Vreau să scriu o scrisoare. Nu ştiu de ce şi nici către cine, dar vreau să fac asta; dacă n-o scriu, voi înnebuni sigur.

         Nu sunt nici în cartierul, nici în oraşul şi nici măcar în ţara în care m-am născut. De fapt, nu ştiu unde sunt acum. Nu ştiu dacă sunt treaz sau dacă visez. Nu ştiu nimic. Nu-mi amintesc nimic.

         Asa că tind să cred că nu mai sunt… nimic.

         Oare am murit ? Asta mi s-a spus acum două zile, când am ajuns aici, dar eu nu pot să cred asta. Cum am ajuns aici ?… Ei bine, nici asta nu ştiu.

         Vreau să scriu o scrisoare. Asta e singura mea conştiinţă.

         Ori poate că-mi trebuie un preot. Simt nevoia să mă spovedesc, deşi n-aş prea avea ce să-i spun. Dar de ce preot? Oare lui vreau să-i scriu?

 

                            ***

        

           – Cine eşti şi ce cauţi aici?

         Vocea piţigăiată a creaturii bondoace din faţă lui îl amuza grozav, dar bărbatul făcea eforturi considerabile de a se abţine, prin tot soiul de grimase care-l enervau pe interlocutor.

         – Cine eşti şi ce cauţi aici?

         Darkmound surâse agasat. Nu voia să-i dea satisfacţie bondocului fără creier ce-i adresa zilnic aceeaşi întrebare stupidă. Şi totuşi, răbdarea are limitele ei; nu mai rezistă şi apucând piticania de gulerul robei cafenii pe care-o purta, îl trase până în dreptul unui vas adânc, din care ieşeau aburi fierbinţi şi-l împinse pe marginea lui, făcându-l să tuşească violent.

         Apoi se aplecă peste el şi îi vorbi astfel, acompaniându-şi vorbele cu cât un bobârnac în nas:

         – Cine sunt eu? Chiar vrei să ştii cine sunt? repetă pe un ton grav. Află aici, că deşi am fost o fire deschisă, puţini sunt cei care m-au cunoscut cu adevărat. Şi zic “am fost “pentru că acum nu mai sunt. De fapt, sunt, exist, mă vezi doar, dar într-o altă formă.

         Îl lăsă pe netot şi se îndepărtă câţiva paşi, ridicând din umeri.

         – Nu mai posed de câteva zile trupul meu cel sexy şi chipul angelic cu zâmbet diavolesc. Piticania îşi înălţă o sprânceană, suspicioasă. Astea îmi lipsesc cel mai mult, căci pe când trăiam, îmi plăcea la nebunie să mă laud cu calităţile mele fizice şi mentale. Nu eram un îngâmfat, se disculpă Darkmound, clătinând din cap, eu căutam mai mult să mă amuz în adorarea asta de sine. La drept vorbind, mi-ar fi fost de folos aceste calităţi, în locul unde mă aflu în clipa asta, nu crezi?

         Piticania scutură din cap, dezaprobator şi încercă să se strecoare pe lângă Darkmound ca să-şi ia tălpăşiţa. Însă bărbatul îl prinse iar de guler şi-l aduse înaintea sa.

         – Fiindcă aici sunt numai feţe urâte, ridate, arse de smoală, continuă el. Văzându-i, mi-am făcut o idée despre locul unde mă aflu, adăugă cu o grimasă de neplăcere. Ce caut aici? Asta e altă chestie. Păi, nu ştiu… Eu le-am zis colegilor tăi că e o greşeală, că am nimerit greşit în Iad, dar ei mi-au râs în nas. Apoi, au adăugat, că însuşi numele meu de botez te trimite cu gândul la această locaţie, deci e cazul să renunţ la comentarii, că nu-i amuz deloc. Iar tu mă întrebi mai departe ce caut…

         – Scopul şi durata vizitei, vă rog.

         Piticania scoase un carneţel şi un pix din buzunarul robei. Darkmound tăcu, prefăcându-se uimit. Nu numai fiindcă omuleţul îl chestiona pentru întâia oara despre aceste lucruri, dar atunci îi veni în minte că poate chiar avea asemenea date scrise undeva, că aceste date chiar existau. Zâmbi cu încântare şi drept mulţumire pentru speranţa întrezărită, îi trase netotului o palmă usturătoare, la care piticania urlă.

         Darkmound se blestemă în gând pentru lipsa de tact, căci acum trebuia să-şi acopere urechile ca să mai audă zgomotul acela strident.

         – Nebuni drăcuşorii ăştia, n-am ce zice, oftă el. Darkmound, alias Dark – aşa mi se spune de când mă ştiu. „Bine, dracilor… a, adică, dragilor, dar dacă mă intitulam Lightmound, cu toate păcatele mele, ajungeam în Rai?… Hm? Mânuţa sus! Da, tu cu clopoţelul ăla agăţat de coadă, cu tine vorbeam. Nu?… Atunci, să nu mă vă legaţi de numele meu. Ciudaţilor!“ Şi hop, mă ridică pe sus spre cazanul cu smoală. Iar tu vii să-mi vinzi gogoşi, când eu mi-am deschis patiserie; te credeam demon serios, frate.

