GSF64 banner1-650

          3. Justiţia Quantică

         

          Rezumatul primelor două părţi

          Fizicianul Mikra Condais este cel care pune bazele construcţiei creierului cuantic. În încercarea sa sinceră de a schimba ceva în bine, încalcă reguli necunoscute, activând anumite mecanisme de autoreglaj. Este târât într-un lung proces absurd, la finalul căruia, în mod surprinzător, pierde. Orice informaţie despre el este ştearsă din toate bazele de date din lume. Nimeni nu îl mai cunoaşte; nici măcar familia. Hotărăşte să lupte pentru dreptatea sa.

          Pentru început îşi construieşte o casă din paie şi pământ pe un teren situat între Pădurea şi Lacul copilăriei. Aproape magic, singurul său ajutor este o ţigăncuşă apărută de niciunde; Luluche. Într-una din zile, aceasta îi aduce un căţel: Gore, de la Tagore. Vor fi prieteni nedespărţiţi până la moarte.

          După finalizarea lucrărilor, Condais îşi reia experienţe mai vechi de accedere la niveluri superioare de conştiinţă. În încercarea disperată de a trece peste nivelurile permise ajunge în pragul morţii. Îl salvează tot Luluche, care îi oferă şi cheia reuşitei: un cristal violet.

         

          Acum aş putea să fiu sincer cu mine…

          Nu, nu am crezut niciodată cu adevărat că aş putea schimba Sistemul. Probabil că după alungarea mea din societate nu căutam decât motive să nu mă sinucid, să-mi potolesc furia şi să-mi ostoiesc sentimentul neputinţei. Să găsesc un motiv de a merge înainte, de a-mi găsi un rost pe această lume. Chiar dacă nu credeam că principiile fizicii pot fi încălcate, speram să se întâmple o minune…

          Şi minunea s-a întâmplat! Dar nu în Univers, ci în mine! Nu realizez nici acum cum s-a petrecut; probabil o străfulgerare s-a produs în creierul meu, indusă de o voinţă superioară. Ştiu doar că m-am trezit, conştient că uitasem de un principiu fundamental ce asigura completitudinea, ce desăvârşea întregul, aparent fără vreo legătură cu ceea ce trăiam. Era principiul ce descria universul în apropierea stărilor extreme. Am reuşit să văd acel întreg doar când a devenit posibil să sparg bariera nivelurilor interzise. A fost mereu în faţa mea. Cristalul violet a fost cheia. El mi-a destăinuit vibraţia prin care am trecut de limita impusă muritorilor de rând şi am pătruns în nivelul informaţional. Un nivel despre care Luluche avusese dreptate: în afara informaţiilor fundamentale, nimic nu exista. Nici măcar timpul…

          Nu am reuşit niciodată să transform ce am văzut în imagini şi cu atât mai puţin în vorbe. Dar încerc mereu, din cine ştie ce pornire de om singur, să-i explic singurei fiinţe vii care mă asculta şi care, după privirea inteligentă pe care mi-o aruncă din când în când, pare că mă înţelege mai bine decât oricine.

          – Deci, Gore, cred că până acum ai priceput, da!? Nici nu este ceva complicat: termodinamica lucrează cu obiecte… ăăă… să le zicem mari. Sunt obiecte din lumea care ne înconjoară, cea pe care o percepem prin simţurile noastre, pe care o vedem, o auzim, o pipăim… Îi zice univers macroscopic. De aceea, rezultatele acestei ramuri a fizicii se aplică oricărui corp, oricărui sistem macroscopic, indiferent de natura lui. Există o singură condiţie: să fie format dintr-un număr foarte mare de elemente componente aflate în interacţiune reciprocă. Ambele definesc sistemul respectiv. Ţine minte, că e important: schimbi interacţiunea… ai schimbat sistemul! Că este o piatră ori o planetă, că este un om alcătuit din celule vii, că este o mulţime foarte numeroasă de oameni, o sumă foarte mare de bani, atmosfera Pământului… toate se supun principiilor Doamnei Termodinamică şi legilor stabilite de aceasta. Iar precizia modelelor teoretice la care am ajuns este foarte mare. Uită-te numai la precizia cu care se prognozează acum vremea, chiar pe perioade de timp foarte lungi…

          Javra mă priveşte foarte atentă, cu ochii săi rotunzi, stând tolănită lângă mine. Îşi doreşte, probabil, ca aceste lecţii de fizică şi filosofie să atragă şi vreun ciortan interesat la undiţele aruncate în micul golfuleţ. Pentru că de ceva vreme a devenit aproape vegetarian, ceea ce i-a subţiat considerabil stratul de osânză acumulat în iarnă…

