Deschise o revistă de turism pe care o răsfoi, plictisit. Sesiză o uşoară mişcare, dar n-o lua în seamă, convins că acel foşnet fusese produs de cuplul vârstnic, ce se aşezase pe canapeaua din spatele lui.

         – Ia uite aici, ce imagini interesante! îi răsună în urechi o voce familiară. N-ai vrea să mergi la Paris?… Am înţeles că au reducere, în perioada aceasta. Sau Madrid?

         – Cum? tresări bărbatul, fără să se întoarcă.

         – Dar să nu crezi că nu te găseam şi acolo… adăugă vocea, ameninţător.

         Rămase perplex.

         – Darkmound?!?

         – Eu, deşi poţi să-mi spui şi Alice… Mă rog, aşa m-au botezat nişte tipi azi, după ce trecând printr-un marș gay, ce blocase circulaţia, m-am ales cu un poster pe capota din spate, cu «Pround to be gay», zise şi, ridicându-şi braţele, făcu unul din acele gesturi largi pe care le folosesc rockeri pe scenă.

         Starkane îşi încruntă o sprânceană, uimit. Bărbatul acesta brunet, cu părul scurt şi ochii de culoarea cafelei fusese cel mai bun prieten al lui. Primul său impuls fu să zâmbească şi chiar făcu acest gest, dar auzindu-i continuarea, se enervă:

         – Serios acum, chiar credeai că poţi să pleci, fără să ştie nimeni?… mai zise el, punând vederea pe masă.

         – Ce naiba cauţi aici?… Cum, cum m-ai găsit?

         – Of, eşti atât de previzibil. Eram sigur că te voi găsi la hotelul ăsta şi uite că nu m-am înşelat.

         – Mda, asta pot să văd. Dar ai parcurs kilometrii degeaba pentru că nu mă voi întoarce prea curând, îi spuse Starkane, cu hotărâre.

         – Nu cred că depinde de tine, îi zise el, calm. Îţi spun că vei veni cu mine, acasă şi aşa va fi.

         Darkmound era cel mai intransigent om pe care-l cunoştea. N-avea să cedeze aşa uşor. Ce-l uimea pe Starkane era faptul că-l căuta abia acum la hotel, când el plecase de acasă de peste o săptămână.

         – Oh, da. Să ştii că voi veni foarte repede… Ce ai de gând să faci? Să mă şantajezi? Să mă iei pe sus? Să fii violent când sunt oamenii ăştia de faţă?

         Răspunsul lui îl întristă.

         – Nu, Dean, nu te forţez să vii cu mine… oftă el. Dar ştii că locul tău e cu noi. Eşti singur şi asta nu-ţi face bine. Vreau decât să te ajut, să te protejez. Nu vreau să treci din nou prin ce-ai trecut…

         Cuvintele lui îl făcură să-i pară rău că-l apostrofase. Ştia că-i voia binele. Dar nu mai era cale de întors.

         – Sunt adult, nu mai am nevoie de protecţia ta şi a soţiei tale. Pot să mă descurc singur.

         Îl privi cu uimire, sigur nu se aşteptase la aşa ceva.

         – Nu te contrazic, eşti mare şi ai învăţat multe în anii aceştia, de când eşti cu noi. Dar te-ai întrebat ce s-ar întâmpla dacă l-ai întâlni pe cel care ţi-a răpit-o pe Laura? Crezi că eşti destul de puternic ca să te aperi de el? Durerea te face slab, Salur te-ar face fărâme…

          – Sunt destul de puternic ca să-l omor. Şi, într-o zi, voi face asta, chiar dacă va fi ultimul lucru pe care îl voi face. Iar durerea asta se va duce în timp. Dacă vin cu tine, dacă mă întorc, oraşul îmi va provoca multe amintiri dureroase… Şi e mai bine să nu mă întorc, vă puteţi descurca şi fără mine.

         Omul îl studie cu tristeţe. Oare îl făcuse să cedeze pe marele Darkmound?… Incredibil!