         Piticania reuşi să-i scape din mâini şi o zbughi spre capătul platoului.

         – Frate, parcă am fi în Alice în Iadul Întors pe Dos, îşi zise ca pentru sine. Bine că e un tip pe aici cu mai multă minte decât ceilalţi şi îi opreşte de fiecare dată, când îi enervez eu. Mi-a zis că dacă mă gândesc cu atenţie la toate câte le-am făcut şi găsesc o singură chestie bună, care să-mi salveze sufletul, mă trimit Sus numaidecât. Se pare că tipul e înger şi vrea să mă ia cu el… Mda, cavaleria. Ăia îmbrăcaţi alb şi cu aripioare. Când văd smoala aia încinsă, îmi doresc să fiu şi eu unul de-al lor.

         Mai ales că am ajuns aici din greşeală, aşa cum am menţionat la început. E adevărat, mi-am zburat creieraşii cu revolverul, dar am făcut-o spre binele comunităţii. Frate, nu ştiu ce-i atât de greu de înţeles.

         Un bărbat îmbrăcat într-o robă albă se apropie cu paşi fermi spre cazanul lui Darkmound. Văzându-l, doi drăcuşori se speriară şi săriră în cazanele în care amestecau; bărbatul zâmbi şi, cu ajutorul levitaţiei, îi scoase afară, nevătămaţi.

         – Hm, uite-l, continuă Darkmound către un interlocutor imaginar. Îmi face un semn discret cu ochiul; daca eram pe pământ şi el era bărbat, îl snopeam în bătaie, căci nu mă pretez la asemenea glume. Dar cum el e un înger distins, iar eu un biet suflet tracasat şi gestul ăsta a fost folosit de nsprezece ori în ultima vreme, mă conformez subit şi ţopăi fericit la intersecţia cazanului opt cu zece.

         Şi, zicând acestea, bărbatul se îndreptă spre înger. Acesta îşi pusese o mână în şold, clătinând din cap.

         – Acolo e locul nostru obişnuit de întâlnire, la un pahar de amărăciune. De când sunt aici, am înghiţit atâtea răutăţi, că mi-am făcut zdrenţe mândria de cât mi-am călcat-o în picioare. Dar n-am ce să fac. Ahh, şi când s-o întoarce roata aia, fratele meu, o să fac mititei din drăcuşorii ăştia.

         În drum spre cazan, întoarse capul peste umăr către cei cei care-l priviseră cu ochi încruntaţi, pe parcursul monologului său şi le trimise pupici. Aceştia se plânseră ca niste ţânci la superviserul lor, care nu-i crezu şi îi împunse cu tridentul lui, forţându-i să amestece mai cu spor în cazane. Darkmound nu se miră, că doar avea relaţii Sus-puse.

         Se întreba ce i-o plăcea lui musiu Angel – cum îl numea vânătorul – locaţia aceea extrem de ciudată. Şi mai apoi, ce se tot plimba pe acolo?… Sincer, începea să-i fie teamă pentru el, ca nu cumva nu-l confunde cei mici şi negri cu unul de-al lor şi să-l oprească Jos. De-ar fi fost aşa, era sigur că avea să şi-o fure original şi atunci, pa-pa râuri cu lapte şi miere şi, eventual, fete nurlii.

         Ajungând la asta, căută să se abţină, căci Angel citea gânduri şi déjà îl privea cu o faţa d-aia de „te văd aici şi-n următorii cinci ani “ . Parcă-şi şi imagina:

         „Unde aţi fost in ultimii cinci ani ? “ îl întreba prezentoarea de la Raiul Tv.

         „În Iad! Ce, nu se vede?… Dante, varianta cu vânător de vampiri sinucigaş.

         „Şi dumneavoastră cum v-aţi întors ?… “

         „Păi, o spiritistă îşi invoca iubitul mort şi cum neghiobul voia să treacă dincolo, ca spirit, i-am tras un şut undeva şi am venit eu în locul lui. Dar nu mai spune-ţi nimănui… secret profesional. “

         Şi îi afişă un zambet şarmant lui Angel, în acelaşi timp întrebându-se dacă acesta există, odată ce nu mai avea buze, chip şi… alte chestii mai mărunte ce formează corpul uman. Cu două zile în urmă, a cerut o oglindă şi i s-a spus că acolo n-o să găsească aşa ceva, iar în scurt timp, îşi va dori să uite de ştiinţa acestui obiect. Era de acord, căci la cât de pociţi erau, se spărgea oglinda. Era însă convins că asta n-avea să se întâmple în cazul lui.

         Angel zâmbi, clătinând din cap. Da, e mare grădină şi se întrebă dacă erau ceva şanse să intre şi el în ea.

         – Credeam că fiecare oră ce va trece în locul acesta dezagreabil te va determina să-ţi schimbi modul de a gândi. Dar observ că nimic nu te zdruncină de pe poziţia ta, Darkmound. Îmi place stăruinţa ta.

