Darkmound îşi termină prânzul şi se ridică de la masă, privindu-l întrebător pe înger.

          –  Acum sunt pregătit, spuse cu hotărâre. Nu voi mai face mofturi, nu mă voi mai  purta ca un copil răsfăţat.

          Angel îl privi zâmbind şi îi făcu semn să se aşeze înapoi la masă.

          –  Mai întâi să lămurim ceva, spuse el cu un zâmbet fin.

          Dark se aşeză şi privi cu o uşoară nedumerire către noua imagine ce apăru în faţa lor. O altă amintire din trecutul lui. Era aceeaşi cameră de hotel, doar că acum era singur, după cearta cu Violet.

          –  Discuţia cu vampirul acela te-a făcut să înţelegi multe, am dreptate?

          Darkmound, cel din amintire, privea lung către uşa-fereastră a balconului, pe care ieşise Violet.

          –  La început ,nu-mi venea să cred că reuşisem s-o fac să cedeze, spuse el.  Dar mi-am amintit curând de fraierul meu de Starkane. Of, ce făcusem?… Cine ştie pe unde bâjbâia acum. Îmi simţeam capul în flăcări; oare îmi pierdeam minţile? Îi îndrugasem vampirului verzi şi uscate, dar oare cât credeam din ce-i spusesem şi cât aruncasem la nervi? Oare chiar îmi puteam ucide femeia devenită vampir şi copilul nevinovat din pântecele ei?

          Darkmound se aşeză pe marginea patului şi-şi îngropă faţa în palme, deznădăjduit. 

          –  Eram nebun, nebun de legat. Era îngrozitor, gândul ăsta mă ucidea. Am simţit cum lacrimile mi se urcă în ochi; mi-am tras nasul ca un copil mic şi mi-am aprins altă ţigară. Am tras cu sete şi am ţinut fumul până ce am simţit că-mi arde pieptul. Voiam să mor în momentul acela, voiam să scap de toate, de toate remuşcările ce mă cuprindeau.

          Nu m-am resemnat niciodată cu ideea că nu mai eram în graţiile Vaticanului. Dacă gândurile mele erau necurate, de ce fostul meu confesor nu mă certa, ci mă asculta răbdător? Fiindcă îmi era prieten ?… În primul rând, era preot, aşa că nu cred că ar fi făcut o excepţie pentru mine. Câteodată, îmi venea să dau crezare ideii că omul îşi luase ca sarcină să-mi salveze sufletul, pe care dădea poate cu doi bani mai mult decât mine. Dar, pe vremea aia, respectam regulile normele şi nu făceam nimic fără voia lor, încercam să mă încadrez în limite. Totuşi, gândurile care-mi invadau mintea îmi pătau aura asta minunată pe care o posedam. Ştiam că, în timp, se va lărgi şi, într-o zi, mă va acoperi cu totul. Şi atunci, va urma căderea din graţii.

          Moartea lui, misterul din jurul acestei dispariţii, m-au aruncat în infern. Şi atunci, m-am văzut urât, feroce, diabolic. Nu mai voiam lumina, n-o meritam. N-o mai voiam nici pe Emily, darul meu de preţ, n-o meritam nici pe ea; mă hotărâsem chiar s-o părăsesc, aşa fără un cuvânt, să dispar pur şi simplu. Albul sufletului ei ar fi putut să-l atingă şi să-l transforme pe al meu, dar eu voiam să rămân în acel fel, să mă chinui toată viaţa, să-mi urmez menirea asta nenorocită şi atât. Să mă autodistrug, lent şi dureros, să mă evapor în neant, să mor… Singur şi neştiut de nimeni. N-avem nevoie de nimeni.

           Dar lucrurile se schimbaseră de atunci. Acum avem un copil, nu mai puteam fi singur şi neştiut. În urma mea rămânea ceva pur, care avea sângele şi trăsăturile mele, poate chiar puţin din talentul meu de a-i enerva pe toţi. Mă rog, nu ţineam să moştenească şi asta.

