GSF47 banner 01-650

          Numai aceia care s-au uitat vreodată în lumină vor realiza ce s-ar fi putut întâmpla cu tine, dacă circumstanțele ar fi fost altele, dacă purpura regală ți-ar fi atârnat de umeri, dacă ai fi fost îmbăiat în copăi de aur și culcat în crânguri verzi, unde soarele geniului strălucește. Ai fi putut deveni Shakespeare sau Goethe, dacă mâinile blânde ale unei mame te-ar fi mângâiat în anii prunciei tale fragede.

          Cum crește o floare, la fel te-ai fi scăldat și tu în lumină, ai fi prins rădăcini, ți-ai fi îmbogățit talentele. Numele tău ar fi răsunat de-a lungul istoriei, nu disonant, așa cum gazetele, dacă sunt cinstite, ți-l țipă cu frică.

          Exact în acest moment, gândindu-te la astea, te-ai regăsit, văzându-ți mâinile roșii, stropite cu sângele tinerei fete pe care ai măcelărit-o și al cărei strigăt încă îți răsună în urechi. Te privești în strălucirea de oțel al celuilalt bisturiu, de care n-ai avut nevoie. Te vezi alb, schimonosit, cu ochii injectați, ca ai unui copoi.

          Nu ești rușinat? Nu. Și în spatele tău, în direcția Tamisei, se aude un fluierat, iar felinarele cu gaz ard ceva mai profund, iar luna alunecă peste Palatul Parlamentului, pe lângă care, bizar și mut, apele Tamisei se grăbesc ca și când ar trece pe lângă o morgă. Nici măcar nu ești dezgustat de măcelărirea acestei femei, care se află înaintea ta, cu corpul despicat și măruntaiele ițite din el.

          Căci, de cum ai intrat în gangul tăcut, i-ai mirosit frica. Dar s-a înălțat deasupra tuturor relelor, gândești. Acum îi e bine. Este, grație crimei tale, în rai, cu îngerii, care-i cântă deja în cor.

          Dar nu fi prost!

          Repede, jos cu mânușile astea de cauciuc, stropite. Pete și pe mânecă. Puțină apă, dintr-un vas pe care-l purtai în valiza de instrumente, și petele pălesc, apoi dispar câteva clipe mai târziu. Un câine vine de după colț, răscolește cu ochii roșii prin mizeria și gunoiul orașului.

          Te ridici, iar animalul trece pe lângă cadavrul cald încă târâind un os și mârâind din gâtlej. Dar ți-a simțit vibrația, căci ești puternic. Când ucizi, ești tot mai puternic. Crești cu fiecare victimă. Dacă nu există niciun contact în lumea ta, atunci îl vei face în acest fel.

          Apoi, după ce câinele a plecat, frica te prinde pentru o clipă. Mașina care te-a adus e încă acolo? În neliniștea în care-ți hoinărește mintea ești capabil de orice fantezie. Asta, ca toate celelalte, vine dintr-o sursă care te-a făcut pe tine așa cum ești acum, cum erai ieri și cum vei fi și mâine – de-a lungul secolelor, de-a lungul epocilor.

          Frica dispare așa cum a venit. Te oprești la colț, îți strângi cutia de instrumente în mână un pic și zâmbești văzând un polițist cu bastonul la spinare cum se uită într-o vitrină. Fumezi o țigară și fumul se ridică spre felinare în nori gri, spre lună, spre pescărușii rătăciți care zboară în cercuri, pescăruși cu ochi mari, roșii, cu ciocuri galbene și puternice, pe care și polițistul i-a văzut.

          E ciudat cât de repede te poți obișnui cu un timp, cum începi să simți odată cu el, cum îți absoarbe ritmul vieții, de parcă acolo te-ai fi născut. Doar la început ai avut dorința, reflexul, gândul de a chema un taxi sau alt vehicul asemenea, pe care-l știai. Te adaptezi și-ți este destul de la-ndemână să treci de la un televizor color la unul care luminează doar alb și negru, ai putea chiar să te descurci și fără, la fel cum ai putea să-ți aduci și apă de la fântână dacă n-ar fi alte mijloace în respectivul timp.

          Zbuciumul nemilos din sufletul tău, presiunea din tine, arcul, îmbrățișarea brutală – toate s-au îmblânzit în timp ce arunci țigara pe jos, în vreme ce polițistul se apropie.

          – Bună seara, domnule, spune ducându-și mâna la chipiu. E foarte rece azi, o noapte de speriat.