         – Hm, nu ştiu dacă ar trebui s-o iau ca pe un compliment…

         – Eu nu fac complimente, îl întrerupse el, cu blândete. Eu rostesc adevărul. Te-aş sfătui, totuşi, să nu mai vorbeşti de unul singur şi, de altfel, cât mai puţin, dacă poţi. Şi să nu-ţi faci griji, că nu sunt nebuni să-şi pună mintea cu mine.

         Darkmound se strâmbă.

         – Da, ai dreptate. Bine că nu eşti frate de-al lor, căci la cât de mult te plac băieţii ăştia, te-ar vopsi în alb şi ţi-ar coase aripi de pânză, doar ca să scape de prezenţa ta.

         – Îmi place locaţia asta, căci dacă privesc în sus, de aici îmi pot vedea căminul, şopti el, apăsându-şi mâna pe inimă.

         Darkmound ridică o sprânceană, uimit. Angel îşi înălţă fruntea către acei norii încărcaţi de grindină ce acopereau aşa zisul cer al lumii de dincolo şi îşi închise ochii.

         Bărbatul nu se mai putu abţine şi pufni în râs, făcându-i să tresară pe dracuşorii ce amestecau în cazanul opt. Cel de-al nouălea era gol şi nu-l folosea nimeni.

         – Frate, dar mare pămpălău mai eşti! Adică, tu poţi vedea prin norii ăştia şi prin lumea vieţuitoare, tocmai dincolo, în Rai. Şi îţi vezi căsuţa ta dragă şi frăţiorii, nu?… Dacă ţi-e atât de dor de ei, de ce nu pleci, omule, la ei, acasă?!

         – Taci! porunci el, ţintuindu-l cu privirea. Darkmound, tu chiar n-ai auzit de poezie, de romantism, hm? Ia zii. Că doar ai iubit şi tu, ştiu asta.

         Nu ştia de ce îi venea să-l înjure. Oare ce păţeşti dacă înjuri un înger? Te bate?

         – N-ai vrea să afli, te asigur, murmură acesta, lăsându-şi privirile în pământ.

         De fapt, în cenuşă, căci cu asta era acoperită platforma pe care se aflau. Şi-a lăsat braţele în jos, aripile învăluindu-i trupul.

         – Auzi, nene, eu am iubit şi o iubesc încă pe soţia mea. Şi pe cel mic, pe care n-am apucat să-l văd. Dar nu m-am lăsat niciodată pradă emoţiilor, adică…

         – Nu mai vorbi…

         Mda, era inutil să se ascundă de el. Avusese şi el clipele lui de deznădejde şi nu era atât de tare pe cât voia să pară. Dar îi fusese mai uşor să hoinărească prin viaţă ca un clovn nebun decât să ia în seamă fiece chestie care i-ar fi putut abate de pe drumul lui.

         – Te-ai încăpăţânat să-ţi menţii acest drum şi uite care era destinaţia. Mulţumit?

         Se întoarse spre el cu un rânjet pe care Darkmound nu-l aştepta. Apoi, zâmbi cu tristeţe.

         – Mă sperii, îngeraş, pe bune, zise Darkmound, examinându-l cu coada ochiului. Ai un uriaş potenţial să fii mâna mâna dreaptă a şefului din Cercul ăsta…

         – Eu vreau să mă întorc acasă, înţelegi?! zise el pe un ton sever şi scăzut, apucându-l cu brutalitate de cămaşa lungă şi gri pe care o purta.

         Asta era culoarea pe care o purtau cei care aşteptau verdictul, dacă vor fi în alb sau în negru. Ciudat, dar bărbatul trebuise să lase de la el.

         – Eşti tare, frate! De ce să te mai întorci sus?… Rămâi aici cu ei! Eu unul o să plec şi îţi voi lua locul în toate.

         – Asta ce vrea să însemne? întrebă el, eliberându-l din strânsoare. Psihologie inversă?

         – Nu, amice. Eu nu fac complimente, eu spun doar adevărul, se maimuţări Darkmound, încercând să-l imite.

         – Termină, porunci îngerul.

         – Acum îmi spui de ce m-ai chemat? Sau pot să plec? Uite că sună de ora mesei şi ştii bine că eu pe când eram în viaţă, adoram să mănânc.

         – Ştiu, zâmbi el răutăcios. Tocmai d-aia, azi o să lipseşti de la masă. Avem de vorbit şi sper, repet, Darkmound, sper, că de data asta nu vei mai adormi şi vei reuşi să mă asculţi până la capăt.

         – Off, dar ciufut mai eşti, musiu. De mâncat, n-am voie, de băut n-am voie, de iubit n-am cu cine. Ce vrei de la viaţa mea?? strigă Darkmound, ridicându-şi braţele exasperat.

         – Eşti mort, dragule, zise el, trăgându-l de braţ către marginea platformei. Obişnuieşte-te cu asta.

         – Diavole ce eşti! urlă Darkmound, smulgându-i fulgi din aripa dreaptă.

         – Da, asta vei ajunge, dacă nu mă asculţi.

         Cu tot plânsetul lui mai mult sau mai puţin real, Angel îl trase după el şi zburară peste buza prăpastiei, în neant.

 

                            ***

                            

          Nu ştia cum îl chema pe Angel şi, practic, nici nu-l interesa să afle. Asta fiindcă nu-l putea suferi.

