GSF48 banner v2-650

          Acum ceața s-a ridicat de tot, de parcă o mână invizibilă s-ar întinde din abisurile timpului ca să te arate privirii prezentului. Și începe să plouă și luna alunecă liniștită și rece și norii aleargă, iar o lumină albastră care izbucnește printre ei, din nou și din nou, îți amintește de ceva, dar nu ai putea spune de ce anume.

          Îți pare că amintirea ți-a fost luată, de parcă n-ai fi fost tocmai prezent, de parcă ceva necesar gândului ți-ar fi fost scos din cap. Tremuri înaintea mașinii și te clatini când te tragi peste marginea ei, cu o mână. Dar în acest moment, când te mai uiți încă o dată înapoi, vezi o umbră sub pomi, lângă tufișuri și fiori îți străbat șira spinării, iar bătrâna care se apropie timid, mai legănându-se, părând nespălată și acoperită de mucegai, cu părul sârmos atârnându-i peste față, privindu-te cu ochi plictisiți, ca de nebun, îți spune cu o voce dogită și cu suflu duhnind a alcool, a băutură ieftină:

          – Domnule, bună seara! Ce vehicul ciudat aveți acolo!

          Acolo sus, ghemuit pe caroserie, te holbezi la ea ca un câine. Vezi cum sângele îi părăsește chipul. O cercetezi cu toată energia pe care o mai ai și, într-o clipă, parcurgi în minte tot ce-ai citit prin cronici despre spintecător și găsești că nu a ucis niciodată o bătrână, numai prostituate. Deci bătrâna va trăi, iar ea nici nu știe ce noroc o așteaptă printre chiparoși.

          – Da, te auzi spunând, o dezvoltare a motorului cu aburi, dar să nu mai spui nimănui. Încă nu a fost făcută publică.

          – Da, spune ea holbându-se tâmp, trebuie să poți ține un secret.

          – Da, spui, sunt prea mulți invidioși, n-aș vrea să mi-o ia vreunul înainte.

          – Înțeleg, o auzi murmurând.

          Dar nu pleacă, se leagănă acolo în ploaia care cade și mai năprasnic, iar luna alunecă iarăși prin nori, iar ție îți pare că ceva îți zgârie în ureche. Ce fel de spirite or fi alea? Ce fel de fantasme? Apoi îți dai seama și te cauți în vestă, în buzunar, poate că ai câteva monede din acele vremuri, de la un colecționar căruia i-ai spus o poveste. Îi zvârlii monedele bătrânei în mână, iar ea le mușcă înainte de a pleca, în sfârșit, căci nimic din cronici nu spune că ea avea să moară, cel puțin nu în cimitirul Highgate, cel puțin nu în ploaie.

          Aștepți până dispare, apoi te mai uiți o dată împrejur, dar totul e liniștit, morții dorm și ploaia cade, iar luna este mare și palidă și poarta timpului e deschisă, cu o lumină albastră scăpându-i, cu stelele pe care nu le-ai numărat niciodată sclipind prin ea. Cu un suspin, te rezemi pe perne, iar mâinile-ți tremură, căci ești din nou copleșit de premoniții, fără să știi de ce. Căci știi sigur că aceasta a fost ultima călătorie a spintecătorului, după care a dispărut, după care valul de crime s-a sfârșit. N-a fost găsit niciodată, deși – după cum zâmbești la gândul – tu știi exact ce timp, ce lume și ce împrejurimi l-au luat.

          Ești pe punctul de a închide cabina, căci mașinăria deja se încălzește, când auzi un scârțâit, unul care nu sălășluiește doar în imaginația ta, un țipăt adevărat, al unei păsări adevărate, și, din ploaie, prin aversele dese, de parcă ar fi legată cu sfori, pogoară o pasăre întunecată, o cioară disproporționată, și se așează pe-o muchie a mașinii.