          Nu mai puteam pleca, nu mai puteam fugi de lume, Millie ar fi murit dacă o părăseam acum. Dar nu puteam trăi cu gândurile mele, era ceva ce nu puteam duce singur. Dacă Andorin ar mai fi trăit, ar fi ştiut să mă îndrume: el ştia întotdeauna să mă facă să mă simt bine în propria-mi piele. A fost unica persoană care m-a văzut aşa cum sunt cu adevărat; mi-a fost fratele mai mare şi chiar părintele pe care nu l-am avut, deşi era doar cu doi ani mai mare decât mine. Aş fi dat orice să mai vorbesc cu el o dată.

          Amintirea mi-a străbătut mintea ca un fulger şi am văzut din nou ultima noastră seară, când am discutat lejer, în jurul unei căni de ceai. Adoram serile acelea, când ne întâlneam în mansarda unde locuia el şi discutam, şezând comod pe fotoliile trase în faţa ferestrelor mari, tăiate în ogivă. Ne plăcea să urmărim acel furnicar ce se stingea uşor, pe măsură ce întunericul învăluia încet oraşul.

          Mă simţeam mai bine aici decât în confesional, evident. În primul rând, scăpam de senzaţia aia de claustrofobie şi îl puteam privi când îi vorbeam, nu mai trebuia să-i caut privirea printre zăbrele. Mă obişnuisem să-i urmăresc expresia, pe măsura ce-i povesteam ceva şi, atunci când îl vedeam că se încruntă, ştiam că făcusem o boacănă. Dar el nu mă certa, râdea încetişor şi îmi cerea să continui. Ştiam că la final venea şi mustrarea, dar era una blândă şi plină de înţelesuri.

          În mansarda aceea discutam de toate, fără nicio reţinere. Lui i-am povestit şi prima mea întâlnire cu Emily. Cred că i-am povestit-o de vreo zece ori, iar el mă asculta mereu cu plăcere. Chipul i se lumina şi ochii îi străluceau. Ce mai, era mai fericit decât mine. Marea lui dorinţă era să ne cunune şi apoi să ne boteze primul născut.

          Dark zâmbi cu emoţie şi nu-l miră deloc să afle aceeaşi emoţie în ochii îngerului.

          – Dar n-ai apucat să vezi împlinită nici măcar o parte a acestui vis, spuse Dark şi, întinzând braţul, strânse uşor mâna îngerului.

          Angel încuviinţă, cu un zâmbet trist.

          –  Ce s-a întâmplat cu tine, Andorin? Cum ai murit? întrebă bărbatul, cu duioşie în glas.

          –  Vom avea timp să discutăm despre asta, îl asigură Angel.

          Îi făcu semn să se uite la imagine.

          –  Andorin, dragule, murmură Darkmound, dacă ai putea să priveşti de acolo, de pe norişorul tău, către Millie şi pruncul ei şi să-i binecuvântezi…

          –  Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta, se auzi o voce. Binecuvântările mele se îndreaptă spre ei.

          –  Vocea ta îmi mângâia sufletul. Cât mi-aş fi dorit să fii iarăşi lângă mine şi să-mi îndrumi paşii în clipa aceea. Dar am rămas năuc, fiindcă vocea asta nu era în mintea mea, se auzise foarte clar, în cameră, adăugă cu un zâmbet.

           Brusc, un fel de ceaţă a îmbrăcat fotoliul din stânga lui. Iar când imaginea s-a limpezit, a apărut îngerul, şezând comod pe fotoliu. Darkmound a sărit cât colo, făcându-şi semnul crucii.                     

           –  N-am vrut să te sperii, dragul meu. Îmi pare rău pentru vizita mea aşa de târzie, dar m-ai chemat.

