Am fost ispitit, înainte de a începe articolul de față, să dau un pic pe repede înainte această călătorie prin falia în timp din care scoatem la iveală străvechea, legendara revistă intitulată Colecția povestiri științifico-fantastice. Aș fi vrut să ies cumva din zăduful bolșevic atotprezent în acea perioadă și să ajung pe orizonturi cu atmosferă ceva mai respirabilă. N-a fost să fie pentru că, iată, atenția mi-a fost atrasă de numărul 135 din CPȘF. Apărut pe 1 iulie 1960, într-o zi de vineri, numărul 135 propunea cititorilor Colecției două povestiri scrise de autorul sovietic Gleb Anfilov.

Din pagina a doua a revistei, se putea afla că „născut în anul 1923 [mai precis pe 25 iunie 1923, la Moscova, n.m.], Gleb Anfilov a luat parte la Marele Război pentru Apărarea Patriei”. Nu știm în ce calitate a participat la război, dar dacă a mers pe front trebuie să fi fost încorporat la o vârstă destul de fragedă. Din fericire, Gleb Anfilov a supraviețuit teribilei încleștări dintre cele două state socialiste, Germania național socialistă și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, încleștare care a bulversat întreaga omenire. După război Gleb Anfilov a urmat cursurile Universității din Moscova, iar după terminarea studiilor, „s-a dedicat în întregime ziaristicii și literaturii de popularizare științei”. Gleb Anfilov a scris o sumedenie de articole pentru diverse ziare, dar și câteva scenarii radiofonice și proze scurte. Până la data publicării în limba română în paginile revistei CPȘF, Anfilov publicase două volume de popularizare intitulate Ce sunt semiconductorii (1957) și Soarele artificial (1959) și avea în lucru o nouă carte intitulată Fizica și muzica. De altfel, Ce sunt semiconductorii și Fizica și muzica au fost traduse și în limba română în 1959, respectiv 1965, și au fost publicate la Editura Tineretului în colecția Știința învinge. Cu puțin noroc, pentru cine e interesat, volumele respective se mai pot găsi prin anticariate. Gleb Anfilov a fost considerat, în epocă, unul din cei mai promițători autori de științifico-fantastic din URSS. Din păcate, CPȘF nu l-a publicat decât în numărul despre care vorbim acum. Merită amintit și faptul că Fizica și muzica a fost, la vremea respectivă, un best seller internațional tradus în mai multe limbi: pe lângă engleză și franceză, chiar și în japoneză. Gleb Anfilov s-a stins din viață pe 4 august 1971 în orașul în care s-a născut: Moscova.

Două texte i-au fost publicate în numărul 135: Întoarcerea din cosmos și Aripi. Dacă prima povestire este una cu o desfășurare dramatică, în cea de-a doua descoperim un registru umoristic, lucru care ne arată că autorul putea să folosească fără prea mare efort și cu dezinvoltură procedeele literare potrivite pentru tratarea unei idei sau altele.

Întoarcerea din cosmos ne duce la bordul navei cosmice Diana, navă care se întorcea pe Pământ după o călătorie îndelungată spre steaua Beta Casiopeea, cunoscută și sub numele de Caph, un nume de origine arabă transcris adesea și Kaff sau Kaf și care înseamnă palmier. După cum se poate afla din text, savanții din acea vreme bănuiau că pe acolo ar putea exista „lumi populate”. Azi bănuim mai degrabă că n-ar putea exista așa ceva pentru că Beta Casiopeea este o stea variabilă gigantă de clasă F, aflată la 54 de ani lumină de noi, cam de 28 de ori mai strălucitoare decât Soarele și care, din această pricină, e destul de ostilă la ipoteza existenței unor planete locuite sau locuibile.

Nava Diana nu plecase de capul ei în acel voiaj ci făcea parte dintr-o escadrilă ceva mai numeroasă, iar misiunea planificată era strict una de explorare și ar fi trebuit să dureze trei ani după ceasul navei și vreo sută de ani după calendarul terestru. Spre deosebire de celelalte nave, Diana avea la bord un echipaj format din doi membri, un bărbat și o femeie care formau un cuplu, o premieră după cum s-a dat de înțeles încă de la începutul povestirii. Aleksei și Vera Averin se numesc cei doi soți temerari de la bordul navei.