         – Se poate, dar asta ar însemna să te pierd. Căci nu-l vei putea ucide singur. Amintirile te vor urma peste tot, căci ea e încă în inima ta, frăţioare…

         – Mă voi gândi eu la ceva, nu ştiu cum va fi, dar sigur voi avea un plan. Ochii lui Darkmound exprimau un amestec de neîncredere şi amuzament, aşa că Starkane izbucni: Nu mai are rost să stai aici! Întoarce-te!… Eu mă duc sus. Şi, te rog, … nu mă mai căuta, bine?…

          Ultimele cuvinte îl răniră. Clătină din cap şi îi întoarse spatele.

         Starkane se îndreptă spre lift şi apelă parterul. Intră în cabină, încercând să se calmeze, să uite discuţia de mai devreme, dar exact când se închideau uşile, o persoană se strecură printre ele şi se izbi de el, făcându-l să-şi piardă echilibrul. Se lovi puternic de peretele liftului şi scoase un geamăt.

         Liftul porni.

         – Eşti nebun?! Nu înţelegi să pleci?…

         Darkmound îşi masă braţul drept, privindu-l pe jumătate amuzat, pe jumătate ameninţător.

         – Scuze, rânji el, apoi se întristă: Nu pot. Ai avut timp să te gândeşti la toate, dar înţeleg că n-ai ajuns la nicio concluzie. Aşa că nu renunţa la singurul lucru care te poate salva. Vino cu mine, acasă…

         – Nu! N-ai cum să mă faci să merg acasă, deci nu mai încerca, te chinui degeaba. Şi dă-te din calea mea! urlă tânărul.

         Liftul ajunsese la primul etaj. Voia să coboare acolo, deşi nu credea că-l putea păcăli pe Darkmound doar cu atât.

         Normal că se informase de toate. Cine ştia de cât timp stătea în hol, urmărindu-i… Doamne, oare o văzuse pe Violet?!… De ce insista atât?

         Brusc, Darkmound se repezi la panou şi apăsa butonul pentru etajul doi. Starkane se sperie şi sări să apese butonul parter, dar el îl dădu într-o parte şi apăsă iar pe doi. Liftul se zdruncină cu ei, oprindu-se şi repornind cu un huruit infernal. Starkane îi trase un cot în piept şi reuşi să apese iar pe parter. Darkmound se înfurie şi îl înlătură, mârâind. Starkane scânci, neputincios, iar bărbatul începu să râdă.

         Liftul se opri la etajul doi. Starkane se strecură rapid printre uşile metalice şi alergă de-a lungul holului, către uşa camerei, sperând să poată intra şi încuia uşa, înainte ca Dark să ajungă acolo.

         Înţelese imediat că fusese o neghiobie din partea lui, căci Darkmound îl urmă, pantofii lui scoţând un zgomot teribil pe gresia verde a culoarului. Îl prinse din urmă şi, pe când Starkane apăsă uşor clanţa, el îl împinse, intrând peste el, în cameră.

         Auziră sunetul apei ce curgea în cadă.

         – Of, nebunule ce eşti! râse Dark. Gâfâia, dar alergătura asta îl înveselise. Să nu te mai joci cu butoanele alea, da? Că-mi dai fiori şi nu-mi place! Şi să nu crezi… Hm, ce-ar fi să intrăm puţin la tine?…

         Starkane se cutremură. Dacă o vedea pe Violet, erau pierduţi. „Erau”?… Când se formase oare acest „noi”?…

         – Hm, la mine în cameră… N-ai ce să vezi acolo! Ştii cum arată o cameră de hotel.

         Dark îl împinse uşor, făcând doi paşi spre uşa de la baie, pe care o privea captivat.

         – Să nu-mi spui că ţi-am aflat micul secret pentru care nu voiai să te întorci? Măcar e frumoasă?

         – Doamne… Dar să ştii că e foarte frumoasă. E bună tipa, să ştii, îi răspunse el, sarcastic, doar că… e numai a mea.

         – Sper să fie măcar jumătate din ce-a fost Laura, adăugă el cu voce joasă şi un nor îi umbri fruntea.

         – Nu mai pomeni de Laura!

         – Vreau s-o văd, nu-mi faci cunoştință cu ea?… zise el şi se repezi spre uşă.

