– Scopul şi durata vizitei.

          Vocea creaturii bondoace, apărută ca din senin în faţa lui, îl aduse la realitate.

          – Po-poftim?… se bâlbâi Darkmound, aruncând priviri speriate în jurul său.

          Se aflau pe acelaşi platou, iar piticania lovea ritmic, nerăbdătoare, cu pixul în carneţelul deschis din mâinile sale.

          – Scopul şi dura…

          Dar nu reuşi să mai continue că se simţi înşfăcat de guler şi aruncat în cenuşă. Piticania se ridică şi, dând cu ochii de Angel, o zbughi la fugă.

          – Am visat? întrebă Darkmound, nelămurit. Cum ne-am întors aici?

          Angel clătină din cap. În ochii lui ardea o mânie mută, dar nici vânătorul nu era mai calm, după ultimul nivel.

          – Trebuie să vii cu mine Sus, zise cu fermitate în glas, fără să-l privească. Am greşit arătându-ţi imaginea Laurei; speram să ai altă reacţie, mai ales după discuţia noastră, dar tu te-ai speriat.

          – Ce, mă?? La ce te aşteptai, să cad la picioarele ei şi să-i cer iertare?… Normal că m-am speriat şi, probabil, că aş fi căutat ceva să mă apăr, dacă nu mă dădeai tu pe spate cu „vai, păcătosule care eşti tu păcătos”… Şi, apropo, de ce arăta în halul ăla şi mai şi urla la mine? Nu-mi amintesc să fi fost aşa când… mă rog, când… ştii tu…

          – Când ai împuşcat-o, Darkmound, ştiu, spuse el, pe ton aspru. A fost doar o iluzie.

          – Te-ai uitat la prea multe filme, părinţele. Cred că fata asta e de mult Sus şi te asigur că e împăcată cu sine, iar eu n-am nevoie de iertarea ei.

          – N-ai nevoie de iertarea ei… Atunci înseamnă că discuţia noastră a fost complet inutilă!

          Angel se întoarse cu spatele la el, scrâşnind din dinţi.

          – Nu, n-am nevoie să fiu iertat că n-am greşit cu nimic, am ucis o fiinţă a întunericului, nu un om, strigă bărbatul. Ea nu mai era om, Angel!

          – Şi nici tu nu mai erai om?? Se răsuci brusc spre el, furios; Dark rânji. Credeam că monştrii nu au conştiinţă, dar tu te-ai ucis ca să nu faci rău altora. Poate că ar trebui să te ierţi pe tine însuţi, fiule. Iartă-te pe tine însuţi pentru că te-ai privat de la viaţa şi fericirea pe care o puteai avea alături de soţie şi de copil!

          – Ştii ceva, părinţele? zise Darkmound şi se aplecă spre obrazul îngerului. Du-te dracului!

          Şi, zicând acestea, îi aruncă un zâmbet sardonic şi trecu pe lângă el, cu gând să se ducă la cantină.

          – Se pare că ai câştigat, vei rămâne aici, murmură Angel, calm. Nimeni nu te va salva. Iar când eternitatea va fi imposibil de suportat, ce crezi? Nu vei putea face nimic ca s-o opreşti!

          Darkmound cugetă un timp, dar era deja prea plictisit de toată povestea asta.

          – Du-te acasă şi lasă-mă pe mine!…

         *

          Cinci luni trecură şi nicio veste de la Angel. Nu fiindcă lui Darkmound i-ar fi păsat de el, dar căuta cu disperare o explicaţie pe care nimeni nu era dispus să i-o ofere.

          Practic, cu cinci luni în urmă, s-a trezit în acea cameră de spital, unde un om care-i semăna leit zăcea, trist, conectat la aparate.

          Nu putea ieşi din încăpere, era ca şi cum un zid protector se declanşa odată cu deschiderea uşii, iar el era împins înapoi în cameră.

          – La naiba, Angel, vrei să stau aici, cuminte, să mă uit la mine cum îmi dau ultima suflare?…

          Dar Angel nu-i răspunse nici în dimineaţa aceea.

          Bine că mai intrau asistentele şi medicii, că altfel ar fi luat-o razna doar uitându-se la idiotul de el cum stătea acolo şi respiră aparatele în locul lui. Îi era milă de om, de sine, adică, dar asta nu-l convingea cu nimic.

          Era stupid să se întoarcă spre el şi să-i spună că îl iartă, că se iartă pe el, mai exact. Dar Angel asta îl sfătuise şi uite că, mai nou, îl şantaja, îl obliga, practic, punându-i „mortul” ăla în faţă. Şi apoi se gândea că „mortul” e chiar el şi chiar va muri, curând.

          Ştia asta de la medici, dar şi de la Millie, care venea în fiecare seară, când ieşea de la muncă, şi stătea cu el până seara, târziu. Îi povestea tot de felul de chestii, uneori, îi citea şi alte ori se întindea lângă el, în pat, şi-şi sprijinea fruntea de pieptul lui, suspinând.

          În clipe ca acelea, îl invidia pe bărbat şi, întorcându-se spre fereastră, îşi lipea fruntea de geamul rece şi încerca să se roage. Dar se oprea la mijlocului rugăciunii, fiindcă nu-şi mai amintea.

*

          Nu se aştepta ca omul să cedeze singur, înainte de a fi deconectat.

