GSF banner01-650

          2. Justiţia Ţiganilor

         

          Rezumatul primei părţi

          Fizicianul Mikra Condais este cel care pune bazele construcţiei creierului cuantic. În încercarea sa sinceră de a schimba ceva în bine, încalcă reguli necunoscute, activând anumite mecanisme de autoreglaj. Este târât într-un lung proces absurd, la finalul căruia, în mod surprinzător, pierde. Orice informaţie despre el este ştearsă din toate bazele de date din lume. Nimeni nu îl mai cunoaşte; nici măcar familia. Hotărăşte să lupte pentru dreptatea sa.

         

          Privesc cu nesaţ un stol de cormorani care se organizează în micul golfuleţ din faţă. Soarele, răsărit de ceva vreme, P1ne mângâie şi ne înveseleşte pe toţi cu razele lui blânde, dar lipsite de putere din cauza unghiului mare de incidenţă cu suprafaţa Pământului.

          M-am refugiat aici; la început cu teamă. Îmi imaginam că voi fi vânat oriunde, până la exterminarea mea fizică. Dar am înţeles repede că nu mai interesam pe nimeni. Odată exclus complet din Sistem, am devenit invizibil pentru acesta, pentru orice element component al său. Inclusiv pentru fosta mea familie… Zâmbesc amar, imaginându-mi că aş putea chiar să mă plimb nestingherit prin fostul meu institut, prin sediul poliţiei sau chiar prin sediul guvernului ori preşedinţiei, fără ca cineva să mă întrebe ceva. Sunt un Nimeni. Un Nimic. Ceea ce acum îmi convine de minune…

          În mod normal, cei în situaţia mea aleg autoexterminarea; se sinucid. Eu am ales aşa cum am făcut mereu în viaţă: confruntarea. Cu cât mai inegală, cu atât mai provocatoare! Am ales să caut absolutul…

          În spate am Pădurea. Pădurea mea. În faţă am un Lac. Lacul meu. Terenul l-am cumpărat demult, tocmai pentru această poziţie, pentru sălbăticia sa şi pentru faptul că era departe de orice urmă de civilizaţie modernă, departe de orice acţiune de uniformizare şi îndobitocire. Înainte veneam aici cu cortul şi stăteam zile în şir. Apoi mi-am înjghebat o mică magazioară, pe care am dotat-o cu tot ce se putea în materie de unelte pentru casă şi agricultură, astfel încât să îmi folosească pentru îngrijirea micii grădini de legume şi zarzavaturi şi a unei livezi mai neobişnuite. Plantasem toţi arbuştii şi pomii fructiferi care îmi trecuseră prin minte. Singurul principiu de organizare a fost acela al asigurării unei armonii ce îmi era dictată de noile mele teorii non-matematice. Pot spune că îmi construisem aici o extensie naturală a laboratorului – pardon… fostului meu laborator! Îmi exersam aici elementele de concentrare la care gândeam şi lucram tot din anii studenţiei. Zâmbesc. În acei ani eram speriat de consecinţele experienţelor mele semiştiinţifice. Acum am certitudinea că reprezintă calea spre conştiinţa universală, spre nivelul fundamental de organizare a Universului, spre salvarea mea şi… a speciei umane.

          În câteva luni mi-am construit o locuinţă din ce am avut la îndemână: piatră, lemn, paie, nisip, lut şi… multă muncă. Îmi place atât de mult, încât am impresia că am proiectat-o inconştient, cu mult timp înainte, că am visat-o exact aşa cum este. O mică pivniţă pentru fructe şi legume săpată direct în pământul lutos – cum erau, în vremuri de demult, bordeiele – mi-a permis să-mi amenajez chiar şi o fântână în casă, astfel ca iarna să nu am nicio problemă cu apa. Patul este tot din lemn, salteaua, perna şi plapuma, desigur, din paie. Scaunele, masa, dulapurile… toate sunt din ceea ce mi-a oferit Pădurea.

          Partea mai grea a trecut. Eventuale finisaje le voi face cu timpul. Mai ales la iarnă. Munca grea, făcută cu pasiune, mi-a făcut nespus de bine. Mi-a ţinut ocupat creierul până când conştiinţa mea s-a adaptat încetul cu încetul noii situaţii, modificând în mod corespunzător structura acestuia.