         Avea, uneori, impresia, pe când stătea şi-i asculta balivernele cu Salvation and Comp, că vocea lui îi aminteşte de cineva din trecutul lui, pe care-l cunoscuse pe când trăia. Iar uneori, în vis, – căci dormea şi aici şi visa, chiar dacă erau nişte coşmaruri teribile– parcă îi recunoştea trăsăturile, dar nu-şi putea da seama cine era.

         Tot ce aflase despre persoana lui era faptul că nu se născuse înger, ci fusese om ca şi el. Oricum, trebuie să fi fost un tip important în viaţa lui, dacă i se dăduseră aripi şi era trimis în misiuni d-asta, pe teritoriu duşman.

         Impactul împuşcăturii îl împinsese pe Darkmound în sătucul Draculon sau ceva de genul, nume care îl ducea cu gândul la Dracula şi îl făcea să se spargă de râs, de fiecare dată când îl auzea. Ăştia mici se prefăceau că nu înţeleg amuzamentul lui, motivându-se că ei ar fi de rasă pură şi nu citesc ficţiune.

         Satul Draculon, peştera a cincea din Cercul al şaptelea. Aici erau cazaţi cei care săvârşiseră păcatul violenţei. Şi cum sinuciderea este văzută ca o violenţă asupra sinelui, nimerise în locul potrivit.

         Angel însă fiind numai în trecere, deşi Darkmound n-ar fi băgat mâna în foc, locuia în peştera superviserului.

         Dark ura să zboare. Când trebuia să meargă cu avionul, îşi umplea buzunarul cu pungi goale şi, practic, le scotea fire albe celor care îl însoţeau, până ce aterizau.

         Angel părea să-i ştie teama de zbor şi nu se supăra, când Darkmound se agăţă de el, instictiv şi începea să urle ca un disperat. Când ajungeau jos, se desfăcea repede din braţele lui, scuturându-şi hainele ostentativ. Îngerul zâmbea, clătinând din cap, iar ăia mici îi puneau întrebări indecente, care îl făceau să roşească.

         Atunci, Angel îşi strângea aripirile în asemenea fel că ridica tot praful pe sus, determinându-i pe băieţeii să-şi acopere feţele, tuşind sufocaţi. Apoi, îl înşfăca de mâneca şi îl lua cu el către peşteră.

         – Ce, mă, sunteţi geloşi?… îi apostrofă Darkmound. Dacă n-aţi făcut-o niciodată la înălţime, degeaba vă mai lăudaţi!…

         În clipa aceea, primi o palmă peste cap. Angel îl trase după el, exasperat, în peşteră şi închise uşa după ei.

         – Doamne sfinte!… Dar nu-ţi mai revii odată?! îl certă el. Înţeleg că te porţi aşa pentru a ascunde că eşti un băiat cumsecade şi cam timid, dar exagerezi foarte mult.

         Darkmound se trânti pe un scaun şi-şi acoperi urechile ca să nu-l mai audă.

         – Dacă crezi că eşti atent, îţi pregătesc un senviş. Să nu zici că te ţin flămând.

         – Da ?… Sărut-mâna! Adică, nu-ţi sărut mâna, vorba vine, înţelegi tu.

         În timp ce Darkmound se pierdea în explicatii, Angel pregătise deja un senviş, folosindu-se de o bucată de şuncă, o pâine, o farfurie şi un cuţit, apărute de niciunde, pe masa din peşteră. Aşeză senvişul pe farfurioară pe care i-o întinse, zâmbind.

         Darkmound apucă brutal farfuria, rânjind, şi din două înghiţuri dădu gata senvişul. Angel oftă teatral şi îi pregăti încă unul. Bineînţeles că bărbatul îl înfulecă rapid şi pe acela.

         Angel oftă şi îl lăsă pe Darkmound să-şi pregătească singur.

         – Cu grijă, îl sfătui el, văzând că omul apucă pâinea într-o mână şi şunca în cealaltă şi muşcă zdravăn din amândouă.

         – Ce-i, ţi-e teamă că mă înec şi plec în rai, fără tine ?…

         Angel îl privi încruntat şi se aşeză pe marginea patului. Darkmound se întreba ce voia să-i spună. Era de patru zile în locul acela şi cum, în ziua precedentă aţipise după masa copioasă, deşi voia cu adevărat să-l asculte, abia atunci urma să afle ce planuri avea cu el.

         În timp ce mesteca, privirea îi căzu iar pe peretele din spatelui lui şi simţi cum stomacul i se revoltă. Imaginile desenate trebuie să fi fost superbe pentru locuitorul acelei case, dar pe el îl speriau şi îl îngreţoşau la culme. Mda, umor din Iad.

         – Nu te mai uita la ele şi vei vedea că o reuşeşti să le ignori, aşa cum fac şi eu.

          Îl privi chiorâş şi zâmbi cu înţeles.

         – Am zis eu că ai potential… Sau eşti super-nebun, deci una din două. Cât de tare te poţi detaşa ca să ignori asemenea imagini??…

         Darkmound se ridică de pe scaun şi, mestecând cu poftă, se apropie de patul lui Angel. Acesta îşi ridică ochii spre bărbat, uşor încruntat.

