GSF banner01-650

          Întâmplarea a făcut să citesc „Comisarul şi cei şapte pitici” imediat după „Justiţiarul” şi n-am putut să nu remarc asemănările dintre cele două cărţi. Deşi par a urma reţete diferite, temele sunt oarecum similare: atunci când legislativul nu poate sau nu vrea să ofere soluţii, există aventurieri care decid să acţioneze de unii singuri. Acelaşi lucru se poate întâmpla când făptaşii se cred imposibil de dovedit, ascunşi de timp sau moartea victimelor. Pedepsele nu sunt aplicate în litera legii, ci a unei justiţii individuale, vindicative. Ambele romane au personaje principale cu astfel de principii, precum şi finaluri deschise unor continuări.

JUSTITIARUL          Cea a „Justiţiarului” ar lămuri încadrarea romanului în categoria celor poliţiste pentru că, oricât ar părea de ciudat, în ultimele paragrafe niciun criminal nu e urmărit, hăituit, încătuşat. În plus, autorului acelor  asasinate i se oferă motive şi convingeri care-i atrag simpatia publicului. Poate că în alt context socio-politic i s-ar fi pus o etichetă de ucigaş în serie, iar prozatorul ar fi trebuit să-l înfățișeze în nişte culori extrem de calde, care să contrabalanseze întunericul din minte.

          Diferenţele dintre cele două cărţi sunt date de perspectivele din care sunt prezentate faptele. În „Justiţiarul”, aceasta pleacă de la autorul unor crime la oamenii legii în calitate de simpli spectatori, în timp ce „Comisarul” merge pe structura clasică a romanului poliţist: cititorul află noutăţile odată cu investigatorii.

          Ce reacţii ar avea un cetăţean nemulţumit de modul în care se aplică legea? Ar putea aştepta măsuri care să-l mulţumească, îngroşând rândurile românilor plini de năduf, ori şi-ar face singur dreptate. Nu ştim, încă, dacă George Pruteanu e numele real al „Justiţiarului”, sau un pseudonim inspirat de omul care „asana” limba română. Aşa cum nu ştim sigur nici dacă a doua serie de crime îi aparţin sau doar a inspirat pe cineva. Asta pentru că poliţiştii sunt oarecum depăşiţi de viteza cu care el se mişcă, precum şi de resursele materiale dispus să le investească în a-şi atinge scopurile.comisarul-si-cei-sapte-pitici_1_produs

          Portretele oamenilor legii sunt doar schiţate, atât cât să sugereze scenele surprinse în zile normale de activitate. Relaţia dintre căpitanul Daniel Enescu şi psihologul Cristina Vagner condimentează puţin lucrurile, împingând cititorul pe nişte piste sau sugerând coincidenţe. Mi-aş fi dorit mai multă acţiune din partea investigatorilor, însă lipsa ei subliniază diferenţa dintre fondurile alocate de stat şi conturile grase ale infractorilor, ceea ce-i face pe cei din urmă aproape intangibili. Acţiunea e plasată în Bucureşti, oferind repere geografice extrem de concrete.

          Pe de altă parte, acţiunile comisarului Brumaru şi ale echipei condusă de acesta au loc în Braşovul mult mai familiar autorului, ori în imediata lui apropiere. Doar spre final anchetatorul decide să ia acţiunea în propriile mâini şi ajunge în nişte locuri exotice, însă pentru scurt timp, justificat atât de rezultatele anchetei cât şi de fondurile pe care le alocase deplasării.

          Oraşul se confruntă cu şapte crime ale căror victime sunt persoane afectate de nanism, toate de sex masculin şi oarecum apropiate ca vârstă. Eu aş fi pus cu vreo douăzeci de pagini mai devreme întrebarea cu care inspectorul Alina Dăciulescu a accelerat ritmul investigaţiei, însă are şi povestea farmecul ei.

          După ce aflăm ce aveau cei şapte în comun, suntem puşi în faţa mai multor variante de final, iar autorul o foloseşte pe cea mai plauzibilă dar şi cea mai avantajoasă în deschiderea către un nou volum.

          Şi aici portretele poliţiştilor sunt doar sugerate, acordându-se mai multă greutate detaliilor cazului. Am surprins câteva priviri mai ghiduşe aruncate de comisar către inspector sau invers, însă relaţiile dintre cei doi rămân strict profesionale.

          Concluzie: recomand; citite la scurt timp una de cealaltă mi-au plăcut mai mult decât dacă subiectul primeia s-ar fi răcit în minte. Ritmurile sunt alerte, acțiunile curg logic și frumos, personajele sunt doar schițate, dar au toate trăsăturile necesare conturării unor profiluri credibile.

          

Teodora Matei

Teodora Matei

Teodora Matei (Elena Teodora Mateiu) a publicat proză scurtă in revistele Nautilus, Gazeta SF, Fantastica, ficțiuni.ro, Revista de supans, începând cu anul 2012. Contribuţii în reviste, antologii, volume colective: "Kowalski '67" - antologia digitală a Gazetei SF 2014 "Bumerangul lui Zeeler", „Ghinion!” - antologia „Cele mai bune proze ale anului 2013" editura Adenium, „E-51741” – revista CPSFA nr. 28, „Soft” – volum colectiv „Exit", poezii în „Gazeta cărților" (editată de biblioteca Nicolae Iorga-Ploiești) și „Revista bibliotecarilor prahoveni”. Romane: „Omul Fluture”, în colaborare cu Lucian Dragoș Bogdan (noiembrie 2015, editura Tracus Arte), „Stăpânul castelului” (iunie 2016, editura Tritonic), „Cel-ce-simte” (august 2016, editura Tritonic), „Tot timpul din lume” (ianuarie 2017, editura Tritonic).

More Posts

Follow Me:
Facebook