GSF55 banner 01-650

          Drumeagul dintre Tarbes şi Toulouse, aceeaşi rută blestemată. Leonard îşi puse mâinile în şolduri şi clătină din cap. Crezuse că a doua oară ajunsese acolo fiindcă nu se concentrase suficient, dar iată că şi de data aceasta nimerise la răspântia ce ducea spre ultima lui destinaţie.

          Putea să fie, în momentul acela, în oricare altă epocă şi în compania oricăror  alte persoane, dar nu învăţase ce înseamnă trădarea şi asta îi irosise toate strădaniile de a se stabili în alt timp. Dacă Karin de Moutrouge nu i-ar fi salvat viaţa, îngrijindu-l după duelul în care fusese grav rănit, n-ar fi avut ocazia să facă înconjurul lumii şi al veacurilor. Şi nici aceea de a încerca să-i salveze viaţa, la rândul lui, după ce-l văzuse murind în braţele sale.

          Tânărul se stinsese din nou, fără ca el să poată face ceva. Duşmanul invizibil nu putea fi înfrânt.

          Pe de-o parte, îl deranja că se teleportase la Tarbes şi trebuia să trăiască din nou acele două luni, dar pe de alta, poate că avea şansa să modifice lucrurile în favoarea lor. Contesa de Chavaran îi spusese că schimbarea trebuia să fie cât se poate de minoră, căci fiecare lucru avea menirea lui şi, odată desăvârşit, el genera un alt eveniment, posibil cu mult mai important decât primul. Încercase să-i explice că era o strânsă legătură între o anumită revoltă din Rusia şi decesul lui Karin, că dacă tânărul trăia, revolta se încheia într-o baie de sânge, cu vreo două sute de morţi.

          Bineînţeles că Leonard nu ascultase nici un cuvânt din spusele ei şi avea un motiv întemeiat să n-o facă. Doamna de Chavaran nu voise nici ea să-l asculte. Aşa că Leonard îi mulţumise frumos pentru formula călătoriei în timp, dar era hotărât să acţioneze după bunul său plac, indiferent de consecinţe.

          Trecutul rămâne trecut şi contele ştia că are posibilitatea de a se reîntoarce mereu la el. După pierderea suferită din nou, colindase doi ani, prin diferite epoci, până ce se plictisise şi dorul de casă plus datoria îl determinaseră să revină.

          Amintirile îl năpădeau şi el avea nevoie să-şi amintească tot, oricât de mult în indispunea. Numai ideea revederii cu prietenul său mai atenua din senzaţia asta, dar, ştiind ce-i aştepta acolo, bucuria sa nu era niciodată completă.

           Hanul „Le coq de diable” persista în a fi neprimitor. Ciorba de găină era mereu aceeaşi, mai mult oase goale şi fără strop de grăsime, pâinea avea tot gustul acela de mucegai, iar masa, la fel de slinoasă. Ca să nu mai spună de pătura ajutorului de surugiu, din spatele trăsurii, care mirosea de parcă învelise o herghelie asudată.

          Leonard pricepea că lucrurile acestea nu puteau fi altfel, dar credea încă în puterea liberului-arbitru. Era perfect convins că gazda ştia să gătească mâncare bună şi că pe băiat nu-l topea apa dacă se îmbăia cu tot cu pătură. Şi, totuşi, nicio luminiţă nu licărea în mentalitatea acelor oameni.

          De obicei, diligenţa se concretiza la câteva clipe după sosirea lui, dar acum i-o luase înainte. Surugii nu se vedeau nicăieri, dar asta nu-i împiedică să-i strige pe călători, apăruţi ca din senin, dinspre grajduri şi care veneau grăbiţi târându-şi valizele grele.

          Leonard se uită înspre răsărit şi oftă adânc. Se închină şi urcă în diligenţă.

          Contesa Celestine de Rouvan îşi ocupă locul pe canapeaua opusă. O urmară domnişoarele Madeleine de Laura şi Angelique de Angelicon. Ultimii pasageri erau marchizul Donatien de Dase şi avocatul Leopold Rougefour.

          Deşi nu făcuseră cunoştinţă şi nu schimbase nicio vorbă cu pasagerii, îi cunoştea pe fiecare în parte. Îşi spunea că îi spionase din precauţie, ca să nu se trezească împărţind diligenţa cu cine ştie ce răufăcători. Dar se minţea singur, căci doar călătorise cu ei de prima dată şi, abia apoi, îi urmărise. 