Din nefericire, pe drumul de întoarcere, la o distanță încă apreciabilă de Pământ, Diana ajunge să traverseze un nor de antigaz care, după cum era de așteptat, produce o mulțime de pagube navei. Dar cel mai dramatic lucru este că, în timpul traversări norului, Vera moare.

Descrierea navei, a aparaturii de bord, folosirea unei recuzite spectaculoase, cum ar fi norul de antigaz, descrierea procesului de anihilare dintre materie și antimaterie, consecințele catastrofei și eforturile lui Aleksei pentru supraviețuire, încercările acestuia de a repara nava avariată, lupta acestuia cu o boală stranie, denumită „maladia mezonică” și care se manifesta prin puternice dureri de spate și orbire, toate acestea se așează perfect strunite de autor într-o povestire hard-sf pur sânge, dinamică și trepidantă.

Aleksei nu se lasă pradă deznădejdii, decide să păstreze trupul Verei înghețat de vidul nemilos, reușește să transmită spre Pământ informații prețioase despre incident și speră, trage nădejde că va reuși să ajungă teafăr acasă.

În decursul povestirii sunt inserate cu grijă fragmente din trecutul comun al celor doi cosmonauți, fragmente care au darul de a contura precis și verosimil personajele și de a le da viață. Firește, Aleksei Averin nu avea cum să nu fie un personaj puternic, doar nu oricine putea zbura atâta drum prin cosmos. Dar, lucru interesant, bravul Aleksei nu transpare ca fiind în mod necesar un produs al „viitorului de aur al omenirii – comunismul”. Dacă există vreo urmă de aluzie la acest viitor, ea e cât se poate de discretă, iar autorul reușește performanța de a oferi o proză neîmpovărată de ideologie, cum din păcate puține texte publicate până atunci în CPSF reușiseră. Aleksei Averin este un om care se luptă cu stihiile și le înfrânge prin voința sa fără să recite psalmi din Marx sau Lenin. Iată o performanță remarcabilă, nu-i așa? Și dacă luăm în considerare și scriitura de calitate, cred că Întoarcerea din cosmos ar putea face parte fără probleme dintr-o ipotetică Antologie CPȘF, dacă se va încumeta cineva, vreodată, s-o alcătuiască și s-o publice.

A doua proză a lui Gleb Anfilov din numărul de față poartă titlul de Aripi. Protagonistul povestirii, Stepan Dodonov, mi-a adus aminte de naivul și inocentul Șurik din Déjà vu (Operațiunea Î și celelalte aventuri ale lui Șurik, Mosfilm, 1965), interpretat de Aleksandr Demianenko. Dacă nu l-ați văzut încă, vi-l recomand călduros. Merită.

Așadar, Stepan Dodonov, un student „înflăcărat, neobosit, dar cam lipsit de tact, uneori distrat, cam prea entuziast și pripit, de multe ori ținta ironiilor”, se pricopsește cu o pereche de „aripi sportive din rinol, M-7”. Este momentul când Stepan abandonează lucrul la un „generator de mirosuri” și se dedică noii pasiuni, zborul. Pentru aripile acelea, un soi de proteze bio-mecanice dirijate prin biocurenți, permiteau posesorilor să zboare ca păsările cerului. Bineînțeles, după o sumă de eforturi și strădanii adesea încununate cu eșecuri și mici buclucuri.

Indiferent la ironiile colegilor, Stepan se luptă cu aripile și reușește, în cele din urmă, să le strunească suficient ca să demonstreze tuturor că pasiunea sa este mai presus de măruntele bombăneli ale amicilor. Stepan chiar reușește să zboare.