          Te așezi înapoi în pernele tale, paralizat, și nu știi de unde a apărut pasărea, cu atât mai puțin unde și-a găsit curajul să se așeze pe structura ciudată. Pare că o știe, de parcă ceva ar lega-o de ea, și, pentru un moment, se uită direct la tine. Dar asta e doar imaginația ta, pasărea se laudă.

          Înghiți în sec realizând că asemenea păsări nu ar fi putut exista în acel timp, nici ciorile și nici porumbeii, și sudoarea începe să-ți coboare pe sprânceană. Lovești cadrul cu un gest nervos, iar pasărea se ridică, fremătând și bătând din aripi, brăzdează ploaia, iar tu strigi la ea răgușit. Și, în sfârșit, pasărea dispare.

          Tragi de maneta de modă veche care accelerează mașina în timp și vezi arcul electric ițindu-se albastru și strălucitor în jurul mașinii. Dar apoi, chiar când ești gata să începi, eziți. Căci frica se deșteaptă în tine din nou, groaza că ai uitat, că ai omis ceva. Dar ce? Asemenea păsări, te gândești din nou, n-au existat niciodată în acest timp, doar într-al tău.

          Dar cine, te gândești panicat, a trimis păsările odată cu tine? Sau cine, pentru că, până la urmă, călătoria în timp e supusă unor reguli stricte, le-a adus dosite în acest timp? Să fi fost oare Wayne, omul timpului, pe care nu l-ai putut suporta niciodată, rivalul tău pentru favorurile aceleiași femei, Kathleen? Sau Spence, pe care uneori îl suspectai că-ți poate citi mintea? Sau poate cineva nebănuit, care a cântărit combinațiile zeului răzbunării, cineva care știe că te cheamă Jack, cineva pe care-l frământă aceleași întrebări ca și pe tine? Sau să fi fost cineva de la Departamentul Timpului care te-a citit și care a gândit o soluție elegantă pentru problema pe care o ridicai?

          Acum, o menghină rece ca gheața îți strânge inima și tot sângele ți s-a scurs din cap. Ușor, foarte ușor, împingi maneta înapoi, iar câmpul care strălucise atât de frumos cade din nou în colaps. Și, ca-ntr-o bătaie de joc auzi țipete de păsări, păsări care, cumva, sunt atrase de acest câmp, de această mașinărie, de împrejurări, ascultându-și instinctele, ca păsările migratoare, călătorind prin timp și, negreșit, găsindu-și drumul înapoi.

          Mâinile-ți tremură. Ai nevoie de odihnă. Trebuie să cugeți. Nu trebuie să acționezi acum, nu trebuie să te grăbești. Întâi, trebuie să afli ce se întâmplă. Întâi, trebuie să-ți clarifici întrebările importante. Dar chiar în acest moment, când calmul îți revenea, computerul de bord te anunță că mașina a devenit instabilă. A fost ancorată în acest timp prea mult, iar dacă nu acționezi va dispărea într-o epocă pe care nu o poți prevedea.

          Zâmbești încruntat. Te gândești la un salt scurt, nimic mai mult decât un „hop!”. Ajunge să călătorești o secundă în timp, înainte sau înapoi, sau în lateral. Cutia cu instrumente îți zdrăngăne la picioare în timp ce tragi maneta către tine, pusă la tensiune minimă. Ceața se adună în fața ochilor tăi, umedă și lipicioasă, și deodată este sufocant de cald. Și, în vreme ce mașina devine limpede din nou, auzi un răget, aproape, foarte aproape, de parcă un animal mare și negru s-ar apropia de tine.

          Pe ecran creezi o fereastră către lumea de afară, dar, înainte de a vedea ceva prin noaptea întunecată, o lovitură cumplită zguduie mașina, iar tu cazi peste manetă, dar, înainte de a o atinge, mașina se ridicase deja, navigând liniștită ca luna printre nori, legănându-se. Și iarăși pari că-ți revii imediat dar, ca-ntr-o stare de panică începi să vezi toate femeile acelea cu gurile vopsite și fețe albe, ca măștile, și le poți citi durerea din suflete care se năpustește asupra-ți de parcă te-ar biciui.

