GSF45 banner01-650

          Ion pășea grăbit. Un vânticel rece îi lipea cămașa de spatele transpirat făcându-l să suspine ușor. Sus, pe cer, o lună mare, rotundă, mușcată de un colț a unui nor răzleț, îi lumina calea.

          Pe umăr ținea coasa, care se legăna în ritmul pașilor scoțând un scâncet sinistru.

          În stânga și în dreapta lui, pe după vișini, se profilau primele case din sat.

          În depărtare, câțiva câini urlau, dar în jurul lui, liniște. Nicio mâță gonită de vreun câine scăpat din lanț sau vreo gâscă trezită din cine știe ce motiv.

          Fusese o zi lungă și plină de muncă. Un roi zumzăitor de gânduri îi ocupa mintea. Avea deja treizeci și trei de ani și nu era însurat încă. Avea pe cineva, dar odată cu vârsta devenise mai pretențios. Era încă tânăr, dar…

          — Ajută-mă!

          Ion se opri brusc. Mintea i se goli de gânduri. Nici nu mai respira.

          — Ajută-mă! Vocea venea de undeva din dreapta lui. Dincolo de gard se vedea doar un desiș de copaci, dar Ion știa ce e acolo.

          Puse coasa cu coada pe pământ și se sprijini pe gardul bătrân din scânduri. Acesta se aplecă ușor sub greutatea lui.

          — Care ești acolo? E cineva?

          Fluieră scurt. Mai mult pentru el.

          — Ajută-mă!

          Vocea era de fată sau de femeie tânără.

          — Unde ești? Ce ai pățit?

          Împinse poarta veche, tot din scânduri, iar mâna i se umplu de putregai pufos. Se șterse nervos de pantaloni și încercă poarta din nou. Aceasta de deschise destul de ușor, de parcă mai fusese folosită de curând.

          Apucă strâns coasa cu mâna dreaptă de lângă lama curbată, iar cu mâna stângă dădu la o parte crengile pomilor fructiferi care umpleau curtea.

          La câțiva metri de poartă se ivi o casă țărănească cu pereți văruiți în alb. Umbrele ramurilor creau pe pereți un efect de caleidoscop în nuanțe de alb, gri și negru. Reflexe albăstrui apăreau și dispăreau pe cioburile rămase din geamurile sparte.

          Ion se apropie, cu suflarea reținută, de una dintre ferestre. În zadar încercau ochii să se adapteze întunericului absolut din casă. Cu mâneca stângă își șterse broboanele de sudoare de pe frunte.

          — Unde ești? Sunt aici, lângă casă!

          Își auzea bătăile inimii în timpane. Trase puternic în aer în piept.

          Pașii spre intrarea în casă i-au fost opriți de un obiect moale. Se trase speriat în spate și își încordă privirea.

          Un câine de dimensiuni considerabile și de culoare închisă îl fixa cu ochi scânteietori. Îl mai privi câteva secunde după care se lungi nepăsător.

          Ion înaintă cu mai multă precauție. Sprijini coasa de perete, lângă intrare, și împinse ușa încet.

          — Hei! Heeei!

          În casă întunericul era de nepătruns. Lumina lunii nu reușea să aducă niciun ajutor ochilor deja obosiți de concentrare.

          Trase încă o dată aer în piept și intră.

          O senzație de înec îl copleși. Nu mai respira, dar nici nu mai avea nevoie. Nu era singur, mai erau și alții cu el, le simțea atingerea, fără însă a putea comunica. Vocea îi dispăruse, mai avea doar gânduri și frică.

          Un geamăt al vechilor grinzi din acoperiș îi amintea de strigătul pe care îl auzise. Scânceau sinistru și trist… ”Ajută-mă!”

          ***

          — Producția a scăzut considerabil.

          — Dar maestre… populația a crescut exponențial!

          — Ai aflat ultimele rapoarte? Ei nu mai cred!

          ***

          Ion se trezi buimac. O ceață cenușie, groasă, aproape tangibilă îl înconjura. Nimic din jurul lui nu îi era familiar. Podeaua moale părea făcută din același material cu ceața. Ciudat… corpul lui iradia o lumină verde.

          Se ridică încet, cu teamă. Undeva, la câțiva metri de el, o fereastră pătrată făcea legătura cu exteriorul. Se apropie de fereastra fără geam și privi. O clipă se blocă. Imaginea pe care o vedea era dincolo de orice și-ar fi putut închipui.

          Nori plumburii acopereau cerul și pământul. De fapt, nimic nu garanta că acestea există. Cât cuprindeai cu ochii, turnuri ca niște spini de salcâm erau singurul decor. Baza acestora era foarte mare subțiindu-se apoi brusc și continuând în ceața a tot înconjurătoare de ”sus”. Printre ele, mii de ”licurici” albi circulau cu mare viteză, dând impresia că dispar și apar din loc în loc. La o privire mai atentă, Ion observă că sub baza semitransparentă a turnurilor, erau alți ”licurici” multicolori, nemișcați.

          ***

          — Credeți că exemplarul capturat e ceea ce ne dorim?

          — Sunt sigur!

          — Ce vă face așa de sigur?

          — Experiența. Specimenul e ca un vas gol. Are capacitatea de a crede, dar nu este plin cu concepte și dogme strâmbe proliferate de semenii săi. 

          ***

          Timpul trecea și sub el se întâmplau lucruri. La un moment dat, Ion observă anumite tipare în modul de manifestare a ”licuricilor multicolori”. Umblau în grupuri, mai ales în perechi. Călătoreau de la un turn la altul. Iar, din timp în timp, licuricii roșii se adunau. Atunci turnurile păreau că prind viață, vene roșii apăreau pe exteriorul lor și pulsau ca și cum ar fi avut viață proprie.