          Contesa de Rouvan nu fusese nici în adolescenţă vreo silfidă, dar asta n-o deranja. Era de părere că o doamnă mai plinuţă, cu şolduri groase şi decolteu voluptos era o femeie  frumoasă. Şi nu se înşela, căci avea un zâmbet ademenitor, gropiţe delicioase în obrajii rotunzi încadraţi de şuviţe negre şi ochi ageri de vulpiţă. Se spunea că îşi refuzase toţi pretendenţii şi îl aştepta pe prinţul pe cal alb care s-o ducă la palatul lui de mărgean.

          Servitori o catalogaseră ca fiind una dintre suratele rumegătoare ce se află în graj, căci mânca mult şi cu poftă, apoi se forţa să verse ca să mai poată mânca. Oamenii se amuzau pe seama ei; erau siguri că ea îl aştepta pe prinţ ca să-i mânânce calul. Ar fi avut friptură de armăsar cu castraveciori muraţi şi vin roşu la masa de prânz, iar dacă prinţul nu-i era pe plac, îl păstra pentru cină.

          Era ea gurmandă, dar ştia ce să mânânce şi ce nu. În felul acesta, se salvase de otrava pe care i-o puseseră servitorii în vin ca să scape de zgârcită. Şi mai ştia cum să-şi protejeze trupul ca să pară cât mai virtuoasă înaintea acelui prinţ, ea oferindu-le amanţilor ei plăceri care nu-i ameninţau castitatea.

          Marchizul Donatien era un bărbat trecut de prima tinereţe, uscăţiv, cu părul grizonat prins la spate într-o eşarfă de mătase violetă. Se spunea că e scriitor; nu publicase nici o carte, însă purta mereu cu sine o geantă cu cele trebuincioase pentru scris. Oamenii îl respectau şi vedeau în el un adevărat fiu al societăţii pariziene.

          Era căsătorit şi avea şi copii, dar Leonard îl văzuse cu femei şi cu bărbaţi, deopotrivă, căci pentru omul acesta nu conta natura persoanei, ci să fie frumoasă şi greu de cucerit. Însă felul cum iubea marchizul era prea vătămător ca să se poată numi iubire. Iar dacă fiica brutarului era a lui, cea a lăptarului se aruncase în râu fiindcă omul o atinsese într-un mod puţin delicat.

            Madeleine, croitoareasa era, într-adevăr, frumoasă. Avea plete cafenii strânse într-o coadă împletită, ce-i ajungea până la mijloc şi ochii verzi, migdalaţi. Era de o simplitate şi de o gingăşie rar întâlnite. De aceea, toţi o invidiau, atât pentru frumuseţea, cât şi pentru uşurinţa cu care-şi câştiga traiul. Numai avocatul Leopold îi ştia beteşugurile, căci doar el o întorcea pe toate părţile în pat, iar ea se amuza dezmierdată.

          Madeleine îl prinsese cu uşurinţă pe avocat în mrejele ei şi spera ca într-o zi bărbatul să o ia de soţie. Dar acesta voia doar să se distreze cu ea.

          Leopold era un tânăr atrăgător, avea părul castaniu, ochi albaştrii şi jucăuşi, o dantură perfectă şi un râs molipsitor. Văzut de toţi ca un model în breasla avocăţească, el câştiga proces după proces, dar onorariul pe care-l cerea clienţilor la final era cu mult mai mare decât cel pe care îl ceruse la primirea cazului. Unii spuneau că fusese amantul unui neveste de judecător şi, cu ajutorul ei, intrase în lumea bună şi reuşise să se menţină acolo. Leonard însă văzuse o altă variantă a poveştii, una care îl dezgustase: judecătorul însuşi fusese amantul lui şi pretindea şi în prezent favoruri amoroase de la Leopold.

          Croitoreasa şi avocatul erau amanţi de atâţia ani, dar îşi ascunseseră cu grijă relaţia, capabili chiar de crimă ca să nu fie descoperiţi. Un copilaş, care plecase să se scalde, i-a văzut pe amândoi goi în iarba de pe malul râului şi i-a povestit mamei sale; femeia a scăpat o vorbă în faţa unei vecine şi, peste puţin timp, a fost spânzurată pentru nişte bijuterii pe care nu le furase.

          Angelique de Angelicon era o făptură blondă şi delicată, o păpuşă însufleţită cu ochi liliachii şi mijlocel de viespe. Avea gingăşie în vorbe, graţie în mişcări şi sprinteneală în priviri. Era o copilă isteaţă şi neastâmpărată, dar şi o femeie tenace şi seducătoare.

          Ea tânjea după libertate, dar părinţii o voiau cuminte şi neştiutoare. Astfel, Angelique vizita casele sărăcăcioase de pe lângă moşia ei şi plătea ca să vadă cupluri în momente intime. 