          Se răsuci panicat spre pat, auzind ţiuitul strident al aparatului. Înţelese imediat ce se întâmplase şi începu să strige, agitându-şi braţele înspre bolnav:

          – Aloo, frate, unde pleci?? Mai sunt şi eu pe aici! Heei, ajutoor, doctorul, asistentele, unde sunteţi? Mai repede că moare omul ăsta aici! Adică, nu, eu mor, se corectă el, dându-şi seama, la naiba, e vorba şi de mine!… Ah, de ce se mişcă atât de încet?! Hai mai repede, nerozilor, cu ecograful ăla! Aşa! Salvaţi-mă…

          Însă, spre mirarea lui, doctorul o întrebă pe asistentă cât era ora şi o rugă să o treacă în fişa pacientului. O altă asistentă îl deconectă de la aparate.

          Darkmound rămase locului, nedumerit. Mintea lui nu putea să priceapă că el nu mai era, că tocmai ce murise şi totul se terminase. Ar fi vrut să se repeadă la decedat, să-l mişte ca să trezească, dar nu se clinti din loc.

          Millie se strecură pe uşa salonului, sprijinindu-se de braţul unei asistente. Se apropie încet de patul iubitului ei. Se aşeză pe marginea patului.

          – Trebuie să învăţ să trăiesc fără tine, şopti ea, mângâindu-i părul.

          – Nu, Millie, ce vorbeşti?… sări Darkmound, cu un zâmbet forţat. Eu o să mă întorc, nu-ţi face griji. Numai să vină odată părinţelul şi gata, vin acasă!

          – Îl voi avea pe fiul tău alături, ne vom creşte unul pe celălalt şi ne vom aminti de tine, cu drag. Voi ştii că tu mă aştepţi acolo, Sus şi asta mă va impulsiona să trec cu bine peste fiecare zi ca să ne putem regăsi în viaţa următoare.

          – Scumpa mea, dar de ce spui asta? insistă Darkmound. De ce nu vrei să te încrezi în mine, ca mai înainte?…

          – Te iubesc şi te voi iubi mereu… murmură femeia şi lacrimile îi topiră obrajii.

          Se aplecă şi-l sărută uşor. Dark îşi atinse buzele, uimit că nu simte nimic din dulceaţa sărutului ei.

          – Adio…

          – NU, nu-mi spune asta! urlă bărbatul văzând cu soţia lui se ridică şi iese, plângând, din încăpere. Ah, la naiba! Tu eşti de vină, îl acuză pe cel din pat, tu, fiindcă te-ai omorât şi ai lăsat-o singură! Cum ai putut să faci asta, hm?

          Asistenta îl acoperi cu cearceaful, apoi plecă.

          – De fapt, eu sunt de vină, îşi spuse omul. Eu te-am omorât, eu m-am omorât, deci eu… eu am părăsit-o pe biata Millie. Angel are dreptate, trebuie să mă iert pe mine însumi. Dar ştii cum facem, frate? Ne iertăm reciproc şi mergem frumuşel în iad ca să ne încheiem socotelile pe acolo. Şi pe urmă, mergem Sus, cu îngerul şi o aşteptăm pe Millie.

          Se apropie de pat.

          – Iartă-mă, frate, iartă-mă că ţi-am răpit dragostea şi liniştea căminului. Nu trebuia să mă omor; Angel avea dreptate, mereu există o soluţie.

          – Sunt gata să mă întorc în iad, spuse el şi se întoarse spre fereastră, cu ochii închişi.

          Dar în loc să audă vocea îngerului sau pe cea a piticaniei enervante, auzi vocea soţiei sale. Mai exact, un strigăt de surpriză şi se simţi apucat de două braţe fragile şi îmbrăţişat cu dragoste.

          Nu cuteză să deschidă ochii, deşi braţele acelea fură înlocuite curând de altele mai puternice şi de aparate reci la atingere.

          – Domnule Darkmound, deschideţi ochi, la naiba! Sunteţi viu!

          Era o voce cunoscută.

          – N-am înjurat eu, să ştii, continuă vocea.

          Deschizând ochii, îl văzu pe Angel lângă patul lui. Doi medici şi trei asistente roiau în jurul patului, ameţindu-l.

          – Mereu există o soluţie. Nu trebuia s-o ucid pe Laura, murmură Dark, abia auzit.

          Unul dintre medici îl rugă să nu vorbească.

          – Se pare că am ajuns la capătul drumului. Fii fericit cu soţia şi cu fiul tău. Te voi aştepta Sus, când îţi va veni vremea. Cu bine, Darkmound!

          Şi îngerul dispăru, mai înainte ca bărbatul să-l poată opri.

          Millie se ivi în pragul uşii, cu fiul lor în braţe. Îl aduse lângă pat, iar Darkmound îşi salută fiul pentru întâia oară. 

         

          „ Dumnezeu e Dragoste. Şi Dragostea ne va salva. ”

         

          Sfârşit –

         

 

Aurelia Chircu

Aurelia Chircu s-a născut în Bucureşti, pe 13 februarie 1980. A absolvit Facultatea de Limbi Străine, secţia engleză-germană şi este traducător. A debutat pe hârtie într-o revistă şcolară, apoi online, în Faleze de piatră. A mai publicat în revistele online: Suspans.ro, Revista de Suspans, Nautilus, Egophobia şi Srsff. Una din prozele ei, "Regis de Aeterrnum" a fost citittă în Clubul de Iniţiativă Literară. Este o pasionată a genului fantesy, dar a încercat şi genul poliţist, de altfel, policierul fantastic "Din ştreang" fiind şi lucrarea ei preferată. "

More Posts