, care e umflat peste măsură. Nu am văzut artiști mai orgolioși ca scriitorii.

         

          Povestește-ne câte ceva despre experiența ta în publicistică. A avut vreo influență lucrul la editura Herg Benet asupra autorului Alexandru Voicescu? Și dacă da, care anume?

          Înainte de a începe acum mai bine de cinci ani aventura editurii Herg Benet, am fost pentru mulți alți ani copywriter de publicitate. Am scris tone de sloganuri, bodycopy-uri, texte de prezentare de produs și mii de pagini de broșuri și site-uri. Deci eram deja familiarizat cu ce înseamnă textura unei scriituri, iar, mai mult, eram obișnuit să fiu criticat public pentru rezultatele textelor mele. Intrând în lumea editorială, primul șoc a fost cantitatea foarte mare de texte proaste pe care le scrie lumea și cantitatea foarte mică de texte bune. Noi și în momentul de față avem mari probleme să găsim mansucrise cât de cât ok, pe care măcar să le curățăm de balast și să poată fi prezentate decent cititorilor. Noi, românii, avem foarte puțini sciitori capabili, extrem de puțini. Având astfel de pretenții de la un manuscris căruia să îi dau undă verde publicării, bineînțeles că am aplicat același filtru și propriilor mele cărți. Asta ar fi influența cea mai mare pe care am primit-o din partea experienței mele ca editor, să fiu cât mai exigent cu ce scriu.

         Coperta-Malad-424x652

          Spune-ne câteva cuvinte și despre „Malad”, cartea pe care o oferi ca premiu. Care e istoria ei? De unde inspirația?

          Aș fi putut să public încă de la 25 de ani, deși poate acum, la 35, nu m-ar mai fi reprezentat, însă am așteptat știind că nu tehnica de scriere face carnea unui roman, ci mesajul. Dincolo de lipsa timpului și prioritățile uneori aberante de zi cu zi, acum sunt sigur că romanul „Malad” s-a născut la momentul potrivit, atunci când îi venise vremea. L-am scris foarte repede, cam într-o lună pus cap la cap, dar l-am scris complet absorbit în lumea de acolo. A fost un chin foarte mare, pentru că am suferit fiecare paragraf, fiecare trăire a personajelor, fiecare idee. Deci a fost o experiență extraordinară, mult mai halucinogenă decât îți poate oferi orice drog. La prima vedere, pare de la sine înțeles ce am zis, normal că orice scriitor își simte cartea, pentru că altfel nu ar avea cum să o scrie. Însă eu cred că punctul maxim de stare artistică nu este creația, obiectul pe care îl lași în urmă ca artist, ci efectiv acea trăire din timpul creației. Culminarea unei opere de artă este viața pe care o trăiești, acolo sunt esențele tari, însăși viața ta. Deci faptul că în urma experienței de scriere a rezultat și un manuscris care a fost publicat este ceva secundar pentru mine. Motivația de care am amintit și care s-a potrivit la cei 34 de ani cât aveam la începutul anului 2015 a căpătat contur în clipa în care trăiam deja cu carte în mine, mă însoțea peste tot. Aveam nevoie să o scriu, devenise ceva obsedant pentru mine.

          Background-ul de studii în filosofie m-a ajutat mult ca să conturez ideea cărții. Am pornit de la începuturi, cu mitul peșterii lui Platon și cu geneza lui din „Timaios”. Am mers în continuare cronologic cultural, cu predispozițiile gnostice ale creștinismului timpuriu, cu apofaticul lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, cu transmutările alchimiei medievale, pseudo-știința magică a iluminismului, big-bang-ul ideologic al lui Nietzsche, reinterpretările antropologice din psihologia analitică a lui C.G. Jung, relativismul și probabilismul fizicii cuantice și, bineînțeles, avangardismul postmodernismului ultimei jumătăți a secolului trecut. Influențe importante au avut filme cult precum cele ale lui Tarantino, David Lynch și Nolan, dar și Stanley Kubrick și Roman Polanski. Totul într-un creuzet al lumii supertehnologizate pe care o trăim acum. Pare o amestecătură cu mici șanse de reușită, greu de conceput într-un sens inteligibil efectiv, multe lucruri puse la grămadă, însă eu nu le văd așa, pentru că în fapt un fir roșu al umanității, umanismului colectiv există indiferent de epoca și civilizația specifică momentului. Cred că există întrebări de grad zero, care ne definesc pe noi ca oameni, ca indivizi unici ai speciei noastre, și asupra cărora s-au aplecat minți strălucite din vremuri complet diferite. La moarte se gândea și primul cultivator de mei de acum 10.000 de ani, și programatorul de azi, care îți face ție interfața blogului. Ca oameni, avem datoria să ne cunoaștem, să nu trăim inutil, iar nevoia de a căuta răspunsuri e cea care trebuie să ne preocupe cel mai mult.

