După o vizită bine meritată la baie, îngerul şi sinucigaşul se întoarseră la cantină, unde, imediat ce se aşezară, Darkmound strigă să i se aducă rapid un menu.

          – În iad nu se mănâncă, îl lămuri Angel, ne vom îndestula cu aburul mâncărurilor care au fost dăruite în amintirea noastră. De fapt, asta se face în Rai, nu aici, dar cred că pot face un mic transfer…

          – Da, abur, transfer… mormăi Darkmound, de parcă ar fi fost în transă. Mie mi-e foame de mâncare, omule, ce nu pricepi?

          – Tu n-ai murit, aşa că îţi voi da din aburul meu, îl linişti îngerul.

          Darkmound se scărpină în cap, nedumerit.

          – Poţi să-mi dai şi din graţia ta că nu mă ajută cu nimic. Eu vreau mâncare, domnule, vreau sa mănânc, şi începu să mestece în gol, ostentativ. 

           Angel îl privi lung, apoi scutură din cap, de parcă nu i-ar fi venit să creadă ce auzea.

          – Povesteşte-mi despre fiul tău, porunci îngerul.

          – Şi mâncarea?… Bine, cum vrei. Păi, plecasem deja cu Starkane şi cu Violet în călătoria – ce a culminat cu marea mea călătorie – , când am aflat că voi fi tată. Am presimţit că nu mă voi mai întoarce acasă, dar trebuia să fac călătoria asta.

          Ce pot să spun? Îmi simţeam inima prea mică pentru a cuprinde atâta fericire, cât pentru o lume întreagă. Copilul meu. Două cuvinte care-mi făceau  sufletul să tresalte. Descendenţă şi egoism. Voiam să-i dăruiesc tot ce eu n-avusese în copilăria mea; dragostea părintească era unul dintre lucruri.

          Dar dacă voiam să fac lucrul acesta, să-i ofer viaţa pe care n-am avut-o, n-ar fi însemnat oare să-i îndrept paşii spre o altă lume? Poate chiar acea lume nouă şi minunată, de care vorbea marele Will. O lume în care, în perspectiva mea, nu existau vampiri, nici rău sau durere. O viaţă aproape perfectă. Atunci mi-am dat seama că acest copil nu-mi va urma calea şi, mai rău de atat, vom trăi în lumi diferite. Şi-l voi pierde mai înainte ca să mă satur de prezenţa lui halucinantă, ireală. Căci anii vor trece pe lângă noi, iar eu, ca orice părinte, voi continua să văd în el pruncul pe care mai ieri îl legănam atunci când plângea neputincios.

          În stânga mesei lor apăru imaginea unei camere de hotel în care se aflau în care Darkmound şi Dean, în paturi apropiate. Veioza era stinsă, dar niciunul dintre bărbaţi nu dormea.

          – Gândurile ce-mi oboseau creierul mă înfiorau, neputând să am un somn liniştit. Starkane se chinuia şi el să doarmă şi mă enerva îngrozitor, îşi aminti Darkmound.

          – Dark? mormăi o voce înfundată.

          – Da, tinere, te deranjează ceva, de te foieşti într-una??… Vorbeşte şi vei fi eliberat…

          – De ce şoşonii mei nu dormi?

          – Să nu-mi spui că nu poţi dormi de grija mea? Eu măcar am un motiv, dar tu de ce te uiţi aşa la tavanul ăla? Vrei să faci din el vreo Capelă Sixtină şi încă nu te-ai hotărât de unde să începi?…

          – Sunt foarte fericit pentru tine, Dark, spuse tânărul.

          – Te cred. Şi eu aş fi fericit pentru mine, în locul tău, glumi bărbatul.

          – Tu ai fost fericit pentru mine? Mă gândesc la mine şi la Laura, dacă am fi avut un copil… Dar nu se mai poate face nimic, totul s-a terminat din cauza unei întârzieri stupide. Dacă am fi ajuns mai repede, poate că ar fi existat o şansă.

          – Ce vrei să spui? Că o puteai salva pe Laura? Ţi-am zis că era deja moartă, când am ajuns eu, acolo.

          – Adică, dacă nu era moartă, mai puteam face ceva pentru ea?

          Darkmound se ridică în capul oaselor.