         Îl împinse pe Starkane, ce alunecă uşor pe covor, în încercarea lui de a-l opri. Se aşeză cu spatele la uşă şi braţele desfăcute în lateral.

         – Nu-ţi dau voie să intri, respectă-i intimitatea! îi ordonă, lucru care-l amuză pe om.

         Darkmound se năpusti peste el şi, strecurându-şi mâna pe sub braţul lui, apăsă clanţa uşii, care se întredeschise.

         Şi se uită fără ruşine prin crăpătura uşii, timp în care Dean, simţind acel parfum senzual, ce învăluia baia ca într-o vrajă, îşi întoarse capul şi privi înăuntru. În cada cu spumant se afla Violet, fata pe care încercase s-o protejeze; gura şi gâtul ei erau pătate de sânge, pe care ea se chinuia să-l îndepărteze cu buretele din mâini. Pe podea, în faţa căzii aruncase rochia albastră cu stropi rubinii, mărturie a crimei pe care femeia tocmai o înfăptuise.

         – Închide uşa, neruşinatule! strigă Violet, ştiind că nu putea fi decât Starkane.

         Acesta trânti uşa şi se concentră asupra lui Darkmound, a cărui privire era atât de crâncenă, că îi stătu inima în loc.

         Îl trase de braţ spre ieşire.

         – Nu, deci, nu pot să cred… Eşti cu capul? Te-ai tâmpit? Toată învăţătura mea a fost nimic pentru tine?… N-ai simţit-o, idiotule? E un nenorocit de vampir!

         – Dean? Dean, ce e?… Spune-mi! se auzi vocea speriată a lui Violet.

         – Stai liniştită, nu-i nimic, încercă el s-o liniştească. Un domn a greşit camera. Mă întorc imediat!

         – Eşti genial, dragule, îi strecură Darkmound în ureche, trăgându-l de braţ după el. Afară, mai repede sau termin cu ea! îl avertiză cu un zâmbet sardonic.

         – A fii vânător de vampiri înseamnă să ai curajul de a trece peste orice pentru a-ţi duce misiunea la îndeplinire, spuse Darkmound, indiferent dacă e vorba de un străin sau de cineva foarte drag. Laura se încadra în categoria „cunoştinţe”. Nu ştiu de ce, dar niciodată n-am plăcut-o cu adevărat; poate fiindcă, pentru ea, Starkane ar fi renunţat fără regret la toate, la el, la soţia mea ce-i era ca o soră şi chiar la datoria de vânător. Am simţit că ea vrea să mi-l ia şi asta tocmai atunci, când mă gândisem să renunţ la conducerea organizaţiei în favoarea lui. Ea n-avea niciun drept să facă asta, să-mi fure viaţa, dreptul la liniştea şi odihna de care nu mă mai bucurasem de peste douăzeci de ani.

         Oricum, n-o uram, nimeni n-ar fi putut să-i poarte pică micuţei, darămite s-o urască. Fusese raza de soare a dragului meu Starkane. Iar eu i-o răpisem, în marea mea ardoare de a respecta legile noastre, deşi… nu neg că poate a fost şi ceva personal la mijloc.

         Dar nu mi-am făcut griji, credeam că e o vreme pentru toate şi, într-o zi, aveam să intru în acel confesional, nu puteam muri fără să mă împac cu Cel de Sus.

         Darkmound l-a tras pe Starkane înspre lift. Acesta s-a eliberat din mâinile lui şi s-a retras într-un colţ al cabinei. Apelă parterul.

         Îi părea rău că se purta aşa cu el, dar trebuia să-l aducă la realitate.

         Se opriră în dreptul unei măsuţe cu fotolii. Starkane se aruncă pe unul dintre ele, iar Darkmound se aşeză pe celălalt. Îşi trase fotoliul mai aproape de al lui şi îi atinse braţul lui Starkane. Acesta îşi retrase mâna, privindu-l încruntat.

         – Starkane, ce se întâmplă cu tine?… îl întrebă cu toată blândeţea de care dispunea în acele clipe. N-ai simţit-o că e vampir?… Se mai întâmplă, nu-ţi face griji. Şi da, e mai greu s-o ucizi aici, în hotel… Dar trebuie s-o faci.