         – Uite, zise el cu gura plină, arătând spre primul desen, un leu cu aripi împreunat cu o femeie goala… Hm, mişto poziţia, dar trebuia să-şi găsească un barbat, ca mine, nu un animal. Câh!

         Angel aruncă o privire către desen.

         – E un monstru mitologic, despre care se spune că mănâncă oameni, îl lămuri el, plictisit.

         – Da ?… Înseamnă că pictorul e un Picasso, că leul asta pare să-şi satisfacă alte pofte decat cele culinare, dar mă rog.

         – Şi e un tigru, nu leu, mai zise el.

         – Aha. Dar văd că te pricepi. Şi desenul ăsta, cu diavolul care săruta copila asta, ce reprezintă? … Bieta de ea. Mai bine, dracuşorul ăsta şi-ar înfăşura coada în jurul grumazului şi s-ar spânzura singur.

         Angel oftă, clătinând din cap.

         – Eu am o variantă mai bună. Să-ţi termini mâncarea şi să stai jos că avem multe de vorbit.

         Darkmound continuă însă să se uite cu dezgust la imagini.

         – Imaginile astea reprezintă desfrâul, nu? Nu cred că-şi au locul aici. Următoarele trei însă se încadreaza în „peisaj“ , având în vedere că sunt cu oameni ciopârţiţi şi mutilaţi. Vaii, ce urât e ăla cu ochiul scos… Frate, îţi dau eu bani să te duci la doctor, dar fă ceva că araţi naşpa rău…

         – Darkmound ! strigă Angel, exasperat. Treci pe scaun şi ţine-ţi gura închisă!

         – Şi cum mai mănânc? întrebă cu inocenţă.

         – În linişte. Dacă suntem în Infern, nu înseamnă să ne comportăm necivilizat, îl sfătui el.

         – Bine, poţi să începi, ascult, îi spuse, după o mică pauză.

         – În primul rând, vreau să reînoiesc propunerea pe care am făcut-o, când am venit aici. Căci, dacă îţi aminteşti, când ţi-am vorbit prima dată, n-ai vrut să mă asculţi deloc.

         – Da, ştiu, zâmbi bărbatul, amuzat. În timp ce-mi explicai, eu tot vorbeam peste tine, zicând că nu mă interesează şi până la urmă, te-am luat de guler şi te-am dat afară din peşteră.

         Angel încuviinţă, cu tristeţe.

         – Ţi-am zis că ai apărut prea târziu şi ajutorul tău nu-mi mai e de folos. Să zbori înapoi pe norişorul tău, iar dacă nu poţi, te trimit eu cu un şut în dos…

         Îl privi ruşinat.

         – Îmi pare rău acum, chiar nu vreau să stau aici.

         – Te înţeleg, zâmbi el cu bunătate.

         Era simpatic, când zâmbea, pe bune. Începea să semene cu unul din îngerii aceia zugrăviţi în icoane.

         – Ţi-am mai spus care e preţul acestei izbăviri: o faptă bună făcută pe când trăiai. Eu cred că ai murit ca să aperi fiinţele dragi ţie de creatura însetata de sânge ce-ai fi devenit, dacă te transformai în vampir. Dar erau şi alte soluţii, nu trebuia să-ţi ridici viaţa.

         – Da?… Şi dacă eşti aşa deştept, de ce n-ai venit să mă îndrumi atunci, până să fac prostia aia?… îl întrebă, rânjind.

         – Poate că am venit, răspunse ca pentru sine. Prezenţa noastră nevăzută e mereu alături de cei aflaţi în suferinţă…

         – Cu mine, n-a fost nimeni, zise el cu glas surd.

         – Nu şti ce spui, murmură el, ridicându-se.

         Se îndreptă spre deschizătura în piatră ce trebuie să fi fost fereastra. Drakmound simţi o adiere uşoară, când îngerul trecu pe lângă el; oricât ar fi încercat, nu se putea obişnui cu aripile lui.

         – Da?… Asta s-o crezi tu! M-am luptat singur în clipele alea. Au rămas cu toţii perplecsi când am întors revolverul spre tâmpla mea şi am tras.

         Îngerul tresări violent, ca şi cum zgomotul împuşcăturii ar fi răsunat în mintea lui.

         – Ştiu… murmură el, întorcându-se.

         – Nu mai spune… îi spuse ironic. De unde, mă rog?…

         – Am fost acolo, spuse privindu-l întristat. Eu eram vocea care-ţi cerea să priveşti în sufletul tău. Dar tu nu m-ai ascultat şi ai apăsat piedicat armei…

         Darkmound se ridică de pe scaun şi-l trase de braţ, enervat.

         – Ce, mă?! Tu ai fost lângă mine atunci? Şi nu m-ai salvat. Atunci ce naiba cauţi aici, hm? Cum de ţi-au lăsat aripile? Lasă, că ţi le smulg eu!

         După avalanşa asta de întrebari şi ameninţări, de care déjà îi părea rău că le rostise, îl înşfăcă de aripa stânga şi începu iar să-i smulgă fulgi.

