steampunkwp-3840-2352-wallpaper

          Dar păsările! Ce-i cu păsările? Cine le-a scris în timp? Din nou e sufocant de cald în cabină, căci ai închis afară aerul răcoros al nopții. Privești instrumentele roșii. Poziția lui Saturn, poziția Lunii care atrage oceanele și trage de Pământ. Cu o mână ușoară, scrii un program, căci zborul pe care-l plănuiești trebuie să fie perfect, la secundă. Încă câteva date, cerute de monitor. Încă câteva coordonate și lumina roșie începe a pâlpâi, semnalizându-ți că mașina e gata.

          Tragi de maneta de control și, cu un zumzăit, cabina e învăluită de o ceață ușoară, nu la fel de umedă ca aceea de afară. Pământul se rotește sub tine în saltul tău în timp. Zgârii Casa Parlamentului și zbori peste Tamisa, dar astea sunt doar simulare, căci, în realitate, ești lipsit de substanță, ești scris doar în timp, o umbră peste Londra pe care cei care vor muri mâine s-ar putea să o simtă sau să o vadă.

          Apoi monitorul îți spune c-ai ajuns. Cu broboane de sudoare pe sprânceană, cu cicatricea pe care o vezi în oglinda din fața ta, împingi mașina în prezent. Vibrează, se scutură puțin. Pe când te materializezi, se hârșâie de un perete acoperit de mușchi și aproape scârțâind atingi un gard de metal cu țepi deasupra și indicatoarele de bord îți arată că mașina a avut parte de un contact de câteva secunde, apoi ai trecut de obstacol, dar o lumină licăre și moare, apoi licăre din nou și-și arată, când o privești, că presiunea uleiului scade; și-odată cu ea și energia-timp.

          După cum îți arată monitorul, mai ai jumătate de oră ca să încerci o pornire de urgență și gândești că ar fi timp suficient. Apoi îngheți, căci un mârâit vine de afară, de parcă un animal sălbatic ar umbla după pradă pe lângă mașină, cu gheare și dinți enormi care-ți sfâșie carnea în multe fâșii. Din nou deschizi o fereastră pe monitor și privești afară, dar e prea întuneric. Urechile care-ți transmit zgomotul de afară sunt sensibile. O respirație, un suspin teribil, un foșnet grăbit, ceva zgâriind exteriorul mașinii cu o labă enormă.

          Privești monitorul și simulezi un program precis, care ar trebui să te mute în interiorul grădinii zoologice cu doar câțiva metri. Unde-i harta? Ai pierdut-o pe undeva pe-afară. Lângă ultima prostituată sau lângă bătrâna moartă. Nu știi. Poți zbura și fără hartă, dar pentru grădina zoologică ai nevoie de o hartă în care atomii sunt aranjați după timpul astral.

          Deschizi cabina și asculți întunericul, dar cel dintâi emerge din ploaie un miros, ascuțit și penetrant, urmat de o umbră alungită, ca o panteră albastră, alunecând pe sub stele, sau ca o pisică a cărei ochi galbeni strălucesc în întuneric. Apoi îți auzi inima bătând, o simți ca pe o povară, gunoi putrezind, și scrâșnitul oaselor, și ai știut din totdeauna că e minunat să mori, e minunat să te întinzi în iarba udă și să te verși în ea.

          Dar: „Răzbunarea e a mea”, spuse Domnul. Zilele minunate de pace vor veni. Oricine va fi în acel timp, nu va fi dat afară de acolo. Ne plimbăm în cercuri sub nori, dincolo de Sirius, câte zile nenorocite avem. Da, nedreptățile trebuie să fie ispășire, iar bestiile de criminali sunt notați în ceruri, unde trebuie să se învârtă din nou și din nou, până când amețeala pune stăpânire pe ei și nu mai știu cine sunt, cine au fost și cine ar fi putut să fie.

          Deodată, frica te cuprinde. Și nu este doar mirosul pătrunzător din cabină și gustul ghearelor ascuțite, și nu este doar țipătul ascuțit al păsărilor timpului care se rotesc deasupra ta. Nu, nu mai știi, asta e Londra? E Tamisa acolo, înceată și gri, cărând atâtea cadavre? Auzi urletele victimelor tale sau doar vântul prin chiparoșii care se leagănă deasupra cimitirului?