          – Da, spui, iar ochii îți strălucesc. Ceva mai încolo, pe stradă, un bețiv dă colțul. Aerul, continui, este îngrozitor. Oamenii suferă crize de sufocare. Tocmai a trebuit să ajut o bătrână care n-a mai putut suporta ceața.

          – Domnule, spune polițistul, aveți grijă. E o noapte grea. Îi apasă pe oameni. Îi îmbolnăvește, chiar și pe aceia care de obicei rezistă. Își curăță gâtlejul apoi spune: sfârșitul trecut de săptămână, când fumul sobelor s-a amestecat cu ceața iar aerul s-a făcut greu ca plumbul, am avut trei crime. Trei crime! Aici, în acest cartier. Iar femeile… spune și se uită de jur împrejur, ca o bufniță, mângâindu-și spatele cu bastonul. Va trebui să ne întărim postul de aici, spune, dar asta e confidențial, domnule!

          – Da, spui de parcă asemenea informații îți pot fi încredințate spre păstrare, nu sunt niciodată bani pentru asemenea lucruri. De fapt, sunt bani pentru toate, dar câțiva bogătași vor trebui să o creadă mai întâi, înainte ca vreun lucru să poată fi făcut și pentru cei nefericiți.

          – Da, spune polițistul, așa este. Și ți se pare, în ciuda încrederii din spusele sale, că priviri furișate te căutau, de parcă purtai o pată, de parcă sângele de pe mâinile tale ți-ar fi putut fi mirosit, de parcă semnul lui Cain ți-ar fi stat pe frunte.

          Dar zâmbești cu naturalețe, apoi îți strângi mantaua în jurul umerilor, îți atingi pălăria, cu ținuta unui adevărat gentleman, apoi pornești mai departe, pe strada Oxford, cu pași măsurați. E plină de viață. Traversezi Picadilly Circus, unde birjele se-nghesuie, vezi toate femeile înfloritoare, toată viața înfloritoare, dar îți înăbușești aceste gânduri și deodată auzi zgomote în spatele tău: fluierul de poliție, țipetele, pașii grăbiți, înjurăturile și strigătele: „Opriți ucigașul!”, care plutesc deasupra gălăgiei serii, de parcă păsările timpului, păsările viitorului, păsările sorții ar zbura chiar acum, scârțâind din gâtlejuri.

          Odată trecut de Big Ben, te holbezi în apele întunecoase și grăbite ale Tamisei. O barcă trece cu lumini galbene, strălucitoare, și vezi cupluri îmbrățișându-se mai jos, unde sunt piramidele, strângându-se unii pe alții, căldura vieții zvâcnind, care ție nu ți-a fost dăruită niciodată, săruturile și căldura care ți-au fost răpite, căci ți-au fost date doar atât cât să știi ce-i fericirea, dar numai fericirea altora, și chiar și unii dinte ei unii doar o simulează, de parcă ar trebui să-și învețe rolul pe care viața li le-a pregătit, doar ca să pară normali.

          Cunoști străduțele și cotloanele, le-ai putea recunoaște chiar și după miros. Și te grăbești spre mașină. Îți puseseși Londra în minte și ore întregi ți-ai făcut planurile pentru excursie și nimic nu ai lăsat la voia întâmplării, nimic care să te poată surprinde. Da, ești inteligent, ești omul care vine din abis și care dispare în abis, omul care a studiat cronicile trecutului și care știe unde-l vor purta următorii pași.

          Apoi simți miros de chiparos și cimbru și un sentiment de pace și doliu ți se strecoară în suflet în timp ce atingi marmura rece a cimitirului Highgate. Plouă încet, iar perdeaua de ceață este ruptă și pare că însuși aerul transpiră. Pentru un moment, căci nu-ți găsești mașina imediat, bătăile inimii parcă ți se poticnesc. Trebuie că ești oarecum confuz , ceea ce te surprinde, căci nimic asemenea nu ți s-a mai întâmplat ție, celui care operează atât de atent, și din nou ți se pare că auzi țipetele păsărilor galbene cu alb.

          Apoi, când norii se despart pentru un moment, îți vezi mașina în lumina palidă a lunii. Aproape că dăduseși peste ea, bâjbâind printre morminte. Dar cilindrul care te-a purtat din timpul tău arată ca o criptă, formele care te-au făcut mereu să te simți în siguranță arată ca un mormânt. Și te gândești că ar trebui să găsești un loc mai bun de parcare data viitoare când vei lovi, ca să nu-ți pierzi fanteziile de sub control. 

în traducerea lui Alexandru Lamba