steampunkwp-3840-2352-wallpaper

          „Nu e o carte despre o iubire imposibilă, ci despre imposibilul însuși. Sau despre două iubiri imposibile. Deși indiciile sunt presărate subtil în text, abia ultimul paragraf lămurește cititorul și îl aruncă la limita rațiunii. Am alergat cu sufletul la gură pe parcursul fiecărei pagini și m-am trezit pe marginea prăpastiei. Superb!”

          Asta scriam la puţin timp după lansarea de la Gaudeamus, în noiembrie 2014. Zilele trecute am recitit-o şi am realizat că i-am făcut o nedreptate. De bună seamă, juriul care i-a acordat premiul Vladimir Colin în 1995 a apreciat subtilitatea autorului de a ascunde o poveste în spatele alteia şi tot aşa, precum păpuşile ruseşti Matryoşka. După prima lectură nu-mi amintesc decât frustrarea că sunt suflete care nu-şi pot afla jumătăţile, ori altele care alcătuiesc un întreg fiindu-şi suficiente într-un mod ironic şi tragic totodată.

          Acţiunea romanului se desfăşoară într-un ospiciu din Transilvania. Doi pacienţi sunt diagnosticaţi cu letargie cataleptică. Sunt ca şi morţi pentru o lună, se trezesc pentru o altă lună şi tot aşa. Luna când Andrei e treaz e cea în care Gena e declarată moartă. Ori aşa îşi numeşte ea acea stare. Camerele lor sunt dispuse una în faţa celeilalte. Fiecare e intrigat de cealaltă uşă, mereu închisă. Andrei pătrunde în camera fetei, îi vede poza, se îndrăgosteşte de ea şi află că suferă de aceeaşi boală. Îi lasă o scrisoare  pentru vremea când ea avea să fie vie, iar el mort.

          Are loc un schimb de mesaje între cei doi, bazat pe înţelegerea de a lăsa scrisori pentru fiecare a zi a lunii, care să fie citite una câte una, ca şi cum şi-ar scrie zilnic. Doctorul Sicran, care îi supraveghează pe amândoi, încurajează idila, oferind fiecăruia informaţii despre celălalt. Merge cu Gena la Bucureşti, unde contele rus Serghei Marevici Ulianov se îndrăgosteşte de tânără şi îşi oferă suportul pentru tratarea acesteia la Moscova. Având de ales între vindecare şi moartea lui Andrei, Gena alege iubitul din ospiciu. Pus în faţa aceleiaşi alegeri, Andrei o alege pe Gena.

          Cei doi insistă asupra doctorului Sicran să-i cunune. Deşi pare imposibil, acesta găseşte o cale de a le îndeplini dorinţele. Din păcate planul eşuează, iar medicul îi pierde pe amândoi.

          Aici s-a încheiat prima poveste. O iubire tristă şi frumoasă între doi oameni care nu se puteau întâlni.  În spatele ei stă cea de-a doua, a medicului Sicran. N-am înţeles, iniţial, de ce nu şi-a informat pacienţii despre starea lor reală, alimentând apariţia şi dezvoltarea acelor sentimente?! Răspunsul era simplu şi stătea în propriul lui nume. Chiar şi în descrierea fizică a bărbatului. Pe de altă parte, cel mai bun loc unde nebunia poate fi simulată e un ospiciu.

          Cea de-a treia poveste pare a fi a unor personaje secundare: părinţii fetei. Gena pierde ocazia de a-i cunoaşte pe ai săi. Vin s-o viziteze, dar cei doi părăsesc ospiciul înainte ca ea să se trezească. Nu le aude decât glasul, apoi vede pe fereastră o maşină părăsind curtea spitalului. Misterul în privinţa părinţilor se adânceşte când doctorul o anunţă moartea lor, în urma unui infarct. Rămâne cu câteva poze prost developate şi cu o mulţime de întrebări. Ca şi cititorul, de altfel.

          Cam atâtea fire narative am reuşit eu să descurc din filigranul migălos al artizanului-autor. Nu m-am îndurat să dau prea multe amănunte, pentru că o povestire nu-i decât o interpretare personală, lipsită de obiectivitate. „Iubire şi moarte pentru totdeauna” e una din cărţile ce trebuie citite, apoi gândite şi interpretate. Poate subiectul se îndepărtează de zona în care ne-a purtat Liviu Surugiu cu alte ocazii, însă are aceeaşi esenţă concentrată. E încă o rafală de informaţii şi frânturi de idei; rezultatul nu se vrea a fi letal, ci din contră. Autorul speră să-şi salveze personajele, sădindu-le povestea în mintea cititorului. Iar miroase-a praf de puşcă, de data aceasta umed – de la furtuna de început de iubire.

          Ce a adus nou: tendinţa de a stoarce fiecare cuvânt tipărit de toate sensurile posibile, din teama de a nu pierde o informaţie esenţială; descrierea unei idile pure, perfect adaptate acelor vremuri şi personaje; realizarea unor atmosfere pe măsura stărilor; introducerea de indicii prin intermediul personajelor secundare sau al scrisorilor celor doi. E interesant faptul că multe din ele sunt aşezate la finalul frazelor, ca o concluzie. O lectură pe diagonală le-ar scădea valoarea

          Cu ce am rămas: „Prin minte îmi trec idei care mă luminează puternic o clipă, ca nişte fulgere, spre a mă lăsa şi mai în beznă apoi. Cuvintele mele, cuvintele ei, aceleaşi, dar cu alte înţelesuri.”

          „Amintirile (…) sunt dobânzi la anii depuşi în banca vieţii; din păcate, nu acoperă rata inflaţiei.”

Teodora Matei

Teodora Matei

Teodora Matei (Elena Teodora Mateiu) a publicat proză scurtă in revistele Nautilus, Gazeta SF, Fantastica, ficțiuni.ro, Revista de supans, începând cu anul 2012. Contribuţii în reviste, antologii, volume colective: "Kowalski '67" - antologia digitală a Gazetei SF 2014 "Bumerangul lui Zeeler", „Ghinion!” - antologia „Cele mai bune proze ale anului 2013" editura Adenium, „E-51741” – revista CPSFA nr. 28, „Soft” – volum colectiv „Exit", poezii în „Gazeta cărților" (editată de biblioteca Nicolae Iorga-Ploiești) și „Revista bibliotecarilor prahoveni”. Romane: „Omul Fluture”, în colaborare cu Lucian Dragoș Bogdan (noiembrie 2015, editura Tracus Arte), „Stăpânul castelului” (iunie 2016, editura Tritonic), „Cel-ce-simte” (august 2016, editura Tritonic), „Tot timpul din lume” (ianuarie 2017, editura Tritonic).

More Posts

Follow Me:
Facebook