         – Nu pot să fac asta… murmură el, cu tristeţe, fără a-şi ridica privirea. Nu înţelegi?… E diferită. Nu pot s-o omor; nu merită aşa ceva.

         – Cum adică, nu merită?… izbucni Darkmound, nevenindu-mi să creadă ce aude. Ai înnebunit? E vampir. Trebuie să-ţi spun pe litere? Dacă n-o faci, o fac eu…

         – N-o vei atinge… răspunse, abia şoptit. În ochi îi ardea o furie stăpânită, acea mânie ce se descarcă ori printr-o ceartă puternică, ori printr-un plâns sfâşietor. Pe amintirea Laurei, dacă faci un singur gest… Am zis că nu pot.

         Darkmound se cutremură, auzind numele fetei şi mai ales pe Starkane jurându-se pe amintirea ei, lucru care în oricare altă situaţie, ar fi părut un sacrilegiu. Trebuia să decongestioneze situaţia şi asta rapid; în fond, era vorba de un vampir, nu era nimic grav.

         – De ce, nu mai gloanţe de argint?…. îl întrebă, zâmbind amar. Te împrumut eu.

         – Of… Mă asculţi un minut? Poţi să renunţi puţin la egoismul tău, la atitudinea ta de şef al tuturor?…

         Starkane începea să se descarce şi lui Darkmound nu-i plăcea asta, chiar dacă adora discuţiile lor în contradictoriu.

         – Nu fac pe şeful, dar te caut de ceva vreme şi acum, când te-am găsit, te împiedici de… un cadavru. Mă rog, eu voiam să te ajut, dar hai… Care-i treaba ? Nu înţeleg. De ce eşti aici, cu ea şi de ce e încă vie, adică, neîngropată, adică, neucisă… Mă rog, înţelegi tu ce vreau să zic.

         – Ţi-am spus deja, e importantă.

         – Şi, pentru ce e importantă? Pentru ce o fii bun un vampir?… Nu ştiu, să vedem… şi se prefăcu că meditează la nişte posibilităţi inexistente. Dar Starkane nu se lăsă impresionat de vorbăria lui, chiar îi făcu semn să înceteze. Poţi să-l foloseşti la ceva? Nu cred, deci… nu.

         – Uite, nu mai vorbi aşa. Nu mai vorbi până nu înţelegi întreaga situaţie. Ea e diferită. Şi ne poate duce la Salur, înţelegi?

         – Bine, hai că încerc să te ascult, dar nu ştiu cât de atent o să fiu. Vezi, am adormit la volan.

         – Şi eu. Era să ne facă pilaf un camion.

         – Frate, pe bune?… Pilaf cu vampir. O fi bun ?… Merg la restaurant, după ce termin aici.

         – Eu îţi spun că era să murim şi tu te gândeşti la mâncare! i-o trânti în obraz.

         – Nu ştiu ce vrei să demostrezi cu asta. Aici nu sunt de acord, ăsta nu e păcat. Ţi-e foame, mânânci.

         Tulburat de amintire, dar şi înfometat cu adevărat, Darkmound se lăsă să alunece pe lângă perete. Începu să suspine, deznădăjduit.

         Angel rămase perplex, cu braţele întinse spre el.

         – Dark ?

         – Da.

         – Tu… plângi? Sau tot de mila zidului?

         – Mi-e foame…

         Se aşeză în poziţia fetală, apăsându-şi pântecul cu mâinile.

         – Ştii ceva? îl întrebă el, meditând.

         – Nu, nu ştiu nimic. În mintea ea e nimic, negru. Fripturica mea cu castraveciori muraţi, de ce m-ai părăsit?…

         – Parcă mi-e şi mie foame. Hai să luăm o pauză, vrei? Deşi, în stilul acesta, mai terminăm Cercurile la anul, mai zise scărpinându-şi ceafa.