          – Dacă am fi găsit-o vie, noi n-am fi omorat-o, nu?

          – Nu, Dean, nu ştiu… Pe Laura? Laura noastră? Sigur că nu.

          Darkmound oftă. Trebuia să vină şi momentul acesta, al adevărului. Se ridică pe marginea patului şi aprinse veioza.

          – Cine poate ucide un înger?…. Nici măcar un demon, n-ar face asta… decât dacă situaţia ar cere asta… Eu nu omor îngeri. Dar, gata, încheie subiectul ăsta! Vrei să-mi iau câmpii??

          – De ce mereu când vorbim despre asta îţi iei câmpii? De ce te enervezi şi preferi să schimbi vorba? De ce, Darkmound?

          – Tu ce crezi, idiotule, hm? Crezi că mi-e uşor să vorbesc despre ea, că eu n-am iubit-o?…

          – Mereu te porţi aşa şi normal ar fi ca eu să am reacţia asta, că mi-a fost logodnică. Numai dacă nu cumva tu…

          – Dacă eu… ce? Ce vrei să spui? Dean, fiecare om îşi are pedeapsa lui, aici sau în celaltă viaţă. De fapt, nu ştiu de ce spun asta, că Salur nu e om, dar va plăti cu vârf şi îndesat pentru moartea Laurei. Te asigur.

          – Dacă s-a întâmplat ceva în noaptea aia şi tu îmi ascunzi…

          – Eşti nebun. Ce naiba ţi-aş putea ascunde?…

          – S-a întâmplat ceva în noaptea aia şi ţie teamă să-mi spui?

          – Teamă? Ha! Nu cunosc cuvântul ăsta. Am rămas cu Laura şi tu ai fugit după Salur. I-am verificat pulsul, era foarte slab; n-am putut să fac nimic s-o ajut.

          – Trăia?…

          – Cred că da. Nu ştiu, m-am zăpăcit, bine? A fost o  chestie de secunde…

          – Şi n-ai putut face nimic sau…

          – Să-i fi dat viaţa mea sau ce?

          – Mda. Tu nu ţii seama decât de regulile tale, niciodată nu te abaţi de la ele, faci numai ce vrei şi ce consideri tu a fi corect.

          – Ce noutate!…

          – Nu ţi cont de alţii, nu faci excepţii…

          – E adevărat. Ştii ceva?… Dacă asta vrei să auzi, asta o să ai, băiete! Ei bine, da,  dacă n-ar fi fost moartă, aş fi fost obligat s-o ucid. Poftim! Plângi, idiotule!

          Îl studie uimit câteva secunde, apoi îl întrebă cu un calm forţat:

          – Ai omorât-o? Răspunde odată !

          Ţipătul lui îi zgârie timpanul. Nu ştia de ce, dar furia lui Dean îl amuza.

          – Retrageţi cuvintele, în momentul acesta! Altfel plec! Îţi doresc ca Salur să te ucidă aşa cum a făcut-o şi cu Laura noastră.

          – Tu ai ucis-o?… Vreau să aud adevărul, măcar o dată.

          N-avea să mai reziste mult acelei tensiuni nervoase. Dark vedea lacrimile adunându-i-se în ochi.

          – De fapt, ai dreptate; dacă mă gândesc bine, eu am ucis-o, neglijenţa mea. Nu te-am minţit niciodată…

          – Eşti un nenorocit. Ai omorât-o, monstrule!

          Ultimul cuvant i-a străpuns inima ca un pumnal lucru care-l uimi. Dar nu apucă să se dezmeticescă şi se trezi căzând pe spate, lângă noptieră. Ce naiba ?…. Dean era în picioare, deasupra lui, încruntat şi cu dinţii încleştaţi.

          Dacă nu l-ar fi durut aşa tare maxilarul, poate că ar fi zâmbit. Dean reuşise să-l pună la pământ.

          – Ok, băiete, m-ai prins aici.

          Dar Dean nu mai auzea nimic. Se aruncă peste el şi-şi înfipse mâinile în gâtul lui. Dark îi desfăcu degetele de pe grummaz şi îl împinse de pe el, trântindu-l de marginea patului. Scoase un mârâit înfundat şi se ridică, sprijinindu-şi o mână de noptieră.