          Se vede, deci, că toţi pasagerii acestei diligenţe aveau un secret şi contele le cunoştea pe toate. Însă, despre el nu ştia nimeni.

          Deşi pierduse ani călătorind, contele Leonard de Sauvage-Chavallier nu îmbătrânise cu o zi. Poate că devenise o fiinţă atemporală.

          El atrăgea şi azi simpatia femeilor şi admiraţia bărbaţilor. Părul negru şi ondulat îi cădea pe umeri în şuviţe inegale, tunsoare la modă abia peste câteva secole, iar zâmbetul era la fel de senzual, indiferent dacă exprima o dispoziţie bună sau una proastă. Ochii rotunzi şi cenuşii erau animaţi, deseori, de o sclipire ciudată, vrând parcă să spună că au văzut mai multe decât îi era permis stăpânului lor să povestească.

          Faţă de ceilalţi pasageri, el nu-şi ascunsese viaţa intimă. Soţia lui murise la naşterea celui de al patrulea copil şi nu se recăsătorise. Însă, deseori, era văzut în compania unui tânăr despre care zicea că îi este frate, deşi nu era nicio legătură de rudenie între ei. Karin de Montrouge căutase găzduire pentru câteva zile şi, cum hotelul era plin şi Leonard locuia singur, a închiriat aripa de nord a casei sale. Leonard stătea în cea vestică şi, după spusele servitorilor, cei doi nu se vedeau decât la orele mesei şi când ieşeau împreună la petreceri.

          Oricum, şederea tânărului Montrouge la conac părea să se eternizeze şi îi enerva pe apropiaţi, care nu aveau ce să cârcotească despre cei doi.

          Pasagerii îşi aşezară bagajele pe suporturi, apoi se prezentară unii celorlalţi. Vocea de stentor a surugiului anunţă plecarea în viitoarele cinci minute şi că următoarea oprire se făcea abia peste alte nouăzeci, când ajungeau la Toulouse. 

          Contesa Celestine ridică arătătorul înmănuşat cerând un deosebit interes pentru anunţul făcut, apoi îi privi pe fiecare în parte cu gravitate, ca să se asigure că au înţeles cu toţii. Se aplecă în faţă, balansându-şi involuntar sânii pe care domnul avocat îi studia de câteva clipe bune, ignorând gesturile de nemulţumire ale Madeleinei.

          – Domnişoarelor, domnilor, începu ea, după un moment de gândire, vreau să cred că aţi luat decizia corectă alegând această diligenţă şi vă asumaţi toate riscurile.

          Oamenii se priviră între ei nedumeriţi.

          – Dar dacă nu cunoaşteţi legenda acestor locuri, îmi voi lua permisiunea de a vă povesti.

          Donatien zâmbi, Leopold clătină din cap afirmativ, iar femeile încuviinţară. Leonard se arătă indiferent.

          – Dacă povestea domniei voastre va face să ne treacă timpul mai repede, atunci este binevenită! spuse Leopold.

          – Cu ani în urmă, pe meleagurile acestea, a prins suflet o legendă, pe care oamenii se fereau s-o destănuie străinilor. Iar dacă se întâmpla să cedeze rugăminţilor, atunci îi rugau să păstreze secretul. Ei bine, se spunea despre o diligenţă, asemeni acesteia, care apărea de niciunde, pe drumeagul spre Toulouse şi ai cărei călători erau blestemaţi de cum puneau piciorul pe scară. Aceştia se purtau de parcă ar fi băut o poţiune magică şi, uitând de normele teologice şi de conduită, se dedau la plăceri trupeşti, practici care vătămau întreaga fiinţa. Astfel, când ajungeau la destinaţie, pasagerii aveau semne clare de posesiune şi de nebunie. Aduşi în faţa medicilor şi a tribunalului, erau băgaţi în ospicii şi lăsaţi acolo până la sfârşitul vieţii.

          Doamnele se arătară nemulţumite, iar domnii zâmbiră uşor.

          – Povestea aceasta este mai mult decât o poveste. Nu doresc să vă înspăimânt, departe de mine gândul, dar se crede că diligenţa-fantomă continuă să circule pe traseul acesta. Aş dori să vă întreb pe fiecare de unde veniţi şi cu ce treburi mergeţi la Toulouse.

          Angelique se gândi puţin, făcu o grimasă şi se uită la Leonard, de parcă acesta trebuia să ştie răspunsul. Donatien îşi scărpină fruntea.

          – Doamnă, cu respectul cuvenit, rânji Leopold, nu cred că e treaba domniei voastre cu ce treburi mergem noi acolo!