         Angel îl privi uşor panicat şi îşi trase braţul, suspinând. Darkmound înţelegea că-l durea, dar şi pe el îl durea insensibilitatea omului.

         – Dacă nu ţi-aş fi mărturisit asta, n-ai fi aflat-o niciodată.

         Aici avea dreptate. El n-ar fi avut curajul lui, să spun cuiva că el îl băgase în rahat. De altfel, dovedise asta, atunci când nu-i putuse spune lui Starkane că îi ucisese logotnica. Dar asta era altă poveste.

         – Du-te acasă, frate … continuă el, dar îi dispăruse ardoarea de la început.

         – În locul tău, aş tace, Darkmound, murmură el, masându-şi uşor aripa. Doamne, dar chiar doare! exclamă el, aproape nervos, scuturându-şi aripa ca să înlăture durerea. Uitasem cum e să simţi…

         Îl privi cu o grimasă de dezgust. Nu-i plăcea să vadă un bărbat, văitându-se. După părerea lui, bărbatul trebuie să fie tare ca piatra, că doar d-aia e bărbat.

         – Taci, Darkmound !! Ahh…

         Se târî înspre pat. O strâmbătură de durere îi încreţi obrazul. Se aşeză, strâgându-şi aripa cu mâna cealaltă.

         Darkmound nu ştia de ce, dar aveam impresia că Angel făcea asta ca să-l enerveze pe el.

         – Eşti un fraier, scumpule. Dacă n-ai reuşit să mă salvezi atunci, de ce crezi că vei putea acum? De ce mai stai aici?…

         – Nu mă pot întoarce. Am făcut… un gest, care deşi părea soluţia ideală pentru salvarea unui suflet rătăcit, s-a dovedit a fi o greşeală. Să zicem că Fraţii mei sunt un pic cam supăraţi pe mine.

         Sinceritatea lui îl făcu să pufnească în râs. Angel îşi ridică faţa spre el, întristat.

         – Nu e nimic amuzant aici.

         – Stai… stai să înţteleg. Deci, ai făcut o greşeala din pricina căreia ai primit o bilă neagră de la Big Boss. Şi de ce mai ai aripi?…

         – Am încălcat o regula ca să salvez un suflet. Şi, la momentul acela, am reuşit să-l ajut, deşi metoda mea n-a fost agreată. N-am fost izgonit din Rai, pur şi simplu, sunt puţin în dizgraţie.

         – Înseamnă că ai salvat pe cineva important, zise Darkmound, cu un zâmbet şiret.

         – Cineva important pentru mine, murmură el, oftând.

         – Şi atunci?

         – Simplu. Am fost preot.

         În clipa aceea, Darkmound avu impresia că peştera se prăbuşise peste ei.

         – Preot ? Ai fost… preot ? îl întrebă cu uimire.

         Angel se ridică, privindu-l cu un fel de emoţie.

         – Da, Darkmound. De ce ma întrebi?

         Nu înţelegea ce i se întamplă. Cuvântul acela îi răsunase primejdios în timpan şi continua să ţopăie prin odaie, în creierul şi inima lui.

         Se aşeză pe scaun, răvăşit.

         – Ce este, Darkmound?

         – Preot… Am cunoscut odată un preot.

         – Da ?… răspunse îngerul, într-un târziu.

         Darkmound bănuia că Angel vrea să-l tragă de limbă, dar el n-avea chef de povestit.

         – A murit şi el, demult, rosti cu un zâmbet trist. Cred că-i déjà Sus şi mă aşteaptă, adăugă, arătând spre tavan.

         – De ce a murit prietenul tău? Vrei să-mi povestesti?

         Blândeţea din vocea lui îi amintea de cineva, dar tot nu ştia de cine. Se îndreptă către uşă.

         – Eu aştept cina, zâmbi el, ironic.

         – Off… Esti incorigibil! Nici n-am apucat să-ţi spun propunerea mea.

         – Spune, părinţele, te ascult.

         Angel nu gustă gluma şi-l privi încruntat.

         – Cum poţi să fii atât de inconştient? spuse el, clătinând din cap. Cum poţi să refuzi salvarea doar fiindcă nu mă placi pe mine? Dark, luptă pentru bucăţica ta de Rai, fă-o acum, cât încă mai poţi!

         În mod normal, vorbele lui l-ar fi pus pe gânduri. Dar, în clipa aceea, lui Darkmound îi era prea foame ca să poată gândi.

         – Ce vrei să fac?…

         – Ajuta-mă ca să te pot ajuta. Şi dacă te ajut, mergem amândoi în Rai, prietene.

         – Mergem amândoi, de mănuţă? râse bărbatul, imaginându-şi. Mai bine, împrumut un trident de la ăştia mici şi te împung cu el, ca să intri tu primul. Că doar eşti de-al casei.

         – Dark, termină şi asculta-mă, se supără el.

         – Păi, te ascult, dar văd că tu vrei să-ţi recapeţi locul pe spinarea mea.

         Angel îşi trecu mâinile prin păr, oftând.

         – Eşti imposibil…

         Îl apucă de braţ şi-l trase dupa el, afară din peşteră.

         – Heei, ce te-a apucat?! Unde mă duci?