           –  Şi te-ai gândit să pleci frumuşel de acasă şi să vii la mine? râse Darkmound. Fantomele n-au nevoie de ghid, nu? Dar stai, cum adică te-am chemat, ce, eu fac spiritism?….

          –   Nu, nu faci spiritism. Când am zis că m-ai chemat, m-am referit că te gândeai la mine, meditai în suferinţa ta şi te gândeai la bunul tău mentor.

          –  Da, aşa e. Şi tu, parcă nu mă ştii că eu îi iau pe toţi peste picior şi nu te-am cruţat nici pe tine. Ce să zic acum?… Mă bucur că ai dat curs invitaţiei mele…  şi, dacă aş ştii că nu iau în braţe doar fotoliul ăla, normal că te-aş îmbrăţişa acum.

          –  Nu te-ai schimbat deloc, prietenul meu, tot generos şi iubitor, aşa cum te ştiu eu, însă cu mintea anapoda.

          –  O, da, aici ai dreptate. Am întors scaunul spre fotoliul lui şi m-am aşezat. Sunt un pic confuz… un pic mai mult. Tocmai am primit o lecţie de viaţă de la un vampir.

          –  Eh, nu-mi spune. Cum s-a întâmplat asta, Darkmound?

          –  M-am destăinuit unei tipe care e vampir şi ea s-a dat mai deşteaptă decât mine. De fapt, ea mi-a deschis ochii. Am un gând teribil, Andorin, o să mor tânăr, îţi spun…

          Andorin şi-a ridicat o sprânceană, zâmbind. Probabil că era obişnuit cu exagerările lui.

          –  Mie îmi pari destul de tânăr şi de sănătos. De ce spui asta?

          –  Mă gândeam că, dacă Millie ar fi muşcată de un vampir, ca Laura, aş fi în stare s-o ucid, cu tot cu copil şi apoi să mă sinucid. Dar nu pot să fac asta… Şi, încă ceva, cred că Salur mă va ucide….

          Preotul s-a ridicat de pe fotoliu, plutind uşor deasupra covorului şi a început să se plimbe prin cameră, aruncându-i din când în când câte o privire plină de compasiune. La cei treizeci şi cinci la care murise părea acum un bătrânel înţelept, numai că îi lipsea barba albă şi stufoasă, care i-ar fi împlinit această înfăţişare. În cele din urmă se aşeză înapoi şi îl privi senin, ca pe un copil care a greşit şi merită o bătaie bună.

          –  Aş fi fericit dacă aş putea să mă prefac să nu fi auzit ce ai spus mai devreme, prostiile care le-ai spus, dar nu pot să nu le iau în seamă. În primul rând, tu o iubeşti pe Millie?

          –  Da, ştii asta. E ca şi cum m-ai întreba dacă-mi place tortul cu ciocolată, când mă vezi deja salivând în faţa ta.

          –  Da, cum spuneam, nu te-ai schimbat mai deloc, nici măcar pofta de mâncare nu ţi s-a schimbat. Tu o iubeşti pe femeia asta şi ai risca totul pentru ea? Când v-aţi căsătorit, ai fi riscat totul pentru ea?

          –  Ştii bine că aş fi riscat totul pentru ea. Nu s-a schimbat nimic de atunci, Andorin. O iubesc enorm de mult.

          –  Te-ai gândit la început, când ai văzut-o prima dată, că aţi fi putut fi tu sau ea în pericol sau te-ai luat după şoapta inimii tale?

          –  Că aş fi putut s-o pun în pericol prin munca mea? Normal că m-am gândit la asta, dar, la cât de nebuni eram amândoi, nu puteam fi în pericol decât de a ne îndrăgosti.  Am cunoscut într-o noapte, când urmăream un vampir. Nu era el atât de puternic, dar îşi tot schimba sălaşul. Două săptămâni m-a alergat idiotul ăla, de la un capăt la celălalt al Angliei. Până am ajuns într-un orăşel uitat de lume sau poate doar de mine, căci era oraşul meu natal.