          Spuse acestea, apoi tăcu, îngândurat. Madeleine îşi cercetă mintea, apoi clătină din cap. Aruncă o privire spre Leopold, apoi spre marchiz şi contesă.

          – Sinceră să fiu, în clipa de faţă, nu-mi pot aminti motivul pentru care merg la Toulouse. De fapt, dacă mă gândesc bine, nici nu ştiu de unde vin şi cum am ajuns la Tarbes.

          Femeia îşi duse mâinile la tâmple, cu o disperare nedisimulată. Leopold îi luă o mână, vrând s-o liniştească, iar ea uită să protesteze că avocatul ar fi prea libertin. Donatien vedea în asta un motiv de amuzament, iar Leonard se întreba dacă croitoreasa nu-şi bătea joc de Celestine.

          – Draga mea… Vreau să spun, domnişoară Madeleine, se corectă uitându-se spre marchiz, calmaţi-vă, trebuie să fie un lapsus de moment.

          Ea îl fixă cu privirea, iritată, dar tăcu.

          – Nu, domnule avocat, spuse contesa. Madeleine nu-şi aminteşte, aşa cum nu-ţi aminteşti nici domnia ta, nici eu şi nici aceşti distinşi domni.

          Donatien rânji, iar Leonard consimţi apatic. Madeleine se uită panicată la ei; Leopold îi strânse mâna consolator.

          – Suntem în diligenţa aceea, nu? râse Donatien.

          – Surugiul nu era pe capră când am urcat noi şi, dacă vă veţi uita pe geamul trăsurii, veţi vedea că nu e nici acum acolo.

          – Doamnă, doriţi să mă înnebuniţi?! strigă Madeleine.

          – Domnişoară, nu e vina mea că sunteţi slabă de înger!

          Marchizul şi avocatul se ridicară de pe canapele, deschiseră ferestrele laterale şi scoaseră capetele pe geam. Descoperiră cu uimire că nu conducea nimeni trăsura, caii mergeau în voia lor. Amândoi simţiră un gol în stomac şi se întoarseră în trăsură, închizând geamurile. Madeleine, care se agita pe banchetă, se ridică nervoasă şi se aşeză lângă Angelique. Simţea nevoia să ia pe cineva la palme.

          – Domnule, sunteţi nebun?! i se adresă contelui. Cum puteţi să fiţi atât de calm în starea de urgenţă în care ne aflăm?

          – Domnişoară, iertat să-mi fie, dar nu mă simt atât de norocos ca să mă caţăr pe o trăsură în mers. Nu vreau să mân caii pe care deja îi conduce surugiul, fie el om sau stafie. Şi dacă-mi pierd cumpătul, ca domnia ta, aş ajunge un subiect de distracţie pentru ceilalţi călători. Vă sugerez să luaţi de învăţ de la contesă. Şi să-l ascultaţi pe domnul avocat.

          – Cum? Ce… insinuaţi? Ce legătură am eu cu avocatul? Aflaţi, domnule conte,  că şi având cumpătul neatins, tot se găsesc motive ca să fiţi ridiculizat. Un bărbat adevărat nu s-ar teme niciodată că ar putea sfârşi sub roţile unei trăsuri, nu când poate salva vieţiile altora!

          Cearta asta nu se petrecuse întâia oară şi Celestine ştiuse decât legenda în sine,  semn că după ce plecase de la Adelaide, ea băgase ceva beţe în roate. Nu ştia însă ce ajunsese cu adevărat la Celestine şi nici nu-şi permitea să-i vorbească de faţă cu toţi.

          Data trecută se purtase alt dialog, păstrând însă ideile pricipale. Vorbele Madeleinei de acum îl supăraseră şi mai tare pe conte, fiindcă el tocmai pentru a salva o viaţă se afla în trăsura aceea nenorocită. Oftă şi se retrase lângă geam, ignorând-o pe femeie.

          – Bravo, domnule, tratează-mă cu spatele! strigă şi se întoarse pe bancheta ei.

          Celestine deschise poşeta pe care o avea cu sine şi scoase din ea un pachet de cărţi de joc, pe care începu să-l amestece. Reuşise să se detaşeze complet şi privea înaintea ei, gânditoare.

          – Dacă e aşa cum zice contesa, nu trebuie să ne facem griji, zise Donatien. Căluţii sunt deprinşi cu drumul acesta. Mai bine ne-am gândi cum să ne facem călătoria mai plăcută, zise el ironic.

          – Vreţi să spuneţi că nici unul dintre voi trei nu va opri trăsura asta? ţipă Madeleine. Vreau să cobor, nu puteţi să mă ţineţi aici cu forţa. Dacă nu opriţi diligenţa, eu sar din mers, să ştiţi.