          Asta e Londra? Ai încă mecanismul corect de determinare a timpului? Stând nemișcat între pernele de catifea verde, începi să te gândești. E ca și când ceva ți s-ar fi deplasat în interiorul capului. Bâjbâi tăcut în întuneric. Revino-ți! Arunci o ancoră în timp, ceea ce de obicei fixează mașina în timp și spațiu, legând-o de amprenta gravitațională a soarelui și de intersecția cu galaxia. Mașina se mai liniștește, dar vibrația nu dispare de tot.

          Un norișor de fum se ridică dinspre pupitrul de comandă, mirosind a bobine arse. Apoi flăcări strălucitoare și pâlpâitoare izbucnesc din monitor, un foc care se întinde lacom peste toată caroseria. Deja îți dogorește fața, îți pârjolește sprâncenele, iar tu te vezi cu ochii minții arzând într-o noapte care nu este noapte.

          Manetele se topesc în fața ta. Mâna ta care încerca o pornire de urgență, trece prin flăcări. Îți lingi mâna, cea care a ucis atât de multe femei, iar focul i-a jupuit pielea. Ce-ar fi putut merge rău? te gândești. Dar nu ai timp de gândire, ci stai deja afară, în fața mașinii, în ploaie. Păsări mari și negre plutesc în cer și-ți amintești cum ziarul „Times” povestea într-un articol scurt că două păsări ciudate, care probabil veniseră de pe un continent îndepărtat, fuseseră găsite și aduse la grădina zoologică din Londra.

          Nu poți spune exact cum ai ajuns de-ai intrat în clădire. Îți pare că te-ai strecurat printre crăpături ca un păianjen, sau că ai răsuflat o dată, cu putere, și ai ajuns înăuntru. Tot ce știi este că aștepți o clipă în lumina slabă care umple coridorul cu o strălucire palidă. Un îngrijitor al grădinii zoologice trece pe lângă tine, târșâindu-și picioarele în cizmele grele, mestecând un pai, cu mâinile în buzunare.

          Pentru o clipă, îți pare că arată ca Spence, dar umerii îi sunt lăsați, obrajii îi sunt scobiți, fața îi e palidă. Nu, nu poate fi Spence. Sau poate? Ce-ar fi dacă acesta ar fi Spence, cel care vine din timp? O vezi pe Kathleen în fața ta, cu părul ei roșcat și ochii verzi, și te simți o parte din ea. Dar Spence, sau mai bine îngrijitorul, pare acum să se uite spre tine, doar un moment, doar o secundă, mai degrabă viclean, cu buzele umflate, dar nu, nu este Spence, chiar dacă ți-a părut să fie el, câteva secunde confuze.

          Acum a plecat. Te grăbești să traversezi coridorul și, din nou, ecouri de pași se aud din cealaltă parte a sălii. Apeși clanța rece a ușii pe care scrie „Specimene rare”. Ușa chiar e descuiată. Pașii devin mai zgomotoși, dar deja te-ai strecurat în camera plină de lumini verzi sclipitoare.

          Ușa e în spatele tău, acum închisă, iar tu ai văzut deja jumătate din cameră. Sunt mai ales specimene împăiate, păsări cu aripi desfăcute, care te amenință de dincolo de moarte, din cutiile lor de sticlă. Șerpi încolăciți, reci și rigizi în spatele vitrinelor. Un urs stă în colț, întinzându-și gâtul, cu dinții ascuțiți la vedere, ca pentru atac, și singurul motiv pentru care nu se repede la tine este acela că încurcase timpul și realitatea.

          Ce este realitatea când, în același timp, un păianjen coboară pe firul său de mătase în colț și când un șobolan pe care crezi că l-ai văzut, ca pe-o dungă neclară, dispărând într-o gaură, sub tabloul în ulei? Ce este realitatea, când până și mumia care stă în colț, cu față galbenă, imobilă, aproape că clipește din pleoapele grele?

          Deodată, un țipăt în sală. Și auzi sunetele ascuțite ale marilor păsări care se desprind de tavan și se reped asupra ta cu aripile larg desfăcute, ca păsările morții, și acum vezi că până și pereții sunt vii. Timpul îți pare că iese din tine, albastru. O pasăre îți zgârie obrazul cu ghearele sale ascuțite, alta îți rupe gulerul, a treia îți plonjează asupra feței, ca o pasăre scufundătoare, iar tu nu poți să te ascunzi decât în spatele unei cutii în care șerpii își revin, sâsâind, la viață.

          Ce este viața, ce este realitatea, când însuși cristalul din care e făcută sticla prinde viață? Ce este realitatea când Spence începe să urle afară, întrebând ce se întâmplă? Ce este realitatea când flăcări izbucnesc din cutii și păsări plutesc sub tavan, cu pene foșnitoare, furioase și puternice?