P2          În toată această perioadă am avut un ajutor nesperat şi necondiţionat: Luluche. O ţigancă. Eu am numit-o aşa. A ajuns aici într-o dupăamiază de la sfârşitul primăverii. Abia începusem. Săpam la groapa ce urma să ţină loc de pivniţă şi să-mi permită să mă apropii de pânza freatică. Mă aşezasem să mă odihnesc; aşa că nu m-a văzut. S-a dus direct în mica poieniţă dintre salcâmii de pe mal şi a început să împletească o coroniţă din brânduşele ce creşteau numai acolo. Se aşezase pe jos, preocupată, îngânând o melodie ciudată. Îmi părea că am mai auzit-o undeva, cândva… demult. Semăna cu un descântec… Fusta colorată stătea roată în jurul ei pe iarba fragedă. Nu m-a simţit când m-am apropiat. Nici eu nu am deranjat-o. M-am aşezat pe jos, admirând-o cum lucra şi cânta. S-au scurs aşa minute bune, până când, deodată, a întors încet capul spre mine. Zâmbea; parcă ştiuse mereu că sunt acolo… În ochii ei verzi nu am văzut nici cea mai mică urmă de uimire sau de respingere. La urma-urmei era şi ea tot o paria…

          Fără să scoată o vorbă, s-a ridicat, s-a apropiat de mine şi mi-a pus pe cap coroniţa de flori violet. Apoi a avut un gest ciudat: s-a închinat în faţa mea, de parcă coroniţa era o coroană adevărată… Şi a plecat.

          S-a întors după câteva zile, trăgând cu greu un cărucior prăpădit în care avea o uşă cu toc şi două ferestre vechi, cu tot cu geamuri montate în ochiurile mici. După ce am ajutat-o să le dăm jos, am văzut că în cărucior îmi adusese şi de mâncare. Am întors capul să nu-mi vadă lacrimile ce îmi umpluseră ochii.

          În altă zi a venit cu un căţeluş. O mică corcitură de dimensiunea unui arici, cu o privire liniştită şi inteligentă. Din momentul în care mi l-a pus în braţe, nu s-a mai dezlipit de mine. L-am numit Gore. De la… Tagore.

          Nu terminasem acoperişul. Încă spărgeam la şindrilă, când m-am trezit cu Luluche că sapă o mică groapă, aduce nisip de la malul lacului, paie, lut galben din cel scos de la pivniţă şi balegă. A turnat apă şi apoi, cu marginile fustei colorate în mâini, a început să frământe tot acel aluat cu picioarele goale. Parcă asistam la un dans sacru, în ritmul aceluiaşi descântec pe care îl îngâna ca în prima zi, când îmi împletise coroniţa din brânduşe violet. O urmăream fascinat. Şi eu, şi Gore. La intervale aproape egale de timp închidea ochii şi începea să se învârtă în jurul ei şi în jurul centrului gropii, eliberându-şi fusta şi depărtând mâinile. Semăna cu un derviş intrat în transă.

          Când a considerat că amestecul e gata, a început să tencuiască cu el cercuiala pereţilor în care îndesasem paie bine bătute. Lucra cu mâna goală, cu o îndemânare de care nu o credeam în stare. Începea la răsăritul soarelui şi se oprea doar la asfinţit, când pleca, la fel de tăcută cum venise.

          Am avut multe momente în care singurul sentiment pe care îl încercam era cel de ruşine. Ruşine şi furie pe propria mea fiinţă, pentru toţi anii de până acum în care catalogasem ţiganii ca aparţinând unei rase subumane, ca indivizi ce ar fi fost bine să fie exterminaţi, fiind născuţi doar să fure, să violeze, să omoare, să trăiască ca nişte paraziţi sociali. Realizam acum cât de orb am trăit sub psihoza indusă de acelaşi Sistem, o psihoză ce defineşte ca dreptate nu adevărul, ci conformarea strictă în faţa acelor cutume autogenerate, menite să-i asigure structura, funcţionalitatea. Şi evoluţia către îndeplinirea cine ştie cărui rost, inaccesibil vreunui element al său şi cred că nici chiar Sistemului în ansamblu.