          – Nu-ţi fie teamă, prietene… nu am să-ţi încarc mintea enunţându-ţi aceste principii. Despre primul nici nu discutăm … se referă la chestii energetice care nu ne interesează pentru ceea ce vrem să facem. Al doilea… eii, al doilea, da! Ăsta rezumă un aspect informaţional foarte important, neîncălcat niciodată până acum în acest univers macroscopic: ne spune că nici un sistem termodinamic nu se poate autoorganiza. Uite, dacă ar fi posibil, te-ai putea trezi într-o dimineaţă că apa din cratiţa ta se strânge singură-singurică numai într-o jumătate a acestuia. Ce ai zice de o aşa minune!? Hmm!? Sunt sigur că ai crede că e vreo lucrare diavolească… Aaa, ştiu ce vrei să spui! Că eu aş putea să pun un perete din carton şi să strâng apa într-o jumătate a castronului. Da, dar asta nu mai înseamnă auto–organizare, băiete, ci organizare în toată regula, făcută printr-o intervenţie din afara sistemului şi cu consum de energie şi informaţie tot în afară!

          Trag una dintre undiţe afară şi constat că în cârlig nu mai este nici urmă de momeală.

          – Măi Gore, tu chiar eşti atent la ce îţi explic! Nici nu ai observat că prânzul tău ne-a furat râma…

          Sprijin undiţa şi deschid cutiuţa cu momeală. Aleg de această dată un viermişor suculent, al cărui sacrificiu sper din tot sufletul să îi aducă prietenului meu patruped alinarea materială la care în mod sigur visează resemnat. Apreciez că are mult bun simţ să nu mi-o arate, însă îl simt după privirea tot mai disperată cu care mă urmăreşte ori de câte ori scot undiţa din apă sau după lătratul scurt cu care mă anunţă când mişcă pluta.

          Arunc cârligul fix lângă crengile unui copac cufundate în apă. Locul este perfect; restul ţine de noroc.

          – Aşadar să continui. Că tot nu avem ce face… Îţi spuneam că acest al doilea principiu interzice autoorganizarea. Buuun! Asta înseamnă că nicio fiinţă nu va putea vreodată să schimbe Sistemul din interior, pentru că asta ar însemna tot un fel de autoorganizare. Nici eu şi nimeni altcineva. Vezi tu, asta este şi o demonstraţie simplă că teoriile conspiraţioniste din toate timpurile sunt poveşti. Nu de adormit, ci de speriat copiii! Sperietura îi face… cuminţi! Sistemul are propriul său drum, indiferent ce vor săracii sau bogaţii. Indiferent dacă unele organizaţii au impresia că dictează viitorul, că îl construiesc după propriile lor proiecte. Este exact invers!

          Şi mă întorc la ce ţi-am spus ieri: că am găsit calea prin care totuşi îmi voi satisface marea mea dorinţă. Îţi repet: nu vreau ceva pentru binele meu sau al tău. Noi doi am putea să stăm aici până vom închide ochii pentru totdeauna. În afară de un peşte mare pentru tine – din când în când… – nu îmi trebuie altceva. Am foşnetul Pădurii, am murmurul valurilor, am cântecul păsărilor, am grădina şi livada mea… Am tot ce îmi doresc! Dar aş vrea să ajut natura să restabilească ordinea naturală a lucrurilor, acea ordine care va readuce oamenilor bucuria de a trăi. Pentru că au uitat să mai trăiască. Da, da… Săracii de ei, doar există şi se târăsc zilnic către o moarte nefericită, fără să înţeleagă nimic din ceea ce li se întâmplă…

          Mă întrerup şi privesc amuzat o libelulă metalizată care a aterizat cu mare precizie pe pluta undiţei cu viermişor. Cară în spate, cu stoicism, un… libelul cu care s-a încurcat… Nu vociferează în niciun fel împotriva acelor principii ale naturii ce au împovărat-o astfel numai pentru că şi-a satisfăcut o plăcere nevinovată a scurtei sale vieţi. Sau poate nu pot eu să o aud…

          – Ce spuneam, Gore? A, da, despre cale. Este simplă şi, în acelaşi timp foarte complicată. Nici nu se putea altfel, pentru că, dacă ar găsi-o mulţi, ar fi mare haos în lumea asta. Îţi poţi imagina!? Fără ajutorul prietenei noastre dragi, nici noi nu cred că o găseam…