         – Ştiam eu de ce voiam să trecem peste cercul ăsta, bodogoni Dark, pe când îl urma pe înger pe un coridor ce se deschisese în zidul din faţa lor. Doamne, nu mai fac… Ăsta a fost cel mai greu Cerc de până acum. Cred că are peste suta de kilograme.

         Imediat ce intrară pe coridor, un vacarm cumplit le lovi auzul. Urlete şi gemete străpungeau zidurile groase ale culoarului, pe ai cărui pereţi mânjiţi cu sânge şi vomă se profilau chipurile fantomatice, distorsionate de chinuri ale păcătoşilor acelui Cerc.

          – Frate, ce-i aici?… Doamne! urlă Dark oprindu-se în loc, cu palmele peste urechi.

         – Pe aici, nu trecem decît cu rugăciuni, îi ţipă Angel, în ureche. Îmi cer scuze, dragul meu, dar ca să ajungem dincolo, trebuie să traversăm acest coridor. Îţi aminteşti de opera lui Dante? Nu e cale de întors.

         – Deci, ai făcut-o special! strigă Dark în acelaşi fel, trăgându-i însă şi o palmă peste cap, că-i supăra şi el auzul.

         – Eşti pueril, îl acuză îngerul. Cum crezi că ne vom înţelege altfel? Mergi după mine!

         – Deci, ai făcut-o special, recunoaşte! insistă el, cu ciudă.

         – Ăsta e adevărul Iad, dragule! Dincolo de pereţii aceştia.

         În capătul culoarului se vedea o uşă mare, neagră. Darkmound se gândi că putea să ajungă la ea, nu era problemă.

         Dar picioarele îi fură împiedicate urgent şi, uitându-se în jos pentru o secundă, văzu cu groază că, pe lângă şerpii la care se gândise, mai erau şi braţele slinoase ale trupurilor nefericiţilor din pereţi.

         – Super tare, frate! Ăştia ce mai vor?! urlă către Angel, pe când ateriza în fund pe podeaua murdarâ de sânge şi urină. Angeel, te omor!

         – Demoni?

         – Nu, diavoli, deşteptule! Ajută-mă odată!

         – Cu ce? replică, desfăcând braţele încolăcite pe membrele sale inferioare şi degetele înfipte în carne. Ah, dacă mai aveam pistolul meu magic, făceam mititei din creaturile astea! mai zise, plângând fără lacrimi. Ah, mi-e foame…

          – Dark, taci! Nu ceda tocmai acum!

         Lumina gălbuie din coridor se stinse brusc şi se simţiră luaţi pe sus de un şuvoi cu gust şi miros execrabil. Călare pe poarta de lemn, desprinsă din canaturi, zburară direct pe o podea, unde mai alunecară o vreme până ce uşa se opri. O lumină orbitoare îi învălui şi simţiră aerul proaspăt invadându-le nările.

         Angel se izbi de spatele lui Darkmound, cu un mârâit înfundat, în timp ce omul scoase o exclamaţie de scârbă, în urma impactului dintre trupurile lor umede şi lipicoase.

         Dark clipi de câteva ori, încercând să se obişnuiască cu lumina. Şi constată rapid că se aflau într-un restaurant.

          – Frumos mijloc de transport, n-am ce zice, îi spuse lui Angel.

         Acesta nu răspunse nimic.

         Vacarmului din coridor fu înlocuit rapid cu unul de râsete şi fluierături.

         – Măi, am zis eu că e ceva între voi, se auzi o voce cunoscută, dar pe care Dark n-o recunoscu imediat. Dar să ştiţi că, între timp, băieţeii s-au mai luminat la minte şi au renunţat la poziţia clasică.

         Abia atunci, îşi dădu seama că, în felul în care căzuse, stătea între coapsele deschise ale lui Angel, care spre surprinderea sa, murmura o rugăciune de iertare.

         Dark se întoarse spre el şi îl întrebă timid pentru ce se ruga atât de pios.

         – M-am speriat aşa tare în coridorul ăla că am uitat o doua jumătate din Crez. Îţi poţi închipui una ca asta?…

         – Ah, numai atât?… rosti Dark, răsuflând uşurat.