          În anumite zile, Luluche nu mă lăsa să lucrez. Nu erau duminici şi nici sărbători definite de vreun calendar din cele pe care le cunoşteam. Păreau zile obişnuite. Mă lua de mână şi, împreună cu Gore, ne plimbam în neştire prin Pădure sau pe malul Lacului, admirând armonia naturii, simplă în esenţa ei…

          M-am trezit brusc. Este prima zi de iarnă; a venit cu o promoroacă ce a transformat totul în jur într-o lume de basm. În neobişnuita casă sunt doar eu şi Gore. Stăm amândoi şi privim la flăcările ce se joacă vesele în soba complet asimetrică pe care o construisem din aceleaşi materiale puse la dispoziţie de mama natură. Mă ridic de lângă potaia filosoafă şi mă apropii de geam. Privesc stolul de cormorani cuibăriţi în micul golfuleţ din faţă; ei nu au nevoie de casă.

          Amintirile încep să revină. Gândurile îmi zboară de acum spre confruntarea în care m-am angajat. O luptă în care unica mea şansă va fi aceea de a urca la nivelul conştiinţei universale, cât mai aproape de Marele Ceasornicar, de unde sper să văd cum funcţionează mecanismul Sistemului. Numai aşa voi putea să determin acele acţiuni care să mă ajute să-l modific. Am credinţa că ceva nu mai funcţionează cum trebuie, că s-a îndepărtat de principiile naturii. Lăcomia oamenilor a dus la numeroase boli sociale ce l-au deformat şi l-au aşezat pe o cale cu care Universul nu poate fi de acord. Starea dezastruoasă în care a ajuns ecosistemul planetar este aspectul care îmi sprijină cel mai mult această credinţă. Dacă am dreptate, trag speranţa ca demersul meu să fie sprijinit, să aibe sorţi de izbândă…

         

          ♣

         

          Luluche n-a mai apărut de când am terminat, de când am dormit prima noapte în casă. Îmi lipseşte. Îmi lipseşte mai mult decât familia mea. Îmi lipseşte… altfel.

          Reuşesc tot mai greu să mă concentrez, să mă desprind de realitate şi să ating nivelurile subtile ale conştiinţei universale. De câteva săptămâni am reuşit să le ating pe cele la care am ajuns încă din studenţie şi apoi înainte de a fi expulzat din Sistem, când îmi reluasem deja experimentele cu propria-mi conştiinţă. Dar am constatat că nu reuşesc să urc mai mult. Nivelurile superioare par că îmi sunt închise. Iar cheia cu care să deschid porţile din mental nici măcar nu ştiu unde şi cum să o caut.

          Împreună cu Gore fac tot mai dese plimbări, încercând un soi de detaşare de situaţie, cu speranţa că înlăturarea crispării îmi va revela o soluţie. Pescuim şi punem capcane prin pădure. Pentru el; eu nu mănânc carne de foarte mulţi ani. Pot spune de decenii. Nu-mi mai amintesc din ce motiv şi nici din ce moment. Sau poate nici nu au fost unele anume …

         

          ♣

         

          M-am sculat cu o presimţire rea. Mă simt rău. Groaznic de rău. Probabil că între mine şi  Gore este deja o legătură empatică, pentru că şi el este agitat, într-un mod cum nu l-am mai văzut vreodată. Stă ce stă, după care se ridică şi se învârte prin casă adulmecând cu botul în aer. De câteva ori mă târăsc şi îi deschid uşa, dar nu vrea să iasă. Ceva se întâmplă… Mă culc pe jos, în mijlocul casei. Îmi execut automat exerciţiile de relaxare şi alung toate gândurile, întrerup toate conexiunile cu lumea exterioară, în afara celor de minimă supravieţuire. Cu greu reuşesc să ajung la nivelul la care pot să-mi fac o analiză in integrum, nediferenţiat de universul din jurul meu. Tresar! Afecţiunea este foarte adâncă, generată de un dezechilibru energetic inexplicabil. Este o asimetrie pe care nu o pot înţelege. Deja ar fi trebuit să nu mai exist… Şi totuşi, ceva se întâmplă, pentru că o lumină caldă, violet, îmi irupe în faţă şi… deschid brusc ochii.