          Acolo, în lipsa mea şi doar la câţiva paşi de casa în care crescusem, o floare neasemuită îşi înălţase tulpina, o scumpă copilă de optsprezece ani, Emily a mea. Cred că de aici mi-a venit porecla de pedofil – gluma lui Dean – căci, deşi era o diferenţă de zece ani între noi, inima mea începea să bată mai tare atunci când o vedeam şi, practic, mă topeam, ce să mai zic. Nu-mi mai găseam cuvintele, deveneam un puşti de generală. În ochii mei, Emily era un înger, cu pletele ei de mătase neagră şi ochii albaştri ca marea.

          Paradoxal, nu mă interesau prea mult calităţile fizice, cât cele sufleteşti. Era de ajuns să privesc în ochii ei şi ştiam că sunt acasă, că totul e bine, că alături de ea trebuie să-mi petrec restul vieţii. Nu ştiam cum să-i vorbesc despre sentimentele mele, îmi era teamă să n-o sperii. Şi tu m-ai sfătuit s-o invit la balul acela.

           Părinţii ei mă credeau un nenorocit, asta pentru că fugisem de acasă şi mă întorceam acum, ca un fiu risipitor. Adevărul era că dacă nu m-ar fi deranjat confortul, de fapt, disconfortul din camerele de hotel, m-aş fi cazat la unul decât să mă întorc în casa părintească.

          Îl uram pe vampir pentru că alesese oraşul ăsta nesuferit. Dar le-am câştigat respectul părinţilor ei şi Millie a mers cu mine la bal. Am petrecut o seară de vis; am dansat, am râs, am trăit pentru prima oara în viaţa mea.

          Millie nu era deloc atât de inocentă precum o credeam eu. După ce-am plecat de la bal, am condus-o înapoi, acasă şi mă pregăteam sa plec, mulţumindu-mă cu acel sărut de rămas bun, dar fata m-a invitat în casă, menţionând că părinţii ei erau plecaţi la nişte rude şi era singură. Să mai povestesc ce s-a întâmplat în camera ei?… Ţie ţi-am povestit deja, mi s-a părut normal să fac asta.

          Am intrat în dormitor şi ea a închis uşa în urma noastră. Şi atunci, îngeraşul meu adorat s-a transformat în tigroaică, aşa cum mi-aş fi dorit să fie. M-a împins pe pat şi m-a cuprins în braţele ei firave, mişcându-şi buzele lângă ale mele. O doream mai mult decât orice altceva pe lume, dar nu era bine. Ştiam că dacă aveam să-mi petrec noaptea cu ea, zorii avea să ne găsească tot împreună. Şi n-aş mai fi plecat.

          Deşi îmi doream să fiu liber, nu fugeam de iubire. Dacă fata aceasta avea să fie a mea, atunci avea să rămână a mea pentru vecie. Însă nu-mi permiteam asta, nu voiam să-i fac rău, ar fi fost într-un pericol permanent. Asta dacă ar fi înţeles cum stăteau lucrurile.

          M-am desprins din sărutul acela delicios şi am înlăturat-o încet cu braţul. Ea m-a privit cu uimire. Am stat câteva secunde unul lângă altul, pe marginea patului, în timp ce încercam să-i explic chestii neadevărate, ceva legat de vârstă şi de onoarea ei faţă de oraş. Dar ea nu m-a înţeles. M-a întrebat mirată dacă nu cumva n-o plăceam, iar eu i-am răspuns că o plac enorm, dar nu puteam continua ce tocmai începusem. Atunci, ea mi-a adresat o întrebare destul de normală pentru zilele noastre, dar pe care n-o aşteptam din partea ei: m-a întrebat cu sfială dacă nu cumva eram gay, căci atunci ar fi înţeles.