          Simți, începând din scalp, că ceva îți strânge creierul, de parcă gândurile ți-ar fi adunate într-un pumn puternic, osos. Înainte, obișnuiai să ai acest sentiment mai des, un sentiment de tensiune, un sentiment de concentrare, un sentiment în care gândurile-ți sunt adunate ca de o mână misterioasă.

          Realitatea își pierde culoarea și vezi apele cele albastre ale timpului grăbindu-se să străbată semețele stânci ale erelor. Îți vezi iubita și vezi femeile care merg încă în liniște prin pădurea verde. Și din nou lovitura dinăuntru, din nou panica, din nou teroarea, din nou premoniția că acolo este ceva menit ție, ceva de care oricine altcineva ar fugi urlând.

          Te lași pe maneta de accelerare a timpului și-n acel moment o flacără albastră izbucnește din pupitrul de comandă al mașinăriei, o lumină puternică, orbitoare. Simți mirosul izolațiilor arse și vezi clar că timpul se oprise în loc. Coamele înalte ale valurilor pe care viitorul se insinua în prezent, nu sunt un lanț muntos alb, care atârnă deasupra ta ca o amenințare, ca o stâncă enormă care se va rostogoli peste tine dacă nu vei face mai mult decât să sprijini timpul cu umărul.

          Acum ești înghețat și-ai rămas perfect calm. Frica ți se scurge de pe sprâncene în biluțe mici și albastre. Aproape că poți auzi cum Big Ben anunță timpul, care deocamdată este adevărat, cu lovituri puternice, ca de ciocan. Îl auzi scârțâind peste tine. Munții timpului sunt în mișcare, dar știi că trebuie să rămâi neînfricat. Nu poți doar să rămâi înghețat în fața timpului, trebuie să rămâi capabil de a acționa în timp.

          Foarte încet, cu foarte multă grijă, îți întinzi mâna cu degete lipicioase și umede după un ziar pe care l-ai luat din arhivele timpului, ziarul „Times” ediția de astăzi. Pe a doua pagină, cu litere roșii care arată de parcă sângele ar fi udat hârtia, ultima crimă a lui Jack spintecătorul. Știi de la istorie că niciodată n-au fost în stare să te prindă. Spintecătorul a dispărut fără urmă.

          Dar acum înghiți cu greutate când te gândești la asta, căci nu știi dacă ai fost într-adevăr atât de deștept. Îți imaginezi grădina zoologică în care animalele sălbatice dorm și în care păsările pe care nimeni n-a fost capabil să le explice atârnă de tavanul complexului lor și nisipul se cerne din penele lor, nisip roșu, și încă-și foșnesc aripile încet și se holbează cu ochii lor roșii, și acolo, acum că te gândești, ghearele sunt pe mașină, și în fereastra pe care o deschizi în computer din nou vezi ochi roșii holbați, care sunt ai timpului, și munții timpului scârțâie cavernos.

          Bătrâna se apropie din nou. Se uită neîncrezătoare. Nu poate să dispară? Nu poate să te lase să gândești în pace? Trebuie să strice tot? Nu știe că tu te afli înăuntrul timpului? Nu știe că spintecătorul n-a ucis niciodată o bătrână? Căldura din cabină trebuie să fie cea care-ți oprește gândurile.

          Ura te prinde, pentru că urăști toate femeile. Femeile au fost nenorocirea vieții tale. Femeile te-au păcălit să-ți părăsești viața. Femeile au trezit dragostea în tine și te-au aruncat apoi ca pe-o cârpă veche. Femeile ți-au gâdilat ceea ce cu toții ne dorim, dar le-ai fost doar o jucărie. „Urăsc toate femeile! Da, urăsc toate femeile! Femeile sunt crude, femeile sunt escroace.”