          – Problema este că trebuia să trecem prin Carcassone şi diligenţa noastră merge printr-o pădure, care nu cred să fi existat vreodată pe locurile astea…

          Angelique şi Leonard schimbară o privire. Bărbatul se încruntă. Nu era nicio pădure pe drumeagul acela şi trăsura nu-şi schimbase direcţia de mers. Văzu cerul plumburiu de deasupra şi copacii aceia ce-şi aplecau coroanele peste ei, gata să-i strivească.

          Madeleine se sculă de pe banchetă şi apucă mânerul portierei din stânga, se opinti câteva secunde, apoi cedă.

          – E… blocată. Suntem captivi aici. Doamne, apără-ne!

          Donatien nu mai râdea. Leopold o luă în braţe pe femeie şi o strânse la pieptul lui. Celestine continua să-şi amestece cărţile pentru pasienţă.

          – Unde ne duce? Ce se va întâmpla cu noi?

          – Diligenţa va opri la Toulouse, aşa cum a spus vizitiul, zise Leonard.

          Era adevărat. Mereu oprea la Toulouse şi surugiul apărea atunci şi îi ajuta la bagaje. Pe urmă, trăsura dispărea ca prin farmec, şi chiar şi călătorii, de parcă ar fi intrat în pământ. Ce ştia Leonard era că niciunul dintre ei nu se mai întorsese acasă.

          – Vă voi vorbi deschis, spuse contesa pe nepregătite. Domnilor, domnişoarelor, aflaţi că nu e prima dată când ne întâlnim.

          Leonard tresări şi o fixă cu privirea, neîncrezător. Madam de Chavaran îşi încălca propriile reguli, căci cei aflaţi în buclă nu pot fi conştienţi de asta. 

          – Sigur acum vă întrebaţi unde s-a produs această întâlnire, dar vă voi lămuri imediat. Ei bine, aţi fost la castelul Rouvan, răspunzând invitaţiei mele.

          Se uitară unii la alţii, nedumeriţi.

          – Am participat împreună la o şedinţă de spiritism.

          Oamenii rămaseră perplecşi, chiar şi Leonard, care nu se aşteptase la asta.

          – În acea seară, am intrat în legătură cu doi domni, mai exact, cei doi care ne conduc această trăsură.

          Bărbaţii se amuzară. Madeleine se sperie din nou.

          – Eu nu pricep. Dacă ştiaţi povestea, aţi şi probat-o şi ne cunoşteaţi, de ce nu ne-aţi avertizat înainte de a urca în trăsură? Dacă aţi văzut că noi am uitat totul, trebuia să ne amintiţi domnia voastră!

          – Calmaţi-vă, domnule Rougefour! Credeţi că dacă lucrurile mergeau aşa lesne, nu renunţam la călătoria asta? Dar nimeni nu-şi aminteşte până ce nu urcă în diligenţă. Am dreptate, domnule conte?

          Leonard tăcu. Probabil că femeii îi era ciudă că scăpase de cursele întinse de servitorii ce-o urau şi plecase singură spre moarte.

          – Tăceţi. Bine, domnule Leonard, dar eu nu am puterea să tac ca domnia ta. Da, dragii mei, domnul conte ştie şi putea să ne salveze pe toţi. Ochi încruntaţi îl înconjurară din toate părţile. Domnul conte e singurul care se întoarce mereu din această călătorie şi, îi place aşa de mult, că imediat ce vine acasă, reia aceeaşi cursă!

          – Singurul care se întoarce?… murmură Madeleine. De ce nu ne-a spus nimic? Vrăjitor… El a blestemat diligenţa? Da, conte, e rândul dumitale să-ţi pierzi cumpătul!

          Leonard îşi muşcă buzele, dar tăcu mai departe. Panicată, Angelique se ghemui lângă el.

          – Nu, drăguţo, el nici nu exista când a apărut legenda asta. Dar, pe undeva, a influenţat-o.

          Leopold se întunecă la chip, iar Donatien rânji cu răutate în priviri. Leonard îşi pipăi revolverul pe sub haine.

          – Dar să revenim la ce spuneam mai devreme, zise dintr-o dată Celestine.

          Zărind pachetul de cărţi din mâinile ei, le privi mirată şi le puse în poşetă. Contele o privea uluit.

          – Să ne gândim cum să ne facem călătoria mai plăcută! zise Donatien.

          Leonard se uită spre ceilalţi şi îi văzu calmi, zâmbitori, de parcă nu se întâmplase nimic. Privi pe geam şi descoperi că tocmai intrau în Carcassone.