         – Am să te fac să-ţi doreşti acea bucăţică de Rai, amice, îi spuse, iritat. Eşti pregătit să vezi adevăratul Infern? îl ameninţă el. Vino cu mine!

         Îşi desfăcu aripile şi îmbrăţişându-l strâns pe Darkmound, se înălţă cu el în aerul îmbibat cu pucioasă.

         – Nuu! Nu mai vreau la cazane!

         – Taci sau te arunc în primul pe care-l văd!

         – Dacă nu te arunc eu mai întâi…

         – Ce-ai zis?! urlă el şi slăbi strânsoarea braţelor.

         Am zâmbit cu inocenţă.

         – Că mi-e dor de cazanele alea cu miros îmbietor de smoală încinsă…

         Angel râse. Darkmound se întrebă atunci dacă nu cumva omul acesta îşi bătea joc de el.

 

                            ***

                            

          De când ajunsese în Cercul Şapte, Darkmound făcuse cunoştiinţă cu platforma cu cazane, unde se pregătea smoala şi cu peştera liderului din acel Cerc, unde era cazat Angel. El stătea într-o cavernă pe două nivele, cu cămăruţe mici şi pereţi vopsiţi în negru, care şi din pricina măsurilor stricte, semăna perfect cu o închisoare.

         Nu apucase să viziteze Draculonul şi descoperi că era chiar curios să vadă împrejurimile.

         – Prezentarea aceasta trebuia să-ţi fie făcută de Ramiel, atunci când ai venit aici, îi spuse îngerul.

         – Ramiel e tipul în casa căruia am fost noi mai devreme, nu?

         Angel încuviinţă.

         – Dar ce are, e timid? Nu l-am văzut decât o dată, în treacăt, când m-ai adus tu, în prima zi. Sau nu-i plac nici lui picturile alea delicate?… chicoti el, scoţându-i din aripă un fulg pe jumătate smuls.

         Îngerul tresări.

         – Ho, mă! Îţi dădeam jos fulgul ăsta, ce te sperii? Nu vezi că, de când eşti în Iad, ai început să cheleşti?

         Darkmound suflă fulgul şi, apoi îl urmări, uimit, cum zboară prin aer, dispărând din raza vizuală. De nervi, Angel îl trase de haină.

         – Vezi să nu-mi laşi urme, că după aia iar ne scot vorbe ăştia mici…

         Observând că erau la vreo trei metri de sol, Darkmound se desprinse din braţele îngerului. Acesta scoase un ţipăt scurt, dându-şi seama de gestul lui.

         Ştiam că nu se putea lovi, căzând de la acea înălţime şi, într-adevăr, ateriză pe propriile tălpi, fără nicio problemă. Angel coborî lin, privindu-l cu imputare.

         Iar în clipa următoare, îl înşfăcă de braţ şi îi dădu o palmă zdravănă. Văzând una ca asta, Darkmound îl apucă de aripă, dar îngerul îl călcat pe piciorul stâng.

         – Dakmound!!

         Pricepeau că sunt jalnici, dar niciunul nu voia să renunţe la încăierare. Darkmound îl împinse de pe el, iar îngerul îl luă de braţ, cu forţa, trăgându-l după el.

         – Angel!! se smiorcăi omul. Pot să merg şi singur, să ştii!

         Îngerul începu să râdă, clătinând din cap. Îi eliberă mâna şi îi făcu semn să meargă înainte, pe o potecă făcută printre cazanele înalte, ale căror margini erau decorate cu oase umane.

         – Sunt oase de animal, îl lămuri Angel, fără să-l întrebe.

         Ajunseră într-o pădurice cu pomi fructiferi uscaţi, un râu secat, plin de insecte bâzâitoare şi zeci de lilieci care zburau dezorientaţi prin aerul cu iz de gunoi încins.

         – Ahh… Ce-i asta, frate, o copie nereusita a Paradisului? întrebă Darkmound, ferindu-se de o zburătoare.

         – Nu, Infernul în toată splendoarea lui, răspunse îngerul sec.

         – Mda. Ia zii, ce facem aici? Uite colo un rău cu noroi. Vrei să ne bălăcim un pic ? Frate!! Oare cum ţi-ar sta în negru? Lui Ramiel îi stă bine, să ştii.

         – Vezi să nu îndrăgeşti prea tare culoarea asta… se strâmbă Angel. Te-am adus aici ca să-ţi arăt fiecare Cerc în parte.

         – Uah, mergem în excursie!! se veseli omul. De ce nu mi-ai spus? Că îmi luam nişte merinde cu mine…

         – Nu e călătorie de plăcere, amice. Vezi trenul acela care vine spre noi?

         Darkmound rămase fără grai şi poate pentru prima oară, văzând cum rămăşiţele unui tren ars, afumat, tras de patru cai-schelet îşi croieşte drum spre poieniţa lor tristă.

         – Trenul ăsta ne asteaptă pe noi?… zise Darkmound, râzând.

         – Nu. Noi coborâm scările că e mai simplu.

         – Scările?

         – O să vezi despre ce vorbesc, zâmbi el.

         – Scări, medită bărbatul. Şi sunt multe… scări?

