Cum scara nu avea balustrade şi treptele erau ciobite pe alocuri, Darkmound avea senzaţia că din clipă în clipă avea să alunece în gol. Nu-i era teamă că s-ar fi lovit în cădere, ci să nu nimerească în mijlocul vreunui grup de drăcuşori, pe care ar fi trebuit să-i bată măr.

          Şi asta fiindcă Angel nu-i dădea voie să-i bată pe cei mici. Probabil că îi era milă de ei.

          Hotărî să coboare rapid treptele ca să scape de teama aceea stupidă. Însă, cu toată strădania lui, scara se încăpăţâna să nu se mai termine. Când ajunse, în sfarşit, la capătul treptelor, răsuflă uşurat, amuzându-l pe Angel.

          – Ar trebui să-ţi păstrezi calmul, căci mai avem încă o scară, la fel de lungă până în cercul al doilea.

          – Dacă în cel de-al nouălea, mai respir încă, te rog să mă împuşti, că eu nu mai urc scările astea înapoi, să ştii.

          Angel clătină din cap.

          – Deci nu ţi-a ajuns să simţi plumbul în tine o dată…

          – Cred că mi-a plăcut prea mult, râse Darkmound. Ce vrei ? Riscurile meseriei.

          Deodată, se auzi zgomot de paşi şi un puşti de vreo cinci-şase anişori, apărut de niciunde, trecu pe lângă el, în fugă, cu un pistol cu apă în mâini. Darkmound tresări şi, apucându-l de haină, îl trase înapoi.

          – Hei, tu cine mai eşti şi unde te grăbeşti aşa?

          Angel avu un zâmbet vag.

          – Remington Lighthart, răspunse băiatul, şi dacă n-ai altceva mai bun de făcut, mai bine m-ai urma, omule, că e rost de încăierare acolo, jos!

          Darkmound scoase un ţipăt, surprins.

          – Lighthart?! Dar ce, frate, suntem rude?… Să nu-mi spui că eşti vreun strămoş de-al meu, uitat pe aici.

          Şi îi aruncă o privire uimită îngerului, care săltă din umeri. Copilul se uită în dreapta, apoi în stânga, de parcă i-ar fi fost teamă să nu-i audă cineva, apoi se apropie de bărbat, şoptindu-i:

          – Eu îţi spun acum, că te văd om serios şi mi-ar prinde bine ajutorul tău. Am văzut câţiva copilaşi pe aici care poartă acelaşi nume ca noi, dar te avertizez că sunt deja „de-ai lor“, dacă mă înţelegi; sunt atât de pociţi că nu poţi să te uiţi la dânşii fără să ţi se facă greaţă. Mă înţelegi? Darkmound îşi ridică o sprânceană. Aşa că, dacă ai mâncat deja, tati, eu zic să îi eviţi…

          Bărbatul îşi opri palma ce voia să cadă pe ceafa prichidelului. Se întristă dintr-o dată şi se aşeză pe treptele scării, mustrându-l din priviri pe Angel, că nu-l prevenise. Îngerul oftă şi-l împinse uşor pe băiat către Darkmound.

          – De ce-ai murit, dragul tatii?… murmură bărbatul, suspinând şi întinse braţele spre copil. N-am apucat să te văd crescând, dar te văd acum mort…

          Angel ridică mâna şi-şi mişcă degetul arătător în semn de negaţie.

          – Nu este fiul tău născut, spuse cu voce joasă.

          Darkmound îl privi lung, nedumerit.

          – Nu sunt fratele meu, Eric, spuse şi copilul. Aici e Pragul unde sunt copiii care au murit nebotezaţi, iar eu am murit în pântecele mamei, când aveam numai două săptămâni…

          Bărbia lui Darkmound începu să tremure uşor şi omul îşi muşcă buzele ca să nu plângă. Nu şi-ar fi imaginat niciodată că-şi va întâlni copilul nenăscut şi, oricum, nu în acele împrejurări. Millie pierduse sarcina cu mult timp în urmă, la începutul căsniciei lor şi cei doi soţi izbutiseră să treacă cu mare greutate peste această traumă.