          – Cum ai putut face asta, Dark?

          – Deci, orice aş spune, pentru tine există un singur răspuns….

          Dark se ridică în şezut şi se trase lângă noptieră, lipindu-şi spatele de ea. Dean se aşeză pe marginea patului.

          – Dar Violet ? De ce-a mărturisit?…

          – Ce zici ? întrebă el, absent.

          – De ce nu te cerţi cu ea acum, ci cu mine?!

          – Violet ?! ţipă Dean.  

          Dark sări în picioare, speriat văzând că vampirul era la ei în cameră. Ca de obicei, îşi făcuse intrarea prin balcon.

          – Ce s-a întâmplat? De ce vă certaţi? întrebă ea, îngrijorată.

          – Frate, dar tu ai problemă, fetiţo, când vezi că doi se ceartă, trebuie să vii tu să-i întrerupi! Te rog, puţină consideraţie, ce naiba…

          – Violet?! repetă el şi un tremur nesănătos puse stăpânire pe trupul lui.

          Dark se încruntă. Îi era teamă să nu facă vreun şoc din care să nu-şi mai revină.

           – Dean, ce este?

          – Este adevărat că Darkmound a omorât-o pe Laura şi tu ştiai asta? Dacă ţii la mine, o să-mi spui adevărul.

          Dark îi aruncă o privire femeii. Aceasta îşi eliberă aerul din plămâni şi îl privi îngrozită. Ştia şi ea că momentul când avea să apese pe trăgaci, urma să fie momentul lui special şi că nu şi-ar fi refuzat acea plăcere pentru nimic în lume. Îşi muşcă buzele, iar ea scânci ca un copilaş.

          Fie că era prea concentrat asupra propriei dureri, fie că în acea clipă nu-i mai păsa, dar practic, Starkane nici nu luă în seamă mica lor înfruntare.

          – E adevărat! urlă Dean cu ochii măriţi de groază.

          – Dom’ şoară, ţi-a mâncat pisica limba?… Explică-i omului! insistă, sperând ca declaraţia ei să-l liniştească.

          – Da, Dean este adevărat. Darkmound a omorât-o. Dar gândeşte-te că a făcut asta ca s-o elibereze. A considerat că aşa era cel mai bine pentru voi doi, n-a avut altă cale…

          – Frate, îmi venea să-i sucesc gâtul ca la pui de găină. Bravo, fetiţă! Na, acum încerca s-o dreagă.

          – Dovezi ai? Hai să te văd ! Îţi dai seama, Dean, că ţi-ar spune orice.

          Dacă Violet aduce o dovadă solidă, poţi să faci ce vrei cu mine, băiete.

          – Nu mai îmi trebuie nici o dovadă. De la niciunul dintre voi. Eu plec…

          Şi, spre surprinderea amândurora, Dean se întoarse spre uşă.

          – Da, bineînţeles, micul Dean dă bir cu fugiţii. Aşa a făcut toată viaţa lui. El fuge, doar asta ştie să facă.

          – Tu minţi şi ucizi, asta ştii să faci, i-o întoarse Starkane.

          – Da, Dean, aşa fac! Dar tu fugi şi asta e ruşinos. Când trebuie să iei poziţie, fugi; când trebuie să-ţi răzbuni mama, fugi; când îţi moare iubita, fugi; când afli că cel mai bun prieten ţi-a ucis aceasta iubită, fugi iar… Fugi şi gata, ai scăpat.

          Dean se răsuci spre mine, încruntat.

          – De ce nu stai, Dean ?… Stai şi luptă ca un bărbat! Chiar vrei să-l laşi pe Salur nepedepsit? Vrei tu asta?…

          – Eu nu cooperez cu ucigaşi şi cu mincinoşi.

          Lacrimile i s-au urcat iarăşi în ochi.

          – Şi crezi un vampir cunoscut ieri şi nu pe mine, care ţi-am salvat viaţa de atâtea ori?! Iar Laura a fost viaţa ta. Cum aş fi putut s-o ucid, ştiind asta?…

          – Gata, Dark. Tocmai aţi mărturisit, amândoi. Cât vrei să mă mai prosteşti ?…

          – Bine. Adevărul? N-am ucis-o pe Laura, ci vampirul în care urma să se transforme. Gata. Nu mai are niciun rost, zise ridicându-şi braţele, exasperat.