          Numai după ce am atins nivelul informaţional, am înţeles cât de mare importanţă are al treilea principiu al termodinamicii, unul pe care îţi mărturisesc – dar numai ţie… – că l-am considerat mereu… ăăă… Nu, nu lipsit de importanţă! Ar fi prea mult spus. Dar de însemnătate neglijabilă în raport cu primele două. Şi să nu râzi de mine: îi cer iertare acum că l-am judecat astfel… Ce ne spune acest principiu!? Ei… aici e aici! Ne spune că autoorganizarea este posibilă! Probabil crezi că am înnebunit, pentru că până acum te-am bătut la cap exact cu contrariul! Da, Gore, e posibilă! Dar numai într-o situaţie extremă: în sisteme termodinamice aflate foarte aproape de temperatura de zero absolut, o temperatură la care toată mişcarea încetează. Totul îngheaţă complet, până la cele mai joase niveluri de organizare a materiei.

          Cred că te-ai prins! Dacă reuşesc să opresc mişcarea în Sistem aproape de tot, natura îmi dă voie să îl organizez din interior. Ha, ha… parcă şi văd pe toţi oamenii îngheţaţi în poziţii care de care mai comice, iar eu plimbându-mă printre ei şi dând ordine în numele naturii: tu, cel gras, încins cu şorţul galben, vei face aşa; dumneavoastră, doamna cu pălărie, vă veţi duce acolo; tu, studentul cu ochelari rotunzi, vei spune asta… Ca în Frumoasa din pădurea adormită!

          Poate ai să râzi acum, dar să ştii că povestea asta mi-a dat o idee. Nu pot să-i îngheţ pe oameni aproape de zero absolut ca să ajung să pot modifica Sistemul. Pe la minus şaptezeci-optzeci de grade Celsius ar fi morţi deja aproape toţi; dar dacă am putea ajunge la minus două sute şaptezeci şi vreo trei!?

          Mă aplec puţin către Gore şi îi şoptesc conspirativ:

          – Mă întrebi de ce atât!? Of, Gore, nu prea ai fost pe la şcoală… Cam atât înseamnă zero absolut!

          Gore mă priveşte cu foarte mare atenţie. Pare încordat. Brusc începe să se scarpine cu o lăbuţă după ceafă. Îl aştept să termine şi apoi continui:

          – Nu cred că o să-ţi vină să crezi, dar să ştii că nu am înnebunit. La nivelul unde îţi spuneam că am ajuns cu ajutorul cristalului dat de Luluche, am învăţat cum pot încetini timpul. De fapt, nu! Greşesc când spun asta! Nu, nu întenţionez să mă ating de timpul Sistemului – de timpul tău, Gore – ci cred că pot să îl accelerez foarte mult pe al meu, sacrificându-mi câţiva ani de viaţă ca să fac ceea ce mi-am propus. Cum o să fac asta!? Chiar nu cred că am cum să-ţi spun în cuvinte. Este vorba despre o informaţie fundamentală, una asemănătoare gravitaţiei, care, dacă voi reuşi să o stăpânesc, voi putea face ca timpul să treacă mult mai repede pentru mine, decât pentru tine.

          Datorită relativităţii care acţionează la nivelul simţurilor noastre, între „îngheţarea lumii” şi trecerea foarte rapidă a timpului pentru un observator al acesteia, avem o echivalenţă care pare doar formală, aşa… o simplă vorbă. Dar îţi garantez că asta se petrece în realitate şi produce consecinţe fizice identice.

          Gore mă priveşte parcă contrariat. Poate doar imaginaţia mea mă face să cred că nu este de acord cu ipoteza mea. Mă revolt aproape retoric:

          – Ce te uiţi aşa!? Einstein nu a postulat echivalenţa dintre inerţie şi gravitaţie la nivel local!? Este la fel de formală formală ca şi a mea! Sunt două fenomene complet distincte, dar între care nu putem distinge cu simţurile noastre limitate şi relative. Chiar dacă mulţi nu sunt de acord cu această echivalenţă şi cârcotesc ori de câte ori au ocazia, teoriile ce o iau în consideraţie au confirmări de cea mai mare precizie şi, mai ales, multe aplicaţii practice.  