          Așadar, „Malad” este un roman despre inițierea în propriul sine, despre propriul drum spre cunoaștere, prezentat ca o fabulă pe care mi-am dorit-o a fi accesibilă cât mai multor cititori. Poate fi interpretat ca un thriller, sau roman de acțiune, sau o carte de dragoste ori de aventuri, chiar și roman fantastic. Dar, în definitiv, este o scriere ce prezintă un vis al personajului, iar acest personaj poate fi oricare cititor, dacă ar avea bunăvoința necesară.

          Dacă privești „Malad” printr-o cheie a psihanalizei analitice și treci toate întâmplările din carte din realitatea cea obișnuită într-o lume exclusiv psihică, sinopsisul ar fi următorul: Andrei, un tânăr educat în domeniul artistic, pornește pe un drum al cunoașterii propriului inconștient, proiectându-și mental cele mai adânci temeri și deziluzii în încercarea de a-și descoperi Sinele. Luptându-se cu propriile umbre, complexele sale reprimate, Andrei parcurge pașii negării, proiecției, integrării și transmutării printr-o serie de imagini onirice construite de inconștient. Încercând să afle adevărul despre mecanismele care îl constituie ca individ unic, Andrei coboară în miezul instrumentelor arhetipale, dezvoltând o parabolă cu chip real pe care să o analizeze cultural și personal. În visul său devenit conștient, ucide, este urmărit, este adulat ca “omul ales”, gândește personaje dihotomice ca fațete ale unui posibil același concept, analizează diferențele aproape imperceptibile între bine și rău, se confruntă cu propria anima, dublura sa feminină, și, cel mai important, se dezvoltă. Totul pentru că dorește să iubească profund, adevărat, cu toată ființa sa. Cam asta e filosofeala din „Malad”. Restul e literatură, meșteșug, bun sau mai puțin bun în funcție de cititor.

         

          Cum spuneam, lucrezi la editura Herg Benet. De fapt, ești fondatorul ei. De unde ideea înființării unei edituri în România? Ce anume faceți diferit, ce vă recomandă în fața un autor?

          În aproape orice altă țară din Europa, dacă întrebi un cititor ce cărți preferă, o să indice un scriitor local. La noi este fix invers. Nu avem o școală de literatură apropiată de public și este un decalaj foarte mare între elite și cumpărătorul obișnuit de literatură. Prin Herg Benet mi-am dorit să reduc acest decalaj, să ofer cititorilor români cărți scrise de autori români și care să placă la fel de mult ca acele traduceri care inundă piața de carte autohtonă. Doar așa cred că putem și noi, românii, să exportăm scriitori care să aibă alură internațională.

         

          Ce planuri de viitor ai? Ce noutăți editoriale ne pregătești în perioada următoare ca autor? Dar ca editor?

          Ca autor, am două romane în lucru. O nouă carte în același spirit ca debutul din „Malad”. Este vorba despre o experiență mai puțin obișnuită a unui profesor middle age care încearcă, în urma unei tragedii personale, să mediteze o perioadă într-un loc ferit, așa cum o reprezintă fiordurile Norvegiei, doar ca să își dea seama că intră în jocul (psihologic) al unei „pepiniere” de fotomodele. Este o carte despre suflet, fix asta. Încerc prin noul roman să văd dacă sufletul poate fi întemeiat și descris literar.

          O a doua direcție este una care este începută de foarte mult timp, de ani de zile, respectiv o saga fantasy clasică, „Vocile Istmului”. Mai multe, când termin primul volum. Mi-aș fi dorit să fie gata la sfârșitul acestui an, dar nu s-a putut. Vom vedea.

          În ce privește Herg Benet, în continuare mizăm exclusiv pe scriitori români contemporani, unii dintre ei chiar foarte tineri, dar nu numai (vârsta din buletin nu este un criteriu, ci vârsta mentală, doar). Ne dorim să facem primii pași anul viitor spre piața de carte internațională, să aducem în atenția publicului străin cărțile noastre. Semnale pozitive sunt, iar cererea din partea publicului străin există. De fapt, încercăm să intrăm în normalitate prin asta, pentru că lumea literară din România este mai mult sau mai puțin „provincială”. Sunt foarte multe orgolii și răutăți care ar fi de neimaginat într-o lume literară normală.

         

          Ce sfaturi le-ai da scriitorilor publicați de Gazeta SF, care doresc să debuteze în volum? Ce anume te-ar face pe tine să accepți spre publicare un text al unui debutant? Ce caută, de fapt, Herg Benet într-un autor?

          Tinerii scriitori trebuie să citească foarte mult. Foarte, foarte mult. Orice, oricum, oricând. După care să scrie și să arunce. Și iar, și iar. Până ce felul în care așezi pe pagină frazele nu devine un scop în sine, ci scopul clar devine ideea din spatele lor. Doar așa poți învăța tehnica necesară unei cărți bune și doar așa îți poți pune în valoare talentul.

         

          Mulțumim pentru amabilitate! La final, un gând pentru câștigătorul concursului.

          Mulțumesc și eu.

          Iar pentru câștigătorul concursului, lectură plăcută!

         

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website