          Îi veni în minte că oamenii aceia erau spectre, cum erau şi surugii de afară. De altfel, era foarte normal, având în vedere că erau nişte morţi care se plimbau cu o diligenţă spurcată.

          La început, simţi un fel de teamă, dar îşi dădu seama apoi, că era îngrozit de-a binelea. Îi venea să se repeadă la portieră şi să strige să oprească, aşa cum făcuse Madeleine. Dar se calmă. Nu avea rost să facă pe nebunul, când putea să-i tragă o  săpuneală micuţei Adelaide.

          Era convins că femeia mai spusele şi altora secretul şi el nu trebuia decât să-i găsească. 

          – În legenda pe care ne-a povestit-o, doamna contesa vorbea despre o poţiune magică care îi îndemnase pe călători să se iubească, fără a se gândi la consecinţe.

          – Domnule marchiz, de aceea se numeşte legendă, căci nu este reală în totalitate, zâmbi ea. Poate că nici n-au avut nevoie de o poţiune…

          Contesa chicoti, iar el râse, lipindu-se mai mult de ea. Madeleine se strâmbă şi se uită neliniştită la Leopold. Angelique zâmbi cu inocenţă către Leonard, iar el clătină din cap, amintindu-şi că fata era mare amatoare de pornografie live.

          – Dragii mei, cu permisiune şi cu ajutorul vostru, aş dori să aduc o ofrandă pe altarul Afroditei, spuse Celestine pe un ton senzual, care-l făcu pe Donatien să-şi muşte buzele până la sânge.

          – Puteaţi să faceţi asta la han şi să ne scutiţi de prezenţa domniilor voastre, mormăi avocatul.

          Ideea de a o face a lui pe Madeleine în locul acela, legănaţi uşor, în mersul cailor, îl făcea să tremure de dorinţă. Îşi strânse pumnii, înfigându-şi unghiile în palme, dar senzaţia aceea nu trecea aşa uşor. Iar ochii ei îi cereau să se potolească, dacă nu voia să fie pierduţi amândoi.

           – N-ar fi avut niciun farmec, spuse contesa cu un oftat, prefăcându-se supărată. De altfel, aţi avut cele cinci minute de aşteptare în care aţi fi putut coborî.

          – Ce să înţeleg de aici? strigă Madeleine. Că suntem obligaţi să vă urmărim în ipostaze indecente?

          – Ori să vă alăturaţi nouă, se hlizi Donatien, făcându-i cu ochiul.

          – Domnule Rougefour… Spuneţi şi dumneavoastră ceva, domnule de Chavalllier!

           – Cu tot respectul, domnişoară de Laure, dar aş dori să rămân neutru. Oare nu e dreptul meu să-mi petrec timpul până la destinaţie aşa cum doresc?

          – Credeţi că veţi putea rămâne neutru, domnule? rânji Donatien.

          – Depinde de caracterul şi credinţele fiecărei persoane, spuse Angelique ca pentru sine. Câteodată, eşti obligat să rămâi neutru ca să nu-ţi pui societatea în cap.

          – Oho, domnişoara nu e domnişoară decât cu fustele pe dumneaei! râse marchizul. 

          – Domnule, cum îţi permiţi? ţipă Angelique.

          Leonard obişnuia să apere onoarea doamnelor, dar de data asta nu era prea  mândru de ce făcuse la prima lor întâlnire.

          – Atunci eşti dispusă să-şi dovedeşti virtutea chiar în faţa noastră?

          – Domnişoara Angelique nu trebuie să dovedească nimic nimănui! zise Leonard. Nu trebuie să se dea decât bărbatului care o va merita, nu oricui îi iese în cale, de teamă să nu rămână singură.

          Spunând acestea, o privea adânc în ochi pe Angelique, cu o părere de rău pe care ea n-o pricepea. Orice se putea întâmpla în trăsura aceea, dar el n-avea să-i fure din nou fecioria, aşa cum făcuse prima dată.

          – Adulterul e pedepsit cu moartea, domnule Donatien, spuse Madeleine. Iar amanţii sunt ucişi în public, continuă uitându-se la Leopold.

          Amândoi bărbaţii avură o licărire stranie în priviri şi îşi înăbuşiră râsul. Dând cu ochii unul de celălalt, avocatul îşi plecă fruntea, ruşinat. Dar nu şi marchizul. Leonard îşi dădu seama că, dacă avocatul se mai putea salva, Donatien era capabil să-l să-l seducă pe tânăr şi nu s-ar fi simţit vinovat pentru aceasta.