          Ce-l uimea era că, deşi fetusul acela nu avusese mai mult de două săptămâni, copilul acesta din iad, ce-i spunea „tată“, avea vârsta unui preşcolar. Abia acum, uitându-se mai bine la el, observa că prichindelul îi semăna leit: acelaşi păr negru, aceiaşi ochi căprui, minunaţi şi, bineînţeles, aceeaşi pasiune pentru vânat spiritele mele.

          Era fiul lui, nici nu se punea problema să nu fie aşa; Millie n-ar fi fost de acord să-şi boteze copilul cu nume de armă de foc, dar dacă el se gândise la vreun nume pentru fiul său nenăscut, sigur s-ar fi numit ca acest copilaş.

          – Fiule, eu… şi bărbatul se ridică de pe trepte, cu braţele întinse şi lacrimi în ochi.

          Dar când să-l îmbrăţişeze, auzi un tumult de paşi şi un grup de copilaşi se năpusti peste el, ţipând şi agăţându-i-se de haine. Darkmound începu să urle, speriat şi îi smulse pe ţâncii, timp în care Remington îi stropea cu pistolul cu apă.

          – Nepoate, de ce m-a avortat mătuşa ta? strigă un puşti plin de cicatrice pe braţe şi pe faţă.

          – Unchiule, ai venit să ne iei acasă, nu-i aşa?… şopti un băieţel blond, cu o gaură mare în frunte.

          Bărbatul îi privi cu un amestec de uimire si compasiune.

          – Dar mama de ce nu ne-a lăsat să creştem împreună? Nu mâncam mult, să ştii, şi eram cuminte, se plânse o fetiţă blondă căreia îi fusese smuls un braţ.

          Darkmound suspină fără să vrea.

          – Da, tati, şi mami de ce… spuse şi puştiul, luându-se după ceilalţi. Apoi, îşi dădu seama şi se enervă: Ahh… Plecaţi de aici, draci împieliţaţi! Profitaţi de bietul meu tată că nu e înarmat, nefericiţilor!

          – Reggie, nu… nu-i goni, au dreptate, cred… Cine sunt copilaşii aceştia, Angel?…

          Îngerul zâmbi văzând cât de uşor de impresionat era, de fapt, Darkmound, că era un suflet bun şi tandru.

          – N-ai înţeles?… Sunt sufletele pruncilor nenăscuţi, decedaţi din cauze naturale sau avortaţi de mamele din familia ta.

          Ţâncii urmăriră schimbul de replici, apoi se agăţară iar de haina lui Darkmound, ţipând ca nişte disperaţi. Bărbatul urlă şi, prinzându-l de braţ pe Angel, începu să alerge cu el pe scări, spre următorul nivel.

          Auzi, totuşi, ca prin vis, glasul fiului său şi, uitându-se peste umăr, îl văzu pe acesta zâmbindu-i cu duioşie. Bărbatul nu-şi mai putu reţine lacrimile.

          – De ce-ai fugit în halul ăsta? strigă Angel, prinzându-l de haină pe om, ca să-l oprească.

          – Mi-am amintit că bunica mea a avortat patru copii şi nu cred că erau printre cei de sus. Frate, dar ce răni aveau ăştia mici de la chiuretă… Avea dreptate Reggie, bine că n-am mâncat.

          Angel îl privi uimit, dar nu comentă.

          Coborând scara, ajunseră într-un spaţiu vast, unde, într-un pat cu baldachin, doi îndrăgostiţi, pe jumătate dezbrăcaţi, se sărutau cu lăcomie.

          Văzându-i, Darkmound scoase un urlet de spaimă şi sări în faţa îngerului, punându-se ca un zid între el şi scena de acolo.

          – Aoleuu!! Copilu’, închide ochii! Astupă-ţi urechile! Fă ceva!

          Angel rămase perplex, vreme în care Dark se chinuia să-şi recapete suflarea.

          – Dă-mi drumul! se supără Angel, desprinzându-se din braţele lui Dark. Doamne sfinte! Asta era? Te temeai pentru mine?… Sau eşti tu cel speriat?