          Pe când gălăgia se mai domolește, ecouri de pași se aud din nou pe coridor, dar de data asta în surdină, de parcă pisici s-ar târî spre tine, venind din afara timpului, ca îngeri care se mișcă suspendați de sfori care coboară din ceruri. Îți ții respirația, iar pașii par să se oprească chiar în fața ușii și o pasăre măreață, pe care nici n-o observaseși, scoate un țipăt puternic, ca de jale, și ușa scutură tencuiala de pe perete de brutal ce e deschisă, dar ce se ivește? E un om sau un înger? E o ființă din care-ai mai văzut sau una din care vei vedea?

          Gâtul îți este uscat, iar o lumină roșie pare să ardă în sala în care păsările și șerpii încearcă să treacă din nou la odihna lor, chiar și ursul, și tu aproape leșini. Acum crezi că ai înnebunit. Acum crezi că acei curenți ai timpului s-au intersectat, nesfârșit, nețărmurit. Unde e firul care duce afară? Unde e ieșirea, e minotaurul chiar în fața ta?

          Ai pierdut firul, ești înghesuit. Te sprijini de-un perete, ținând în mâini trupul unei femei, cu sângele șiroind. Un șuierat îți stăruie în ureche pe când stropii de ploaie ți se scurg pe guler în jos. Ești Jack Spintecătorul, cel care n-a fost niciodată prins, dar lângă tine cineva spune:

          – Doamne-Dumnezeule, ce faci?

          O lovitură și-un brânci te împing pe strada Oxford. Ești ca o frunză purtată de furtună și-ți cauți o ancoră, cineva, pe-aproape, care să-ți poată asculta gândurile. Dar cu cine ar trebui să vorbești, când sunt atât de multe trupuri de femei ucise în spatele tău? Și jocul tău cu poliția, l-ai uitat?

          Păsări zboară iarăși peste Tamisa. Acum le poți distinge țipetele și te gândești la ce-ai fi devenit dacă balsamul milei ți-ar fi fost bogăția, dacă mâinile ți-ar fi fost mângâietoare – când ele îți sunt, de fapt, atât de dure, iar vocea blândă, când ea îți este în realitate un strigăt.

          Te clatini din nou și te cutremuri. Îți pare că o voce din trecut ți-ar vorbi, implacabil, împingându-te înainte, dar acum, când păsările ciugulesc afară, bisturiul îți strălucește în mână și realizezi că vocea s-a stins, iar tu zâmbești, poate pentru prima oară în viața ta. Ploaia și norii dispar, iar mașina tremură ușor ridicându-se, iar picăturile albastre ale timpului plutesc prin cabină în timp ce-ți amintești păsările pe care le-ai lăsat la muzeu, înțepenite, că plăsmuite din nisip, cu diamante în loc de ochi.

          Dar ce fel de timp a fost acela, și ce fel de pasăre? Mașina plutește și atinge timpul, atinge Roma, unde soarele strălucește fierbinte deasupra Capitoliului, se răsucește peste acoperișuri spaniole, sub care aurul ținuturilor îndepărtate strălucește. Pulsul ți și poticnește din nou, iar mașina se clatină și plutește prin vid și frig, se hârșâie de stele și, în sfârșit, acum că ești rece, mort, iar sângele din vene ți s-a transformat în nisip, vezi păsările prăbușindu-se din bolta universului. Mari, țipătoare, învârtindu-se în înalt, așteptându-te să te apropii, fluturând din aripi ca din drapele negre, în fața ochilor tăi ce pălesc.

          Și încă poți să auzi țipetele lor ascuțite și loviturile încete în acoperișul cabinei; apoi ești prea departe pentru ca vreun lucru să mai conteze pentru tine. Inima-ți tremură, pleoapele ți se zbat și cazi, cu mașina care se-nvârtește, tot mai adânc în vid, în eterna tăcere de aur, în nimicnicia și nemișcarea în care trăiești pentru totdeauna și ești pentru totdeauna mut, în timp ce mecanismul de determinare a timpului numără mileniile și orele. Dar ce este timpul acolo unde spațiul e gol și cuțitele strălucesc în soare, unde strigăte tăcute răsună, iar viața ta te străbate din nou și din nou, ca-ntr-o buclă fără de sfârșit?

–SFÂRȘIT–

(În traducerea lui Alexandru Lamba)

Traducerea s-a realizat cu acordul autorului. Mulțumim Gerd Maximovič!

Translated with the author’s consent. Thank you Gerd Maximovič!