          – Zici bine. Dar nu pot să rămân aici, Dark…

          – Ştii ce? Faci ce vrei. M-am săturat să mă ţin după tine. Eu merg după Salur. Vii cu mine, bine. Nu vii, treaba ta.

          Dean se uită la el, uimit, apoi, la Violet. Ş ieşi trântind uşa în urma lui. Cei doi se priviră miraţi, neştiind cum să reacţioneze.

          Imaginea dispăru. Darkmound făcu o grimasă de neplăcere. Angel aştepta.

          – Ce vrei să spun  acum? Şi ce vrei să demonstrezi cu asta?…

          – Nivelul următor: păcatul furiei şi al urii.

          – E vorba de legi şi de onoare, ce nu înţelegi, părinţele? gesticulă nervos.

          – Eu îţi spun doar, zise el cu simplitate. Şi uite aşa, uşor-uşor, mergem spre cercul al şaptelea. Dar nu suntem încă acolo.

          Reapăru imaginea de mai devreme. Dark şi Violet, rămaşi singuri în camera de hotel.

          – Chiar nu puteai să-ţi ţii gura? o apostrofă Dark.

          Scoase un pachet de LM din buzunarul blugilor şi-şi aprinse o ţigară.

          – După cum vezi, Dean a plecat şi… te-a lăsat cu mine. Iar eu nu sunt prea bun în clipele astea.

          – Trebuia odată şi odată să ştie adevărul, spus ea cu voce mică urmărind fuioarele de fum ce se înălţau spre tavan. Şi e vina ta pentru că dacă i-ai fi spus totul de la bun început şi  nu m-ai fi băgat şi pe mine în porcăria asta, totul ar fi fost în regulă.

          – Nu m-ar fi iertat. De ce te-am băgat?… Gândeşte-te că singurul motiv pentru care nu te-am ucis, a fost faptul că ai acceptat jocul meu. Nu fiindcă i-aş fi făcut o favoare lui Dean.

          – Înseamnă că Dean avea dreptate, ţie chiar nu-ţi pasă de alţii. Faci ce vrei, cum vrei fără să-ţi pese de ceilalţi, de ce simt ceilalţi, de consecinţe…

          – De ce mi-ar păsa? o întrepse el, nervos. De mine nu i-a păsat nimănui, vreodată. Emily e singura fiinţă care…

          – Eşti egoist şi rău şi… nici nu mai am cuvinte. Zici tu că nimănui nu i-a păsat de tine, dar te-ai gândit de ce nu le-a păsat de tine?.

          – De ce mama a vrut să mă avorteze şi pe mine şi  tata mă bătea de nu puteam să stau în pat de durere. Hai, spune-mi tu, că văd eşti pricepută.

          Violet îl privi cu uimire.

          – Tu nu trebuie să fii ca ei. Tu nu eşti ca ei, tu eşti Darkmound. Şi îmi pare rău pentru trecutul tău, viaţa ta, dar gândeşte-te că ai putea fi mai bun decât ei, ai putea fi mai bun, mai drept, cinstit, bun la suflet.

          – Şi ce vrei acum?… Să mă emoţionez, să-ţi cad la picioare? E prea târziu pentru asta şi nici nu vreau să mă schimb.

          – Îţi este aşa de greu? îl întrebă, cu uimire. Uite acum un prim pas ar fi să vii cu mine să-l aducem pe Dean înapoi. Pentru că el nu este aşa de puternic ca tine, nu şti ce poate să-i treacă prin cap să facă.

          – Mdaa. Ai dreptate aici. Dar, ghinion, în clipa asta, nu-mi pasă de el. Îmi pasă de mine..

          – De ce ai acceptat înţelegerea de la bun început? De ce nu i-ai spus tot lui Dean, din ziua aia? Nu te-ai săturat să pierzi pe toată lumea, toţi cei dragi ţie din cauza comportamentului, firii tale? O să vezi că o să vină-o zi când vei fi singur, nu o să mai ai pe nimeni, nici prieteni, nici pe sotia ta sau pe fiul tău…

          Clătină din cap de parcă ar fi  spus că Violet are o imaginaţie bogată şi stinse ţigara în scrumiera de pe masă.