          Ion nu simțea foame sau sete, nu mai avea nevoie de somn. Știa doar că trebuie să aștepte, ceva trebuia să se întâmple.

          Timpul parcă nu mai avea sens. Mereu aceleași imagini, mereu aceleași mișcări ritmice ale luminițelor de sub el și ale roiurilor de luminițe albe care populau spațiul dintre turnuri.

          ***

          — Maestre, îmi permiți o întrebare?

          — Desigur, Omega.

          — Vom trimite specimenul înapoi?

          — De data asta e prea târziu, au avansat tehnologic prea mult.

          — Prea mult??? Noi suntem la milioane de cicluri distanță față de ei. Niciodată nu ne vor ajunge.

          — Ei bănuiesc deja ceva. Îi spun materie și energie neagră. Nu mai e mult și ne detectează, iar atunci vor deveni periculoși.

          — E singurul specimen?

          — Nu e singurul, nu ne permitem acest risc!

          ***

          Ascultă… ASCULTĂ!… Taci! TACI! TACI!!!

          Ion se trezi brusc dintr-un somn adânc. Mintea îi era plină doar de aceste două cuvinte, rostite din ce în ce mai tare și mai clar.

          TACI ŞI ASCULTĂ!!!

          O liniște cumplită îi invadă mintea. De undeva, ca un val care se rostogolește departe și al cărui vuiet precede sosirea lui, un vacarm de voci şi gânduri veneau spre mintea lui Ion.

            — Îmi trebuie! Am nevoie! Vreau! Al meu…. Nu mai suport! Nuuu! Mă doare! De ce???

          Ion căzu pe spate, lovit parcă fizic de vocile care-i invadaseră creierul. Era copleșit, resimțea toată ura și frica celor care le emiteau.

          Asaltul nu părea că se mai termină. Nu mai era conștient, toată capacitatea sa cognitivă era copleșită cu energia negativă a simțămintelor a miliardelor de persoane aflate în suferință. Lăcomia, invidia și frica se întâlneau în el unde desăvârșeau lucrarea.

          ***

          Ion stătea într-o poziție perfectă de lotus. Câțiva centimetri îl despărțeau de ceea ce putea numi podea.

          Pierduse noțiunea timpului. Posibil să fi trecut un an, zece, o sută… Oricum nu mai conta, el reușise. Reușise să oprească valul, acum îl modela, îl încăleca, putea să îi dea formă. Devenise Înțelept!

          Deveni conștient și de exteriorul său. Nu mai era în camera mică din turn. Era undeva într-un spațiu fără contur, fără limite. În jurul său orbitau entitățile albe. Privi la ele fără teamă. El radia violet. Era unic, dar asta nu îi dădea nicio senzație. El era centrul și știa că este important.

          – Ion este numele tău! Noi suntem Alfa și Omega. Începutul și sfârșitul.

          Entitățile albe au început să se strângă cu rapiditate din ce în ce în ce mai mare într-una singură. O ființă androgină înaripată, învăluită într-o aură albă strălucitoare îl privea acum fix.

          Sub ei se rotea încet un glob plin de culoare.

          – Privește! Acesta a fost sursa chinului tău. Ai simțit ura semenilor tăi, suferința lor. Ai ajuns să înțelegi ce contează. Știi care este misiunea ta acum?

          – Da, Stăpâne, știu! Îi voi aduce pe drumul drept, te vor adora pe tine, vor căpăta LINIȘTE.

          – Ion, Planul este deja scris. Tu faci parte din el. Tu ești purtătorul cheii de la cufărul legii. Tu ești singurul care va cunoaște voia noastră. Vei coborî, dar nu aici. O altă lume este pregătită pentru tine și ai tăi. Tu vei fi părintele acestei noi lumi. Tu vei fi învățătorul lor. Tu vei fi Trimisul nostru.

          – Am înțeles, Stăpâne, voi urma porunca ta!

          ***

          — Alfa, turnul este instalat. O nouă sferă este gata să primească specimenele selectate.

          — Bine, Delta, urmează planul. După calculele mele, eficiența maximă va fi atinsă după aproape un ciclu, când specimenul Ion va dispărea.

           ***

          — Maestre, ce vom face cu lumea Pământ? Ai spus că este prea târziu pentru ei.

          — E simplu Omega, va fi reciclată, nu este prima dată. Nu peste multe cicluri va fi însămânțată din nou.

          ***

          Ion se trezi în mijlocul unei mulțimi de oameni adormiți. Erau mii, chiar zeci de mii. Toți erau îmbrăcați în straie simple, albe. Ale sale aveau aceiași croială, însă erau roșii. În fața lui se afla o carte. O deschise și niște caractere necunoscute populau prima pagină. Restul filelor erau goale. Privi atent la caractere și începu să înțeleagă. Nu trebuiau citite, trebuia să le privească și în minte auzea cuvintele Stăpânului.

          În jurul lui oamenii începeau să se trezească. Știa ce are de făcut. 

Bogdan Lazăr

Bogdan Lazăr

Bogdan Lazăr s-a născut pe 17 iulie 1981, în Huși. A urmat Liceul Militar „Ștefan cel Mare” și Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, iar în prezent este ofițer de infanterie. A debutat cu povestirea „Ultima linie de apărare” în numărul din martie 2013 al Gazetei SF.

More Posts