          Lui Dark nu-i venea să creadă. El încerca să-l apere, să nu i se întineze inocenţa lui de îngeraş, iar Angel râdea. Altă dată n-avea să-l mai ajute.

          – Sunt preot. De câte ori să-ţi spun? N-am practicat, n-am văzut până să ajung aici, dar ştiu ce înseamnă sexualitate. Să fim seriosi, Dark, acum o ştiu şi adolescenţii. Iar tu, ditamai vânătorul de vampiri, te sperii?

          – Daa, răspunse cu un zâmbet sardonic.

          Angel zâmbi.

          – Propun să ne întoarcem spre sufletele acestea, căci trebuie să-ţi spun nişte povestioare.

          – Maamă, d-alea deocheate, nu?… râse Dark, făcându-i cu ochiul. Să nu-mi spui că, înainte de a te călugări, ai citit din nenea Sade şi ţi-a plăcut că nu te cred.

          Angel plescăi, nervos.

          – Te dai într-o parte? Azi!

          – Dacă promiţi să închizi ochii, insistă Dark. Sau măcar să te uiţi în altă parte, ok?…

          – Ok, zise el pe un ton maliţios.

          – Bine, conchise fără să se mişte din loc.

          Şi atunci, Dark se prinse că îi era ruşine. Nu pentru înger cât pentru sine. Una e să urmăreşti, singur şi pe furiş, un filmuleţ pentru adulţi şi alta e să stea cineva lângă tine când faci asta. Mai ales dacă persoana aceea nu ţi-e nici nevastă, nici vreun amic, ci tocmai îngerul tău păzitor.

          Angel l-a luat de braţ şi l-a întors spre scena de care se ferea. În fond, era în Iad, nu ştia de ce se mai mira.

          – Suntem în cercul doi, îl anunţă Angel.

          Dark adăugă, în gând, că ştia deja, iar îngerul îi ceru să tacă.

          – Aşa. Păcatul trupului.
          – Daa, aşa este, îl asigură Dark, pe un ton glumeţ. E păcat să-ţi foloseşti trupul ca să faci… astea, ai dreptate.

          – Ce vreau să ştii e faptul că imaginea asta nu era în plan. Ăsta e răspunsul imaginaţiei tale în legătura cu Cercul acesta.
          – Ce face?!… strigă Dark. Nu-i adevărat, eu nu mă gândesc la asemenea prostii.
          – Ba se pare că te gândeşti, zâmbi Angel.
          Dark se strâmbă la el.
          – Asta ţi-ai închipuit tu că vei găsi aici.
          – Da ?… Bine.
          Darkmound răsuflă adânc şi începu să descrie următoarele:
          – Stimaţi elevi, vă prezentăm astăzi o lecţie de anatomie, pe modele vii. Angel clătină din cap, râzând. Nu râde… , stimat elev, se adresă îngerului. Aşa. Ce avem noi azi, aici, e o lecţie de viaţă… sexuală, expunerea în imagini a lucrării de adolescento-maturitate a unui mare învăţat hindus, care obişnuia să noteze fiecare chestie pe care o încerca în pat, noaptea, cu amantele sale. Şi aşa, s-a născut, scumpilor, draga şi “sfânta“ noastră kamasutra…
Clătină din cap, cu importanţă.

          – Vedeţi voi, atâtea generaţii de îndrăgostiţi… Ce-ar fi făcut eu, cum ar fi făcut-o, mai exact, dacă nu exista această minunată carte pentru tembeli? Vă spun eu, scumpilor: ar fi rămas virgini. Şi atunci, nu pot să nu mă întreb, Adam şi Eva de unde s-au inspirat, scumpilor?… Nu ştiţi. Permiteţi-mi atunci să vă şi răspund. Ei bine, din altă parte. În altă ordine de idei, vă invit să studiem acest cuplu de îndrăgostiţi… După cum vedeţi, pasiune… cu scântei. Revelion, artificii, să trăim bine… în altă viaţă.
          – Suficient, îi zise îngerul, apropiindu-se.
Darkmound înghiţi în gol şi făcu un pas spre el, asemeni unui şcolar care aşteaptă nota profesorului, sperând la un splendid zece, deşi e aproape convins că a făcut de cinci.