          – De ce am acceptat? Am acceptat pentru că n-am vrut ca el să fie rănit, pentru că ţin la el mult, as fi în stare să mă şi vând pentru el, spre deosebire de tine care eşti un om crud, rău, nemilos. Eu sunt vampir; da, am ucis oameni, dar nu mi-am pierdut umanitatea, sufletul şi inima.

          – Mereu am fost singur. Nu mi-e teamă de singurătate.

          – Crede-mă, din experienţă mea,  singuratatea e mai groaznică decât moartea.

          – La naiba! exclamă el şi izbucni într-un râs nervos. Ai curaj să faci o comparaţie între noi doi?….

          – Da, am curaj, Darkmound!

          – Atunci, eşti un vampir nebun! Chiar nu înţelegi că unicul meu scop în viaţă este ucisul?… Că pentru asta trăiesc, ca să-mi urmez misiunea? Şi atunci, nu mai există nimic, nici Dean, nici Millie, nici chiar copilul, nimic. Iar tu, cu atât mai puţin..

          – Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa?Tu te auzi pe tine?

          – Sunt blestemat!! urlă el. Nu înţelegi asta? Sunt excomunicat de biserică. Pentru mine, nu mai există iertare duhovnicească şi ideea asta mă distruge.

          – Nu eşti blestemat, spuse ea cu un fel de duioşie şi făcu un pas spre el.Tu nu înţelegi ce înseamnă să fii blestemat?Eu ştiu ce înseamnă să fi blestemat.

          – Pot să ucid oricând şi pe oricine, practic, nu contează.. Chiar şi un om. N-am făcut-o, dar ştiu că pot face asta.. Pentru asemenea idei, am fost scos din sânul bisericii.

          – Dacă spui că ucizi aşa de uşor, pe oricine şi oricând, ai fi în stare să îţi ucizi şi femeia iubită care poartă în pântece rodul iubirii voastre?

          – Dacă Millie ar păţi ce-a păţit Laura, n-aş ezita, spuse el fără strop de emoţie în glas. Dar nici nu vreau să mă gândesc, mi-ar fi cumplit de greu…

          – Dar copilul tău?…

          – Atunci, se va termina totul.  Aceea va fi ultima mea crimă. Finalul lui Darkmound.  Cred că ţi-am răspuns deja. I-aş omorî şi apoi, m-aş sinucide. Acum e clar

          – Nu poţi fi aşa…

          – Nu ştiu să fiu altfel. Şi dacă Milllie, unica femeie din viaţa mea, n-a reuşit să mă facă să mă schimb, atunci nu exista şanse..

          – Atunci nici eu nu te pot ajuta, mai spuse vampirul, apoi ieşi în balcon.

          Darkmound îşi aprinse o altă ţigară şi trase cu sete. Lacrimi mari îi alunecară pe obraji, dar el nu le luă în seamă.

          Dark cel din prezent îşi şterse lacrimile şi se uită spăşit către îngerul din faţa sa.

          – Ajută-mă… murmură el.

          Îngerul zâmbi. Îşi trecu palma desfăcută pe deasupra mesei şi înaintea bărbatului apăru din senin o farfurie cu friptură de viţel şi piure de cartofi.

          Darkmound se uită la mâncare, apoi la înger şi adăugă cu sfială:

          – Vreau să te însoţesc la tine Acasă.

          Îngerul avu un zâmbet vag.

          – Aşa va fi. Mănâncă, fiule, ai nevoie de energie pentru ce va urma.

       

Aurelia Chircu

Aurelia Chircu s-a născut în Bucureşti, pe 13 februarie 1980. A absolvit Facultatea de Limbi Străine, secţia engleză-germană şi este traducător. A debutat pe hârtie într-o revistă şcolară, apoi online, în Faleze de piatră. A mai publicat în revistele online: Suspans.ro, Revista de Suspans, Nautilus, Egophobia şi Srsff. Una din prozele ei, "Regis de Aeterrnum" a fost citittă în Clubul de Iniţiativă Literară. Este o pasionată a genului fantesy, dar a încercat şi genul poliţist, de altfel, policierul fantastic "Din ştreang" fiind şi lucrarea ei preferată. "

More Posts