         – Nu le-am numărat până acum, răspunse Angel, gânditor.

         Cum se uitau înspre tren, acesta a derapat brusc şi căluţii, locomotiva şi vagoanele alunecară într-un fel de groapă, ivită de niciunde. Darkound scoase un ţipăt de surpriză şi îl trase pe Angel de mânecă.

         – Băi, ai văzut?? Doamne!… Bine că n-am urcat în tren că mureai şi ajungeai înapoi Sus, fără mine. Îţi dai seama?…

         Angel râse şi-l trase după el.

         – Vino să-ţi arăt, zise cu blândeţe.

         – Ce… ce să-mi arăţi? Ce să văd acolo, fier şi oase? Merci, nu vreau, protestă el, desprinzându-se din mâna îngerului.

         Totuşi, curiozitatea îl împinse să-l urmeze pe înger, deşi continua să se opună verbal. Se aplecă uşor deasupra „gropii“ şi constă că deschizătura era, de fapt, un soi de chepeng, din dreptul căruia cobora o scară lungă, pietruită.

         Trenul ajunsese deja la câţiva metri buni în afund; puteau să vadă spatele unui vagon şi nişte aripi mari, scheletice, bătând aerul stătut.

         – Caluţii-schelet au aripi şi trenul zboară către centrul pământului. Către ultimul nivel al Iadului, nu?

         Angel încuviinţă, îndreptându-şi spatele.

         – Unde suntem acum? Ce e păduricea asta? Că n-am înţeles.

         – Suntem în Prag, îl lămuri el. Aici ai fost adus prima dată, dar văd că nu-ţi mai aminteşti.

         – Mda, recunoscu Darkmound. Eram prea ameţit după impact, ca să mai înţeleg unde şi de ce am fost adus. M-am trezit abia în sat.

         Îngerul se apropie de un prun şi culese câteva fructe, care în următoarele secunde i se sfărâmară în palmă, căci erau din cenuşă.

         – În mod normal, aici trebuia să stai, nu în cerc, dar Ramiel are nişte treburi şi s-a gândit să te aduca la el în cerc, până va avea timp să se ocupe de tine.

         – De ce nu m-a dus la el acasă? întrebă cu ciudă. Văd că acolo stai tu, în timp ce eu sunt cazat în hotelul-închisoare.

         Îngerul îl privi cu o uşoară imputare.

         – O să vorbesc cu Ramiel să te lase să stai cu mine.

         – În cameră cu tine sau cum?…

         Darkmound făcu o grimasă de neplăcere.

         – Sunt înger, nu bărbat, spuse cu glas surd, vizibil jignit. Ţi-am zis să nu te flatezi degeaba.

         – Păi, şi dacă eşti înger, înseamna că eşti eunuc? îl întrebă, chicotind.

         – Nu mai am corp uman. Dar „aştia mici“ , cum îi numeşti tu, sunt mai dotaţi decât crezi…

         Angel zâmbi. Darkmound pricepu că îngerul voia să-l sperie şi era urât din partea acestuia.

         – De unde ştii, l-ai surprins pe Ramiel la duş?…

         – De ce eşti nesimţit? îl certa el, amuzat.

         – Aşa sunt eu, când sunt lihnit, surâse bărbatul.

         – Mda. Hai! şi îi făcu semn spre chepeng.

         – Ce? întrebă, prefăcându-se că nu înţelege.

         – Poţi să începi să cobori.

         Darkmound se aplecă peste marginea gropii, încercând să ignore senzaţia de ameţelă pe care i-o producea adâncimea. Clătină din cap, observând din nou că nu vedea capătul scării.

         – Păi… păi, cred că e cazul să o iei tu înainte. Hai, nu te sfii acum că eşti ca la tine acasă, nu? Binevoieşti să te porţi ca o gazdă şi să-mi arăţi drumul.

         – La cât de nebun eşti, ma împingi în gol şi închizi trapa după mine, zise cu glas întunecat.

         – Frate, dar aşa tâmpit mă crezi?! tresări, auzindu-l.

         – Dacă mă omori, rămâi tot în Cercul şapte, adaugă el.

         – Hm, aşa deci, se prefăcu Darkmound că meditează, vreme în care-l măsura din cap până în picioare.

         – Hei, ia vezi! se burzului îngerul şi îl împinse pe scară.

         Omul pufni în râs.

         – Glumeam…

         – Da, cunosc eu glumele astea de Infern, murmură Angel.  

Aurelia Chircu

Aurelia Chircu s-a născut în Bucureşti, pe 13 februarie 1980. A absolvit Facultatea de Limbi Străine, secţia engleză-germană şi este traducător. A debutat pe hârtie într-o revistă şcolară, apoi online, în Faleze de piatră. A mai publicat în revistele online: Suspans.ro, Revista de Suspans, Nautilus, Egophobia şi Srsff. Una din prozele ei, "Regis de Aeterrnum" a fost citittă în Clubul de Iniţiativă Literară. Este o pasionată a genului fantesy, dar a încercat şi genul poliţist, de altfel, policierul fantastic "Din ştreang" fiind şi lucrarea ei preferată. "

More Posts