          De asemenea, înţelese că ambii erau bisexuali, pe când femeile îi credeau, poate, satiri viguroşi, gata să-şi dea toată vlaga pentru a le oferi plăcerea absolută. Râse fără să vrea, iar Angelique zâmbi ca să-şi ascundă stânjeneala.

          – Domnilor, să nu uităm de legi, de moralitate şi de religie, spuse contele ca să-i aţâţe.

          – Ba să uităm, domnule Leonard, ciripi Celestine. Teologii sunt doar nişte frustraţi care îşi neagă cu încăpăţânare nevoile trupeşti. Noi n-ar trebui să ne înfrănăm, ci să ne exprimăm deschis dorinţa intimă. De altfel, suntem într-o diligenţă şi nu cred că surugii ne vor auzi, în timpul mersului.

           – Cine ştie unde ne va duce viaţa, care dintre noi va mai trăi măcar un an, după ziua de azi şi cine va avea parte de o persoană care să-i respecte dorinţele în aştenut. Noi, aici, suntem inimi deschise, spuse Donatien, şi pierderea unei ocazii ca aceasta, e un păcat strigător la cer.

          – Strigător la cer ar fi să ne abandonăm într-o orgie! spuse Angelique.

          Madeleine era prea nervoasă ca să mai intervină.

          – Dar nimeni n-a vorbit de aşa ceva, scumpete, zise contesa.V-aţi dat seama, desigur, că oamenii aceia nu erau erau posedaţi şi nici nebuni. Erau doar îndrăgostiţi. Iubeau viaţa şi plăcerile pe care ea le poate oferi, dacă ai curajul să rupi barierele impuse de societate. Veţi căuta poate motive pentru a părăsi calea cea bună, a smereniei şi a bunei cuvinţe. Ei bine, dragilor, gândiţi-vă puţin şi veţi găsi şi voi o sumedenie de motive.

          – Viaţa e scurtă şi plină de probleme ce se ivesc la tot pasul, zise marchizul. Oare omul e făcut doar că să stea şi să tânjească după lumea cealaltă, deşi ştie că nici acolo nu va găsi plăcerile care îi pot pot înfrumuseţa existenţa? De ce să accepţi să mori de foame, când ai pâinea şi cuţitul în mâinile tale? Mâncare gustoasă şi băutură fină. Şi dragoste. Căci ce e omul fără dragoste? Dragostea cuminte, care respectă toate regulile, nu-ţi va aduce niciodată împlinire trupească. E plictisitoare; e ca o mâncare  fără arome, ca un vin cu prea multă apă de şi-a pierdut tăria.

          – Suntem şase persoane, deci trei cupluri. Eu îl aleg pe domnul marchiz şi văd deja o atracţie între domnul avocat şi domnişoara Madeleine. Mai rămân Angelique şi domnul conte…

          – Nici nu se pune problema!urlă Madeleine, care ucisese ca să nu se afle despre relaţia ei. Sunteţi nebuni? Domnişoară Angelique, te rog să mă susţii!

          – Teologii ne spun că sexul nu există decât pentru proocreare şi plăcerea o găseşti doar în cadrul mariajului. Se uită spre Donatien. Poziţia bărbatului în societate nu trebuie subminată prin alte poziţii la aştenut, în afara celei clasice. Aruncă o privire spre Celestine. Tot ce nu se petrece normal este numit sodomie şi vom arde cu toţii pe rug.

          – Baliverne, domnişoară! zise marchizul. Să înţeleg că eşti de acord şi cu ideea că, dacă o mamă naşte gemeni, unul dintre ei este rodul adulterului, nu?

          – Nu spun că teologia nu are lipsurile ei, dar nu pot fi de acord cu…

          – Înseamnă cu nu ştii cum e să te aprinzi, să simţi cum o lavă fierbinte îţi circulă prin vene în loc de sânge, o întrerupse Donatien. Şi fierbinţeala aceea să te determine să cauţi cu disperare atingerile unei alte fiinţe care să-ţi dezmierde trupul, când mai blând, când mai aprig, să te sărute, să te muşte şi să-ţi dea să-ţi guşti propria viaţă, ca un strigoi. Să te pătrundă apoi cu toată puterea, făcându-te să urli de durere şi să gemi de plăcere, deopotrivă, să te facă să râzi cu lacrimi şi să plângi cu sughiţuri, apoi să cerşeşti după eliberare şi să disperi că ea nu va mai veni, că vei rămâne captiv în agonia ta şi unit pe vecie cu trupul celuilalt. Până ce se crapă cerurile şi se cutremură genuniile şi auzi cântul de slavă al îngerilor şi blestemele grele ale diavolilor. Atunci, simţi că ţi s-a dat o altă viaţă, un alt nume şi o altă soartă. Asta până data viitoare, rânji el.