          – Ai purtat în suflet un stigmat şi ai căutat, cu disperare, să te vindeci de acest păcat, ce nu-ţi aparţine, printr-o existenţă curată şi plină de altruism, spuse Angel, pe un ton meditativ.

          – Cum să nu… Şi, uite aşa, am ajuns în iad, se bosumflă Dark.

          – Ştii bine că nu acesta a fost motivul. Ţi-ai început viaţa amoroasă la şaisprezece ani, cu o fată pe care n-aveai s-o reîntâlneşti vreodată şi n-ai mai avut nicio iubită până la soţia ta, Emillie. Doar că, prea îndrăgostit de ea, ai greşit; ţi-ai unit destinul cu o persoană cu paisprezece ani mai mică decât tine, când limita legală este de şapte. Dar ţi-ai răscumpărat din greşeală, prin grija şi iubirea cu care ai înconjurat-o.

          Bărbatul încuviinţă.

          – Se poate spune că nu mai erai demult la vârsta când sângele fierbe în vene, dar tu ai trecut peste acea vârstă fără a lăsa pasiunea să-ţi conducă acţiunile. Atunci când ai iubit, ai făcut-o din suflet, nu ca pe o nevoie fizică. Şi asta fiindcă aveai un exemplu negativ, acel stigmat de care vorbeam…

          Darkmound oftă, dezarmat.

          – M-am născut dintr-un incest, spuse cu un zâmbet trist. Mama şi vărul ei primar şi-au ascuns relaţia amoroasă de ochii lumii. Puteam avea neşansa să mă nasc cu probleme fizice sau psihice, dar uite că sunt sănătos.

          Angel îşi lăsă mâna pe umărul bărbatului şi îi făcu semn către patul cu baldachin. Darkmound tresări, iar îngerul făcu o grimasă de neplăcere. În locul cuplului de mai devreme se afla acum chiar soţia lui, Emillie; singura problema era aceea că femeie era complet dezbrăcată, pe cearceaful acoperit cu petale de trandafir.

          – Hei! Nu ţi se pare că eşti nesimţit? îl certă pe înger. Cum îţi permiţi să te uiţi la soţia mea, hm?… Ce înger mai eşti şi tu?

          – Tu vrei indulgenţă în iad ? îl întrebă îngerul, cu un fel de silă. Crezi că o meriţi? Cine te crezi, omule?

          Darkmound îl privi nedumerit, apoi rânji, spunându-şi că era comic rău părinţelul lui înaripat.

          – Nu glumesc, continuă el, glacial.

          – Sigur că nu glumeşti, conchis Dark. Cine a mai văzut un înger comic? Ce, eşti nebun?…

          – Darkmound! ţipă Angel. În fond, eşti doar un alt păcătos, un alt sinucigaş. De ce-ai merita clemenţă? Crezi că oricine primeşte o şansă?…

          – Nu, răspunse, ridicând din umeri.

          – Nu fac asta din amuzament, păcătosule!

          Darkmound se simţi jignit, de data aceasta. Şi îngerul fusese om ca şi el, deci şi el făcuse păcate, ca orice fiinţă umană.

          – Da, dar eu sunt cu mult deasupra ta.

          – Deasupra mea ? repetă Dark, râzând. Parcă îngerii n-au voie să fie trufaşi. Uit eu sau ăsta e un păcat?… De fapt, dacă eşti cu mine, aici …

          – Nu e trufie, am spus adevărul.

          – Da, am uitat că domnul Angel spune numai adevărul…

          Se apropie de patul soţiei sale. Emillie nu părea conştientă de prezenţa lor; stătea întinsă în pat, pe o parte, cu o mână în părul lung, roşcat şi braţul sprijit de o pernă. Zâmbetul fin de pe buzele ei roşii şi pline şi privirea visătoare trădau că frumoasă nimfă se gândea la iubitul ei.

          – Nu te vede şi nici nu te aude. E o simplă proiecţie a minţii tale, spuse îngerul.

          Chipul ei, plin de gingăşie şi de tinereţe, îl ajută pe Dark să-şi uite supărarea. Se aşeză pe marginea patului, lângă ea.

