GSF72 banner01-650

          — Unde naiba a dispărut Mattingly?

          — A plecat să instaleze emiţătorul de ghidaj.  Oricum, aici nu era de niciun ajutor. Am terminat de marcat perimetrul de acum două ore.

          Duke îi bătu cu degetul în cască. Secera albastră a Terrei se reflecta ciudat pe viziera semisferică.

          – Nu ţi-e bine, Merril? strigă şi glasul îi sună înfundat, în aerul cu miros de stătut. N-ai auzit ce-am spus? A dispărut, pricepi, broscoi afurisit?! Locatorul nu-i mai dă de urmă.

          Roverul căzuse, la câteva sute de metri de un pisc fără nume, din nordul Mării Furtunilor, înscris în Atlas doar cu un număr şi o literă. Singurul noroc în toată afacerea era că transportau minereu de titan şi nu vreuna din “încărcăturile nucleare”, frecvent solicitate în ultimii ani de firmele terestre de import selenar. Cine dracu’ s-ar mai fi străduit atunci să salveze nişte infestaţi?

          — Mattingly a plecat cu emiţătorul de ghidaj către…

          Merril Worden se răsuci în jurul axei şi degetul înmănuşat oscilă în mai multe direcţii, până să se hotărască asupra uneia. În fine, arătă către resturile de buncăr.

          L-au căutat, atât timp cât le-a permis rezerva de oxigen. Urmele bocancilor, adînc imprimate în praful gros, dispăreau brusc după primii 100 de metri, în spatele unei stânci, în formă de cap de cal, de parcă pilotul s-ar fi evaporat, pur şi simplu.

          — Înţelegi ceva? întrebă Duke, după ce reveniră în modulul de salvare. Ridică braţul şi atinse senzorul de control al climatizării. Să mor dacă am mai văzut aşa ceva!

          Spaţiul cabinei era atât de strâmt, încât abia aveai loc să-ţi scoţi casca. Worden îşi prinse capul în mâini şi nu răspunse. Locatorul scana zona, fără să poziţioneze altceva decât cadavrul dezarticulat al roverului şi corpul modulului. Erau obligaţi să admită că, dintr-un motiv sau altul, identificatorul lui Mattingly încetase să mai emită. Deşi asta…

          — E imposibil! ţipă Duke nervos. În asigurarea costumului, scria, negru pe alb, că identificatorul e practic idestructibil şi că va funcţiona în orice fel de condiţii. Chiar şi după o explozie de mare putere.

          — Nu există imposibil, mormăi Worden. Roverul era aproape nou. Nici n-avea 2000 de ore de funcţionare. Eu însumi i-am făcut verificarea tehnică, înainte de cursă. Iar acum…

          — Ce naiba facem? Radioul e praf, iar emiţătorul de ghidaj a dispărut odată cu… Ascultă, dacă adormiţii ăia nu or să dea nici o importanţă faptului că am dispărut de pe locatoare mai devreme decât trebuia?

          Era un fir de logică în ceea ce susţinea Duke: după ce depăşea linia imaginară de demarcaţie dintre partea vizibilă şi cea invizibilă a satelitului, navele îşi pierdeau semnalul de pe ecranele monitoarelor de la baza Clavius.

          — Nu ne aflăm prea departe de liniile obişnuite, ridică din umeri Worden. E destul de posibil să fim găsiţi de orice navigator mai atent la semnalele bordului. Problema e să nu avem parte de o întrerupere de program.

          Întreruperile programului curselor regulate se datorau, în exclusivitate, furtunilor electromagnetice solare. Deoarece satelitul natural al Terrei nu dispunea de atmosferă proprie, acestea îi loveau suprafaţa cu toată puterea, dereglând majoritatea aparatelor eletronice.

          Mâncară din proviziile destinate situaţiilor de urgenţă şi se străduiră să doarmă puţin, în scaunele incomode. Se treziră în scurt timp, cu chef de ceartă. După o verificare atentă, ajunseră la concluzia că, în ipoteza unor serioase economii, aerul şi apa le-ar fi ajuns pentru cel mult 48 de ore.

          Se echipară, ieşiră din nou şi cercetară platoul împănat cu stânci, până la limita observabilităţii modulului. Urmele erau tot acolo, înşiruindu-se cuminţi, până dincolo de stânca în formă de cap de cal.

          — Observi ceva? Worden se aplecă deasupra ultimelor două urme. Mi se pare mie sau e ceva în neregulă cu chestiile astea?

          Duke se lăsă pe vine, atât cât îi permiteau cutele costumului. Urmele din ultima parte păreau mai adânci decât precedentele. Cei doi ştiau că, de fapt, era vorba despre o iluzie optică, deoarece fenomenul se datora felului în care se dispersase praful, în funcţie de viteza cu care fusese aşezat bocancul pe sol. Aceasta crescuse cu cîteva procente bune pe ultima secvenţă de drum, de parcă…

          — De parcă ar fi luat pe cineva mic şi slab în spate.