          Angelique rămase fără grai. Celestine se amuză, iar Madeleine şi Leopold se abţinură să nu-l înjure. Leonard zâmbi.

          – Bine, poate că vrei unul mai finuţ… Ia-l pe domnul conte, nu mă supăr!

          – Domnilor, vă hotărâţi o dată? se supără contesa. Minutele se scurg şi acum ajungem la Toulouse!

          Donatien aşteptă un răspuns şi, cum toţi tăcură, parcă dându-şi şi ei seama că pierdeau vremea, acesta se aplecă şi o sărută pe umăr pe contesă.

          – În caz că voiaţi un punct de pornire, râse el.

          Contesa chicoti şi, aruncându-şi din picioare pantofii verzi cu toc ascuţit, îşi ridică poalele rochiei satinate de un verde crud, apoi îşi desfăcu coapsele, invitându-l pe marchiz prin gângureli delicioase. El gemu uşor, descoperind, asemeni celorlalţi, că doamna Celestine nu purta lenjerie intimă.

          Madeleine avu un moment de uluială, din care era posibil să se aleagă cu vreo dambla. Avocatul nu stătu mult pe gânduri; ca s-o liniştească şi să se liniştească pe sine însuşi, o întoarse cu spatele la el şi îi smulse aproape rochia albastră de pe ea.

          Angelique urmărea tăcută cele două cupluri şi zâmbea, emoţionată şi un pic ruşinată. Se uită la Leonard, dar acesta îşi găsise deja o ocupaţie în a admira peisajul de la ferestra diligenţei. 

          – Domnule conte, poate ar trebui să…

          – Nu ne deranjezi dacă ni te alături, micuţo, îi spuse Celestine, iar marchizul râse cu hohot.

          Leonard scoase din buzunar o cutiuţă mică din plastic şi un fir lung, tot din plastic şi cu două capete rotunde, ambele de culoare roşie. Angelique se interesă imediat, crezând că era vreo invenţie pentru plăceri intime.

          – Puteţi să-mi spuneţi la ce foloseşte?

          Leonard încuviinţă şi, selectând o melodie, căci aparatul nu era alta decât un mp3 player, luă una dintre căşti şi întinse mâna spre urechea tinerei. Ea se feri, neştiind ce-i face, dar el îi zâmbi şi îi făcu semn că trebuie introdusă în ureche.

          Angelique îl ascultă; bărbatul îşi puse cealaltă cască, apoi deschise melodia, cu volum mic. Fata tresări uşor, uitându-se în jurul ei, căci nu ştia de unde venea muzica. El râse şi îi arătă aparatul.

          – L-aş recunoaşte dintr-o mie pe Vivaldi, spuse ea. Dar cum poate să încapă în aparatul tău întreaga orchestră?

          El se gândi dacă să-i explice, apoi săltă din umeri, zâmbind:

          – Magie.

           Închise melodia şi deschise concertul unei formaţii rock norvegiene. Mări volumul. Din buzunar scoase o tăietură dintr-un ziar, unde, în josul paginii, după interviu, se găsea poza color a basistului formaţiei.

           – Este un tânăr foarte chipeş şi are o voce minunată, chicoti Angelique.

          Leonard încuviinţă. Aruncă câte o privire spre amorezi şi se încruntă; haine răvăşite, împreunări sălbatice şi gemete voluptoase. Se întoarse spre micuţa Angelique şi, cuprinzându-i bărbia în palmă, o sărută, dulce şi prelung, cum nu-şi sărutase decât soţia.

          În clipa aceea, îşi aminti de Karin şi se tulbură. Îşi închipui că simţul datoriei  îl dusese cu gândul la el, că pentru salvarea lui trecea prin acele ispite.

          O sărută pe frunte, apoi o strânse la piept şi îi şopti să închidă ochii. Îi închise şi el şi stătură aşa, cuminţi până la destinaţie. 

Aurelia Chircu

Aurelia Chircu s-a născut în Bucureşti, pe 13 februarie 1980. A absolvit Facultatea de Limbi Străine, secţia engleză-germană şi este traducător. A debutat pe hârtie într-o revistă şcolară, apoi online, în Faleze de piatră. A mai publicat în revistele online: Suspans.ro, Revista de Suspans, Nautilus, Egophobia şi Srsff. Una din prozele ei, "Regis de Aeterrnum" a fost citittă în Clubul de Iniţiativă Literară. Este o pasionată a genului fantesy, dar a încercat şi genul poliţist, de altfel, policierul fantastic "Din ştreang" fiind şi lucrarea ei preferată. "

More Posts