          – De ce mă chinui cu asta? îl întrebă, oftând. Ah, da. Că suntem în Infern şi aici păcătosul trebuie să se chinuie. Am înţeles, adăugă, clătinând din cap, cu impertinenţă.

          Se întoarse spre el, zâmbind vanitos.

          – Dar de ce te legi tocmai de soţia mea, hm? se răsti la el, făcându-l să tresară. De ce trebuie să-mi aminteşti de ea?…

          – Fiindcă ea e cheia sufletului tău, Darkmound, îi răspunse, încrucişându-şi braţele pe piept. Vreau să-mi vorbeşti despre ea. De ce? Pentru că mai adineaori, numai că n-ai zis că nu vrei să-i întinez memoria… Cred că tu eşti foarte confuz şi poate că, de fapt, nici nu crezi că eşti mort. Şi atunci, rolul meu e inutil, n-am ce să salvez.

          Darkmound rămase perplex. Avea dreptate îngeraşul lui. El se gândea că o pierduse pe Millie, când ea îl pierduse pe el. El o părăsise, nu ea plecase de lângă inima mea. El murise, ea trăia…

          Millie trăia, Millie respira, Millie exista. Şi putea să vadă zilnic surâsul inocent al copilaşului lor. Pe când el… Doamne!… El se descompunea într-un sicriu obişnuit, nenorocit, aşteptând să le fie viermilor festin.

          – Încă nu. Eşti în comă, în spital, îl anunţă el, calm. Dar doctorii spun că n-ai nicio şansă.

          Darkmound jubilă auzind prima parte şi înjură la cea de-a doua. Angel se prefăcu că nu-l aude.

          – Ahhh, asta-i bătaie de joc, zău aşa, replică, dezamăgit. Şi dacă ai ştiut, mie de ce nu mi-ai zis?!

          Angel oftă, clătinând din cap.

          – Nu-ţi mai spun nimic, zise ca pentru sine. Povesteşte-mi despre soţia ta.

          Cuvântul magic, iubita lui soţie, Emillie Lighthart. Întinse mâna şi îi atinse obrazul, apoi umărul şi coapsa goală. Voia să trăiască pentru ea. Nu ştia de ce, dar acum totul i se părea extrem de simplu.

          Era încă în viaţă şi asta conta mult. Ajutat de înger, aveau să găsească o faptă bună în trecut şi gata, se întorcea la iubita lui.

          – De-ar fi atât de simplu…

          Nu-l luă în seamă pe Angel, era prea fericit ca să se certe cu el.

          – Millie credea că eu n-am decât trei pasiuni în viaţă: să golesc frigiderul, să fac dragoste non-stop şi să împuşc câte un vampir pe oră. Dar se înşela, căci îmi plăcea, de asemenea, să admir femeile frumoase, să tachinez vampirii, înainte de-ai omorî şi să mănânc două-trei porţii de mâncare odată.

          – Păi, şi nu-i acelaşi lucru? … îl întrebă Angel, uimit.

          – Ba da, dar acum recunosc eu asta şi sunt sincer.

          – Nici n-aş fi crezut altfel, mormăi el.

          – Adică, eu mint sau ce ?… zise, ridicând o sprânceană.

          – N-am zis asta… Hai să coborâm! zise şi o luă înainte, spre următorul nivel.

          Dark îi dădu un sărut soţiei sale, apoi alergă după înger.

          – Coborâm? strigă Dark, vesel, în urma lui. Staai!

          Angel se întoarse speriat.

          – Ce-i, Dark? Ce-ai păţit ?… adăugă văzând că acesta se oprise în loc şi-şi scărpina furios piciorul stâng. Te-a ciupit vreo insectă?… întrebă el, cu inocenţă.

          – Pe mine?! zise Dark uimit, oprindu-se din scărpinat. Nuu… Apropo, tu ai văzut insecte pe aici?… Cred că ţânţarii sunt cât libelulele, nu? Nu contează, îi împuşc.

          – N-am văzut, recunoscu îngerul, ridicând din umeri. Atunci, ce-ai?

