Netflix începe anul 2019 cu lansarea unui film distopic, Io, care nu a întârziat să fie promovat prin newsletter și în categoria de filme recomandate. Asumându-și un risc tematic, având în vedere multitudinea de opere post-apocaliptice cu un refugiu extraplanetar, directorul, Jonathan Helpert, încearcă să ofere narațiunii o abordare minimalistă, care va transforma filmul într-un șir de secvențe banale și soporifice.

Expozițiunea începe într-o manieră clasică: în egocentrismul lor, oamenii au dus inevitabil la distrugerea Pământului, atmosfera devenind toxică și inospitabilă, iar majoritatea supraviețuitorilor se vede nevoită să se refugieze pe o altă planetă. În acest caz, e vorba de Io, unul dintre cei patru sateliți galileeni ai planetei Jupiter.

Image result for Io netflixProtagonista, Sam Walden, se numără printre puținii care au rămas pe Terra, decizia ei fiind influențată de către tatăl ei, Henry Walden, un om de știință care a popularizat ideea supraviețuirii prin imunitate dobândită. Sub motto-ul „speranța moare ultima”, Sam își duce traiul zilnic la o altitudine înaltă, care mai dispune de oxigen curat. Efortul ei de a crește albine și legume, deși are o intenție nobilă în spate, are rolul de a crea un cadru antitetic apocalipsei. Totodată este probabil și punctul cel mai anticlimatic al filmului, având în vedere scenele prelungite exhaustiv. Tăiatul legumelor, ca și timp al acțiunii, este reprezentat fidel realității, ceea ce nu ar fi în sine o problemă, dacă nu ar fi un act arhicunoscut și banal.

Filmul reușește să introducă un sentiment de urgență odată cu sosirea lui Micah, care anunță și plecarea ultimei nave spre Io. Altfel spus, ultima șansă de supraviețuire depinde de deciziile protagoniștilor de a ajunge cât mai repede la zona de lansare. Din nou, filmul mizează pe încetinirea tempo-ului, urmârind conversații emoționale și pălăvrăgeală. Tot acest ritm este susținut chiar și în momentul când aflăm că lansarea va avea loc în mai puțin de 24 de ore, când Micah are timp să o lase pe Sam să exploreze vecinătatea și să își reamintească citate celebre.

După ce spectatorii au fost deja supuși unui tempo cât se poate de lent, filmul se termină în cel mai previzibil mod: Sam își scoate masca de oxigen de față cu Micah, în ciuda protestelor lui, iar publicul nu are parte de o moarte dureroasă, ci descoperă cu stupefacție cum Sam a avut dreptate tot acest timp și a reușit să se imunizeze, ceea ce îi potențează supraviețuirea fără ajutorul vreunui gadget în mediul otrăvitor. Și ca finalul fericit să fie complet, încheierea are loc cu Sam pe o plajă încețosată alături de un copil, care se poate presupune a fi a lui Micah, după ce cei doi au avut parte de o noapte intimă, la două zile de când s-au cunoscut. Astfel ciclicitatea vieții este explicată, iar motivul recurent (Sam visând la o vacanță pe mare) pare asumat.

După succesul pe care Netflix l-a avut în 2018 cu Bird Box, nu pare deloc surprinzător că au mizat pe promovarea unui alt film post-apocaliptic. Elementul suprinză însă constă cel mai probabil în viziunea vis a vis de supraviețuire prezentat în Io. Pentru un public care asociază aproape automat genul survival cu lupta pentru resurse, neîncrederea față de străini și o concurență exacerbată, un mediu care pune accentul pe lipsa contactului interuman pare o schimbare binevenită. Totodată, rimtul extraordinar de lent al filmului ruinează potențialul psihologic al ecranizării. În loc să își dedice timp problematizării sentimentului de singurătate inerent unui sfârșit planetar, acțiunea se rezumă la privit în gol și sentimentalisme ieftine. Pentru un film cu tendințe science fiction, orice act de neverosimilitate poate reprezenta un detriment. Iar aici, replicile fără urmă de sentiment ale celor doi protagoniști devin în mod cert un punct slab. Sam reacționează aproape robotic, când Micah povestește despre moartea soției lui. În aceeași manieră, anunță și moartea tatălui său cu aceeași nepăsare. Micah se lasă sedus fără niciun protest de către Sam, totodată nimic din comportamentul lui rece nu se schimbă. Momentele dramatice par forțate, iar lipsa afectivității se face simțită în toate replicile.

Contextul narațiunii rămâne în mare parte obscur. Nu este clar explicat ce a adus Terra în aceste condiții, cum au supraviețuit protagoniștii până în acest moment, de ce Sam părea reticentă față de Io sau de ce Micah voia să îl salveze pe Dr. Walden. Acestea sunt printre puținele conflicte ce rămân nerezolvate. Ruptura de context nu face decât să îngreuneze receptarea unui film, care deja mizează pe minimalism și pendulare în gol. Lipsa oricărui moment de acțiune reușește să plictisească până și cei mai înrăiți fani ai genului.

Deși nu poate fi considerat în mod obiectiv un film bun sau o ecranizare eșuată, structurarea narațiunii în Io duce la o lipsă completă de empatie față de personaje. Combinat cu absența unei direcții tematice clare, un suspans insuficient și o intrigă deficitară, filmul devine un simplu șir de scene fără scop sau morală. Temele vag tratate, precum speranța și singurătatea devin absurde, când sunt discutate monosilabic de către protagoniști. Departe de a reuși să apeleze la afectul publicului, timpul dedicat vizualizării devine anost și inert.

Adina Ailoaiei

Adina Ailoaiei

Născută pe 6 august 1993, în Suceava. Absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai Cluj, specializarea germană-japoneză. Excursie de studii în Bad Kissingen (Rolul Germaniei în Europa de astăzi şi Literatura cehă), participantă la workshop de Sumie la Facultatea de litere, Universitatea Babeş-Bolyai, Workshop de frazeologie la secţia germană în cadrul Facultăţii de litere, Universitatea Babeş-Bolyai. Activităţi de voluntariat în cadrul CNPRSV, Suceava, ASUR (Asociaţia Secular-Umanistă România) Cluj-Napoca. A publicat în revista şcolii Unsere ZEITschrift din Suceava şi participă la şedinţele Clubului de lectură NEPOTU' LUI THOREAU, Cluj-Napoca.

More Posts

Follow Me:
Facebook