          Femeia se apropie. Este ca o sibilă, ca o Casandră, ca o ființă venită din altă lume, dintr-un alt timp, ca o zeiță a răzbunării trimisă din Grecia antică, dar tu n-ai fost niciodată acolo, căci asemenea distanțe sunt periculoase în timp. Acolo jos, apele și bancurile sunt prea periculoase, chiar și descinderea în era victoriană a fost un risc inegalabil.

          Urăști toate femeile. Dar există această femeie, cu părul ei cărunt și încâlcit și simți că ai mai fi văzut-o odată, mai demult și cauți un bănuț englezesc vechi, dar nu găsești niciunul. Femeia are un luciu straniu în ochi. Da, chiar dacă este atât de bătrână, pare să-ți simtă frica, iar asta o face mai puternică. Oare n-a avut niciodată copii? Copii cu care să se fi jucat? Oare n-a fost niciodată crudă în cealaltă viață a ei, cea în care a fost tânără? A fost chibzuită în a-și folosi puterea?

          Dar în mod ciudat, chiar când te gândeai că stai pe saltelele de catifea ale mașinii timpului, te regăsești dintr-odată afară, iar femeia și-a ridicat capul și cercetează atent, adulmecând aerul în direcția ta, ca un animal, și mintea-ți zboară la grădina zoologică, unde animalele sălbatice dorm și unde rag atunci când e zi și unde sfâșie carnea cea roșie când sunt hrănite, cu spume la gură.

          Vine către mașina timpului și spune:

          – Bună seara, domnule. Ăsta da progres!

          Apoi privește mașina timpului.

          – Da, te-auzi spunând, o inovație în domeniu trăsurilor. O birjă de la Viena, dar fără cai.

          Dar îți simte frica, a cărei origine n-o știi nici măcar tu însuți. Apoi simți cum înțelegerea îți urcă în ceafă. Sânge țâșnește în fața ochilor tăi și-acum, când o ții pe bătrână în brațe, realizezi deodată că asemenea păsări nu puteau exista în această epocă, ci vin din afara acestui timp, și realizezi cine te-a însoțit în zborul tău deasupra munților timpului și-i dai drumul femeii; se afundă în liniște în iarba umedă, sub mirt, sub chiparoși, pe gazonul sub care morții-și dorm somnul.

          Și aproape automat îți cauți în cutia cu instrumente și simți răceala de oțel a bisturiului, pentru că ești doctor, la urma urmei, și ai fost mereu un expert. Și vezi cu ochii minții prostituatele și-ți amintești ce-ai făcut cu ele. Zâmbești puțin în ploaia care alungă ceața, dar ura din inima ta te face încordat și nu mai poți gândi limpede.

          Auzi ceasul de la casa parlamentului cum măsoară timpul în bătăi și ecouri. Unsprezece, doisprezece… e unu noaptea, iar luna alunecă deasupra norilor de ici-acolo, ca o seceră palidă. Norii curg ușor, de parcă ceva i-ar urmări, ceva ce-i biciuie, ceva ce nu-i lasă să se odihnească, ceva ce-i mână ca pe niște păsări palide, plutind peste timpuri pe aripi lente, palide și albastre.

          În tumultul cerului îți pare că-ți vezi propria față. Pentru un moment îți e spaimă de tine însuți. A trebuit să se-ajungă și aici, căci chipul ți-e răvășit, trăsăturile-ți sunt răvășite, sufletul ți-e răvășit. Și te gândești la un măcelar care se aruncă asupra animalelor cu enormul lui cuțit și auzi behăitul și vezi ochii larg deschiși.

          Și nu știi ce nu-i în regulă cu tine. Ți se pare că tocmai ai închis capota mașinii timpului după tine. Ești uimit și-ți aduci aminte de o bătrână și te uiți în monitor. Acolo e o fereastră, prin care o vezi pe bătrână trântită pe iarbă, în ploaia torențială care cade din cer ca din tavanul unei scene. O vezi vărsându-și viața în iarba udă, încă bolborosind, încă respirând. Blestemată femeie!

va urma

în traducerea lui Alexandru Lamba