          – Ceai, cappuccino, vin, ce vrei tu să-mi oferi. Dar nu şti unde-i barul? zise pe un ton intim. Că eu nu l-am văzut.

          Şi făcu o grimasă de neplăcere.

          – Darkmound, gata cu prostiile! Eşti infantil! Hai să mergem!

          Şi fără să mă mai aştepte, coborî primele trepte.

          – Nu te aud în spatele meu, spuse pe un ton aspru. Pot să ştiu ce faci?…

          Se întoarse spre bărbat, oftând.

          – Cred că te enervez, dar eu aveam altceva în minte, răspunse sardonic.

          – Ce, Dark? Ce aveai tu în minte? Hai, să auzim…

          – Ai cumva un pix ?

          – Un pix…, repetă îngerul, prostit.

          – Un pix, un toc, un creion, ceva de scris. Frate, dar eşti dus rău!… Să-ţi aduc un dicţionar? Că te uiţi ca la poarta nouă.

          – Darkmound, termină! urlă el şi-şi flutură mâinile prin aer de parcă Dark era insectă şi voia să-l alunge. Ce vrei cu pixul?

          – Păi, vreau să scrijelez pe pereţi că am trecut pe aici, ca să ştie lumea. Poate vin şi unii din duşmanii mei şi să citească acolo că am fost una din celebrităţile care au vizitat Infernul.

          Angel închise ochii şi-şi strânse pumnii, ameninţător.

          – Ştiu, ştiu! exclamă el. Ăăă,.. imiţi un personaj dintr-un film şi eu trebuie să ghicesc cine eşti, nu? Vezi că ştiu? Sunt genial! Şi ştiu şi cine eşti.

          – Cine sunt, Dark? spuse îngerul, dezarmat, lăsându-şi braţele în jos.

          – Un înger care încearcă să reziste păcatului furiei. Că l-am enervat şi vrea să mă bată, aşa-i ?…

          El încuviinţă, trosnindu-şi degetele.

          – Dar parcă tu spuneai că numele proştilor sunt pe toate gardurile… murmură el.

          – Aah, asta e lovitură sub centură… Dar era box sau karate, că te pregăteai cu ochii închişi?

          – N-am nevoie de pregătire ca să te bat, să ştii.

          – Stop ! zise, ridicând braţul. Până aici, domnule. Eu depun plângere, să ştii. Sunt în convalescenţă şi tu vrei să mă baţi. Aşa le făceai şi enoriaşilor, la spovedanie?… Dacă n-aveau fiecare câte o biblie în mână sau nu rosteau Crezul cu intonaţia potrivită îi băteai cu cădelniţa?…

          – Miş-că-te!! urlă el.

          – Step, rock?! întrebă, coborând pe lângă el, în fugă.

          – Sârba iadului.

          În câteva secunde erau amândoi jos, în al treilea Cerc. Angel – drept ca o statuie, calm, Darkmound – aplecat din mijloc şi respirând ca după maraton.

          – Frate, niciun vampir, nu mă obosea aşa tare, pe când îl alergam, cum m-ai obosit tu cu scările tale! Eşti tare, frate! Uff…

          – Când ţi-ai revenit, îmi spui, că vreau să-ţi prezint…

          – Cercul trei, ştiu, spuse Dark.

          Răsuflă adânc şi se apropie de el.

          – Păcatul pântecului, rosti îngerul.

          – Nu putem să-l sărim? sugeră el, temător.

          – Nu.

          – Aaah… Păcat.

                    

Aurelia Chircu

Aurelia Chircu s-a născut în Bucureşti, pe 13 februarie 1980. A absolvit Facultatea de Limbi Străine, secţia engleză-germană şi este traducător. A debutat pe hârtie într-o revistă şcolară, apoi online, în Faleze de piatră. A mai publicat în revistele online: Suspans.ro, Revista de Suspans, Nautilus, Egophobia şi Srsff. Una din prozele ei, "Regis de Aeterrnum" a fost citittă în Clubul de Iniţiativă Literară. Este o pasionată a genului fantesy, dar a încercat şi genul poliţist, de altfel, policierul fantastic "Din ştreang" fiind şi lucrarea ei preferată. "

More Posts