          Este deja seară. Nu ştiu dacă este aceeaşi zi sau alta. Însă ştiu sigur că în faţa mea sunt ochii verzi ai lui Luluche. Îmi mângâie fruntea transpirată şi îngână acelaşi descântec. Acum îmi amintesc unde l-am mai auzit: mi-l cânta bunica, atunci când mă adormea, punându-mă pe o pernă pe picioarele ei şi legănându-mă în acelaşi ritm. „Neangănă-mă!” îi ceream cu ochii închişi atunci când se oprea, crezând că m-a rezolvat…

          Lângă ureche are o brânduşă violet prinsă în păr, proaspătă de parcă a cules-o înainte să intre. Curios, îmi amintesc că am citit odată despre această floare că, pe cât este de frumoasă, pe atât este de otrăvitoare. Într-un fel necunoscut înştiinţează însă ierbivorele, care nu o mănâncă. Nu înţeleg de unde o are, pentru că afară totul este acoperit cu un strat gros de zăpadă.

          Bagă mâna în sân şi scoate ceva. Îmi aşează în palmă un cristal cu o formă complet neregulată, la fel de violet precum petalele florii din păr. Îmi strânge degetele peste el, iar mâna făcută pumn mi-o aşează pe piept, în dreptul inimii. Ca prin vis o aud vorbind pe ţigăncuşa mea, pe care o crezusem mută:

          – Ti va ajuta sî ajunji undi nici timpu’ n-are puterinţă. Sî ai grijă dă Gore!

          Sau poate mi s-a părut…

          Nu pot să mă ridic. Aud închizându-se uşa casei şi ştiu că nu o voi mai vedea niciodată…

Wilhelm von Paul

Wilhelm von Paul

Mircea Bărbuceanu s-a născut pe 17 martie 1969 în Piteşti. Este profesor de fizică la Universitatea din Piteşti, traseul către această meserie fiind aproximativ liniar şi continuu: liceul de matematică-fizică Nicolae Bălcescu Piteşti (Brătianu, din anii ’90), Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti, doctor în Ştiinţe Inginereşti. Testând diverse metode pentru a penetra scutul mental al studenţilor epocii Facebook, începând din 2012 are ideea de a apela la literatura SF, de a ascunde cunoştinţe ştiinţifice serioase într-un „ambalaj” frumos, care să păcălească bariera ridicată în faţa rigidităţii unei prezentări academice. „Ca un medicament! şi-a spus. Amărăciunea substanţei active este disimulată de substanţe de adaos, cu gusturi şi culori atrăgătoare. Doar aşa putem să înghiţim amarul medicament, spre binele nostru...”. Prima lucrare „serioasă” apare în 2013, în Nautilus: nuvela Magalhaes 2519 – Corabia. Apar apoi succesiv încă patru părţi (Vortexul, Transfonul, Jocul Timpului şi Compromisul), care conturează primul ciclu al unei călători în „jurul” Universului, începută la exact un mileniu după cea a lui Magellan în „jurul lumii”. Urmează nuvela „Experiment crucial”, publicată, de asemenea, de Nautilus, inspirată de isteria neo-caragialescă a sfârşitului lumii în 21.12.2012. Mai recent, începând cu numărul din noiembrie 2014, Nautilus publică nuvela în patru părţi „Cronica experimentului de mâine”, în care este descris un model al nivelului fundamental al universului, fără a face rabat de la acţiune, personaje şi un final palpitant şi neaşteptat. Începe apoi să publice sub pseudonimul actual: Wilhelm von Paul, numele străbunicului matern. Tot Nautilus publică un eseu născut în urma unor discuţii mai pătimaşe cu colegi universitari („Cui i-e frică de… Scriitorul de Sf?” – decembrie 2014), o scurtă nuvelă SF de suflet, Picături de magie, şi o alta care surprinde relaţia complicată dintre fizician, societate şi natură: Cathedralis. Sfârşitul anului 2015 şi începutul lui 2016 marchează şi începutul colaborării cu Gazeta SF, care publică în paginile sale virtuale nuvelele Umbrele din Maglavit (din categoria Sf-caragialesc – premiul lunii) şi ulterior Panaceul (locul al doilea) …

More Posts