Dar orice monedă are și un revers. Situația școlară a lui Stepan se prăbușește dramatic, notele sale de la diferite materii sunt într-un declin accentuat. Apropiații săi, colegi de facultate și prieteni, iau atitudine și încearcă să-l aducă pe linia de plutire. De voie, de nevoie, Stepan reușește să remedieze situația, dar fără a abandona ideea de zbor liber. Mai mult, se înscrie în clubul „Aripi vii”, unde încearcă să-și perfecționeze aptitudinile de zbor, mai ales că, de data asta, beneficia de un model îmbunătățit de aripi, și anume M-10. Pasiunea pentru zborul liber este atât de mare încât Stepan renunță la o planificată excursie pe Lună pentru a nu lipsi de la antrenamente.

Apoi, într-o bună zi, într-un zbor de agrement alături de câțiva prieteni, convertiți și ei de Stepan la zborul liber, aripile Galei, cumva iubita studentului nostru, suferă un accident. În fapt, Galea fusese de vină pentru că se avântase prea sus, în straturile rarefiate ale atmosferei. Cum aripile erau sensibile la concentrația de oxigen din aer, rezultatul a fost unul dezastruos. Aripile fetei leșină și, imediat, la fel și Galea.

Stepan reușește s-o oprească din căderea liberă și se refugiază cu trupul inert al fetei pe un stei aflat pe un perete muntos vertical. O situație fără ieșire, care amenința să se transforme într-o catastrofă pentru că aripile lui Stepan, mecanisme bionice care puteau fi afectate de oboseală sau de lipsa de hrană, nu le mai permitea să coboare la sol.

În cele din urmă, Stepan Dodonov găsește o soluție neașteptată care rezolvă problema și totul se termină cu bine. Firește, n-am să vă spun la ce a recurs Stepan pentru că vreau să vă las vouă plăcerea de a descoperi asta.

La fel ca în precedenta povestire, nici în Aripi nu apar elemente ideologice de prisos. Și în cazul de față avem de a face cu o povestire robustă, bine scrisă, presărată cu mult umor, cu personaje bine creionate. Astfel, numărul 135 din CPȘF, cu o excelentă ilustrație de copertă realizată de A. Buiculescu, îmi pare că este unul dintre cele mai bune din perioada aceea. Iar Gleb Anfilov a reușit, prin cele două povestiri, să arate că se pot scrie texte de calitate chiar și într-o lume încorsetată, așa cum era „lagărul socialist”.

Atunci când a apărut, în iulie 1961, în România se introdusese învățământul obligatoriu de 8 clase, cooperativizarea se apropia de final, iar organele vigilente ale securității statului vegheau cu strășnicie ca nu cumva să apară prin peisaj deviații de la dogmă.

În numărul din 15 iulie al revistei Urzica, pe coperta a patra, ni se explica faptul că o decizie a Curții Supreme a Statelor Unite amenința să scoată în afara legii Partidul Comunist al SUA, lucru care avea darul să „îngrădească libertățile democratice ale cetățenilor americani”. Așa mergeau lucrurile pe atunci.

 

 

Acest articol face parte dintr-o serie distribuită între revistele Helion și Gazeta SF, prin care scriitorul Marian Truță ne readuce în atenție revista „Colecția Povestiri Științifico-Fantastice”. Articolele sunt grupate sub numele „O falie în timp”. Prin bogăția de informații, conexiunile cu politica vremii și, implicit, restricțiile sau presiunile exercitate asupra scriitorilor, aceste articole ies din șablonul unor simple recenzii. Articolele din Helion, aici: Helionsf.ro

Marian Truță

Marian Truță

Marian Truță a debutat în 1986 cu povestirea Noapte bună Tereza în Almanahul Anticipația, povestire ce se va regăsi și în volumul de debut Vremea renunțării (editura Bastion, 2008), urmat de A doua venire (editura Nemira, 2012) și de colaborările cu Dănuț Ungureanu: Vegetal (editura Nemira, 2014) și Mineral (editura Nemira, 2015). În 2018 publică la editura Tritonic romanul Omul care s-a jucat cu lumea.

More Posts