         – Sigur. La ce-ţi stă mintea, păcătosule?!…

         – La cât de idioţi putem fi, dacă stăm încă pe uşa asta infectă, cu demenţii ăştia holbându-se la noi ca la dejecţii! se răsti el. Nu că am arăta mai frumos, după cursa asta prin latrina iadului, dar mă rog… Angel oftă. Aşa că hai să ne ridicăm odată de aici, că nu mă simt deloc în largul meu cu atâţia demoni în jur, mai ales că pistolul meu norocos a rămas pe lumea cealaltă. Dar să nu mai vorbim de acest scump prieten, căci s-ar putea să mă las pradă emoţiei şi mă fac de râs…

         Erau cam douăzeci de drăcuşori la ora acea, în restaurant şi, totuşi, nimeni nu se sinchisi de prezenţa lor, în afara demonului de mai devreme.

         Darkmound şi-l aminti ca fiind Ramiel, cel care trebuia să-l întâmpine în Prag. Era un tip blond şi avea o faţă pe care o găsea curios de agreabilă, costum gri şi aripi negre.

         Auzise că, dacă te luai numai după aspectul fizic, puteai confunda lesne un demon cu un înger, mai ales dacă întâlneai un demon născut. Ramiel era unul din acei diavoli.

         – Scumpilor, arătaţi de parcă tocmai aţi trecut prin maţele lui Lucifer, se amuză el. Şi mirosiţi la fel de apetisant, adăugă ţinându-se de nas.

         – Te înşeli, îl asigură Dark, pe un ton intim, am vorbit eu cu omu’ şi e constipat de o săptămână. Apropo, de ce nu te duci să-i faci o clismă?…

         Ramiel se încruntă. Angel îmi cuprinse braţul, protector.

         – Lasă-l, îi spuse demonului. Vreau să ştiu ce se întâmplă aici, ce căutau suflete alea în pasaj?…întrebă arătând spre uşa ce fusese deja aşezată înapoi în canaturi de unul din meseni. Când l-am folosit ultima dată era mult mai liniştit şi mai curat…

         – Sunt nişte suflete din Cercul nouă, ne lămuri el, amuzat. Nu ştiu cum au reuşit să scape de acolo să urce până aici…Se zice că în Prag ar fi o trecere între lumi şi dacă o găsesc, se întorc pe pământ. Oricum, nu le foloseşte la nimic, că n-o ştiu decât îngerii.

         Dark nu mai stătu pe gânduri şi începu să-l tragă pe Angel după el, spre ieşirea din restaurant.

         – Darkmound, stai! ţipă el, speriat. Se smulse din mâna lui şi îl întoarse spre el. Unde crezi că pleci?!

         – Cum unde? răspunse, uimit. Acasă! Hai şi tu, părinţele!

         – Păi, şi pleci în halul ăsta? şi arătă spre hainele lui Dark. Măcar fă un duş, nu te duce aşa la Emily.

         – Am baie acasă, la mine, rosti el, cu mândrie. Spală-te tu, că doar ca înger, trebuie să fii impecabil…

         Angel îl apucă de umeri şi-l zgâlţăi cu putere.

         – Ai înnebunit?… E o glumă tâmpită, idiotule, nu există nicio trecere! Ce, nu ţi-e bine?…. Dacă ar exista, ar pleca toţi din infern.

         – Şi ar da ăştia faliment, nu? zâmbi, amar.

         – Lasă prostiile! Hai să mâncam ceva şi, pe urmă, ne întoarcem la treabă.

Aurelia Chircu

Aurelia Chircu s-a născut în Bucureşti, pe 13 februarie 1980. A absolvit Facultatea de Limbi Străine, secţia engleză-germană şi este traducător. A debutat pe hârtie într-o revistă şcolară, apoi online, în Faleze de piatră. A mai publicat în revistele online: Suspans.ro, Revista de Suspans, Nautilus, Egophobia şi Srsff. Una din prozele ei, "Regis de Aeterrnum" a fost citittă în Clubul de Iniţiativă Literară. Este o pasionată a genului fantesy, dar a încercat şi genul poliţist, de altfel, policierul fantastic "Din ştreang" fiind şi lucrarea ei preferată. "

More Posts