          După câteva secunde de şoc, am pufnit într-un râs zgomotos, care a speriat-o puţin. I-am răspuns printr-o glumă stupidă, că încă nu-mi cunoşteam preferinţele sexuale şi voiam să adaug că asta se întâmpla fiindcă, de fapt, eram încă virgin, fiindcă trebuia să păstrez celibatul. Dar ea s-a enervat şi a fugit, trântind uşa în urma ei.

          Dacă am înţeles bine, înainte de a ieşi s-a plâns că era şi normal la norocul ei în amor să găsească aşa ceva. Am ieşit după ea. Emily intrase pe aleea ce ducea spre o mică pădurice. Am strigat-o, iar ea a ţipat la mine s-o las în pace. Văzând că o urmăresc, a grăbit pasul şi curând, a început să alerge. Trebuia s-o opresc, aveam o senzaţie ciudată… Simţeam prezenţa vampirului pe care-l căutam de atâta timp. Deodată, Millie a dispărut din raza mea vizuală şi, aproape imediat, am auzit ţipetele ei disperate. Într-un luminiş, era el,vampirul hidos. Când m-a văzut, Emily a alergat spre mine, iar glonţul din pistolul meu a străpuns inima monstrului. Ea a început să plângă, strângându-se la pieptul meu, un plâns liniştitor, care făcea bine.

          Am plecat din oraş, m-am întors acasă, dar am păstrat legătura prin scrisori. După patru ani, m-am întors şi am cerut-o de soţie, iar ea a acceptat imediat. Dacă mai spun şi faptul că prima dată când s-a repetat scena din seara balului a fost în noaptea nunţii noastre, deja o dau în telenovele. Dar chiar aşa a fost, am trăit un love story ca-n poveşti. Iar acum vom avea un copil, rodul acestei iubirii minunate….

          –  Tocmai din această cauză, trebuie să te gândeşti bine şi să iei decizia corectă, ci nu una greşită care să te nenorocească pe viaţă, din care să ajungi chiar să te sinucizi. E cel mai mare păcat, mai mare decât să fi omorât pe cineva şi cred că ştii la ce mă refer, nu?

          –  Trebuie să merg după Dean, să mă împac cu el şi cu Violet. Şi, după ce-l omor pe Salur, mă întorc acasă, la ai mei.

          –  Crede-mă, chiar dacă eşti cel mai mare egoist, chiar şi dacă ai fi ucis, eu ştiu că ai fi făcut asta pentru binele tuturor şi pentru dreptate. Dumnezeu tot te iubeşte şi o să te ierte, nu aşa de repede, dar nu o să te lase.

          –  Ştiu. Dumnezeu e dragoste. Şi dragostea mă va salva.

          Imaginea dispăru, dar în clipa următoare un urlet sparse liniştea din cantină. O femeie într-o rochie murdară de pământ şi de sânge, despletită, pătrunse în fugă înăuntru şi se opri în faţa mesei lor.

          Darkmound aproape că sări de pe scaun, cu o groază teribilă în priviri.

          –  LAURA… îngăimă el.

          –  Taci! îi porunci femeia.

          –  Următorul nivel, spuse Angel, fără pic de compasiune. Să nu uităm că eşti un ucigaş şi trebuie să plăteşti.

          Glacialitatea din ochii îngerului îi îngheţă lui Darkmound sângele în vene.           

 (Va urma)

Aurelia Chircu

Aurelia Chircu s-a născut în Bucureşti, pe 13 februarie 1980. A absolvit Facultatea de Limbi Străine, secţia engleză-germană şi este traducător. A debutat pe hârtie într-o revistă şcolară, apoi online, în Faleze de piatră. A mai publicat în revistele online: Suspans.ro, Revista de Suspans, Nautilus, Egophobia şi Srsff. Una din prozele ei, "Regis de Aeterrnum" a fost citittă în Clubul de Iniţiativă Literară. Este o pasionată a genului fantesy, dar a încercat şi genul poliţist, de altfel, policierul fantastic "Din ştreang" fiind şi lucrarea ei preferată. "

More Posts