          — Imposibil! ţipă Duke agitat şi izbi cu mănuşa de sol, stricând configuraţia urmelor mai apropiate. Praful se ridică în volute groase şi pluti o vreme chiar pe sub vizierele lor. Cine dracu’ crezi că mai bântuie prin zonă şi încă să reuşească să-l determine pe Mattingly să-l care în spate?

           Merril Worden se arătă de acord că era o ipoteză neplauzibilă. Realitatea însă rămînea: pe ultimii 20 de metri, amicul lor cărase o greutate în spate.

          — Poate că a luat vreo piatră mai deosebită, acceptă Duke, în cel din urmă. Sau poate că a descoperit vreun rest al roverului…

          — Totul trebuie legat de dispariţia sa, pricepi, Duke? O bucată de rover nu-l putea să determine să dispară.

          — Adică?! întrebă celălalt mirându-se.

          — Adică, orice-ar fi cărat, asta l-a făcut să treacă, pur şi simplu, într-o dimensiune inaccesibilă nouă. Adică asta cred. Bănuiesc că era vorba despre o bucată de mineral.

          În spatele lui Duke, secerea Terrei se făcuse şi mai subţire, cernând fulgi de lumină albastră peste conul zdrenţuit al vulcanului. Se ridicară în picioare şi porniră spre pietroiul cu formă ciudată. Duke o apucă înainte, în salturi prelungi.

          — Hei, ce dracu’?! strigă Worden în microfon, pipăind grăbit tasta dezaburizatorului manual al căştii. Charles, ce naiba ai în spate?

          Dezaburizatorul funcţiona însă bine: pe spatele lui Duke se afla, într-adevăr, un fel de maimuţă păroasă.  Navigatorul se întoarse încet spre el, dar Worden nu reuşi să-i vadă ochii prin viziera întunecată.

          — Ştii ceva, Merril? Vocea suna distorsionat în difuzor. Am senzaţia că ne învârtim pe circumferinţa unei zone cu un câmp magnetic extrem de intens. Contoarele ciclului biologic deviază în mod straniu spre dreapta.

          — Charles Duke, mă auzi? Charles, aruncă dracului chestia aia păroasă din spate!

          Duke se răsuci puţin către dreapta, uitându-se parcă după cineva.

          — Merril, ieşi de unde te-ai ascuns, nu avem timp de glume! Îţi repet: am depistat o anomalie magnetică puternică…

          — Charles, omule, sunt aici! Worden ridică un braţ. Ce anomalie? Suntem pe Lună, aici există numai anomalii magnetice… Mă auzi?

          Duke se răsuci cu totul şi porni în direcţia stâncii cu cap de cal. Maimuţa din spate avea patru braţe şi două picioare răsucite în jurul gâtului celuilalt. Capul era perfect sferic şi nu părea să deţină vreun organ de simţ.

          — Merril, ieşi de după stâncă, nu te mai prosti… Ți-am văzut farul.

          Apoi Duke dispăru dincolo de peretele de piatră şi o sclipire verde izbucni ca un flash, iluminând o fracţiune de secundă defileul.

          Câmpul magnetic distorsionant…

          Worden o luă la fugă în direcţia modulului, fără să-şi mai dorească să verifice ce anume se întâmplase cu Duke. Alerga cu paşi repezi, stârnind pe sol nori de praf, cu senzaţia că simte în spate strânsoarea a patru labe de oţel. Dumnezeule, de s-ar termina mai repede întreruperea de program!

Mitologii selenare, din volumul Galaxia 0 – Începuturile (editura Tritonic)

Aurel Cărășel

Aurel Cărășel

s-a nascut în 1959, la Craiova. În 1984, a absolvit Facultatea de Filologie din Craiova, iar în 1994 Facultatea de Jurnalistica si Htiintele Comunicarii din Bucuresti. Este profesor, ziarist si scriitor. În domeniul SF activeaza din 1980. A condus cenaclurile „Henri Coanda“ din Craiova, „Atlantis-Club“ din Cernavoda, precum si Asociatia Creatorilor de SFdin Craiova.Este unul dintre fondatorii Academiei de vara ATLANTYKRON, care se desfasoara, anual, în judetul Constanta. Redactor la mai multe publicatii SF, a condus timp de trei ani revista CPSF. Debuteaza în 1981, în revista Htiinta si Tehnica, cu povestirea „Stelara Fata Morgana“. Bibliografie selectiva: Vânatoare de noapte (1995 si 2011), Razboinicii curcubeului (1996), Mic dictionar de autori SF (1996), La capatul spatiului (1997), rasplatit cu Premiul pentru roman al Editurii Nemira, O istorie tematica a literaturii SF (2006), Dumnezeule de dincolo de burta universului (2011, Editura Nemira). În 2016 a publicat colecțiile de povestiri Galaxia sudică I și II, editura Tritonic.

More Posts