          Dacă voi reuşi şmecheria cu timpul, atunci, din punctul meu de vedere, Sistemul uman al acestei planete va fi ca şi îngheţat, ceea ce îmi va permite să schimb câte ceva, pe ici, pe colo, fără să încalc niciun principiu… Nu trebuie să te sperii; nu voi schimba nimic esenţial, ci doar o regulă internă ce cred eu că va duce la însănătoşirea societăţii umane. Voi face să fie restabilită ideea de dreptate. Dreptate va fi doar cea definită exclusiv de adevăr. Am înţeles din propriile mele trăiri că asta se va putea doar dacă justiţia va deveni independentă de orice simţire umană

          Îmi abandonez discipolul patruped şi mă reîntorc la undiţă. Nu mai este libelula, dar nici pluta! Trag cu disperare! Aşa cum bănuiam, în secundele imediat următoare admir strălucirea aurie a acului gol… Prea târziu! Mă întorc spre Gore şi mă bufneşte râsul. Cu o expresie aproape umană, acesta se preface că nu observă micul nostru eşec comun, privind cu mare atenţie spre un vrăbioi umflat şi gureş care îi dă târcoale unei vrăbiuţe ce refuză cu încăpăţânare să îi acorde atenţie.

          – Gata, am înţeles! Hai să ne concentrăm asupra prânzului! Uite, îţi promit că nu mai scot nicio vorbă până nu îţi umplu farfuria cu solzosul care ne-a furat cel mai bun viermişor! Doar un lucru vreau să-ţi mai spun: la nivelul informaţional am văzut şi mica modificare pe care trebuie să o fac în interacţiunea dintre oameni ca să schimb Sistemul…

         

          ♣

         

          Parcă nici acum, după atâţia ani, nu îmi vine să cred că planul meu a funcţionat în cele mai mici detalii, că Natura mi-a permis accesul la finele mecanisme ce definesc structura şi funcţionarea Sistemului uman. Îmi mărturisesc mie însumi, cu mare regret, că am avut momente în care m-am simţit un mic Dumnezeu. Mai bine spus un semizeu olimpian. Chiar dacă intenţiile mele au fost întotdeauna bune – în sensul respectării întocmai a principiilor fundamentale definite de natură – m-am abţinut cu greu să nu fac şi alte modificări ce ar fi optimizat mai repede întregul ecosistem al Terrei, grav afectat în ultimele două secole. Dar conştiinţa mea s-a opus şi se opune categoric. Am avut ocazia să „văd” la nivel informaţional cât de precise şi interconectate sunt acele mecanisme, să înţeleg că o modificare cât de mică poate avea consecinţe incalculabile…

          Mica modificare am făcut-o cu multe îndoieli. Responsabilitatea enormă ce îmi apasă acum pe umeri, dar în egală măsură şi curiozitatea nativă a omului de ştiinţă din mine, mă determină să observ zilnic consecinţele, transformarea abia începută a Sistemului. Din această cauză, mi-am făcut o concesie şi am conectat mica locuinţă la reţelele de informaţii prin satelit. Iar o dată la câteva zile, dau şi câte o raită prin diverse zone locuite ca să simt direct pulsul schimbării.

          Am credinţa fermă că ceea ce am făcut a fost mai presus de dorinţa mea; a fost voinţa însăşi a Naturii. Altfel nu mi-ar fi permis şi nici nu m-ar fi… sprijinit. Pentru că tot ce mi s-a întâmplat în viaţă a fost parcă pentru a se ajunge aici, pentru a-mi împlini un destin pentru care acum trei ani nu ştiam pe cine să blestem, iar acum nu ştiu cui să mulţumesc. Sistemul uman se abătuse probabil prea mult de la principiile canonice, iar apropiata sa expansiune în Sistemul Solar – şi apoi mai departe – ar fi ameninţat să afecteze echilibre mult mai mari, cu mult mai importante şi de care în mod sigur nu suntem conştienţi.

          În  această dimineaţă am fost pe la Curte. Am intrat într-o sala de judecată ca simplu spectator, asistând la primele rezultate vizibile ale modificării. Îmi este ruşine să recunosc, dar m-am simţit, într-o oarecare măsură, răzbunat. Mi-a trecut prin minte că aş putea cere redeschiderea dosarului meu în noul context; dar nu mai are, oricum, nicio importanţă… Conform recentei hotărâri a Senatului Federaţiei Umane, prin care s-au adoptat noile coduri legislative, judecătorii şi grefierii au fost înlocuiţi cu cyborgi dedicaţi, de ultimă generaţie. Un fel de structuri umanoide construite din ţesuturi şi organe perfecte fiziologic, obţinute printr-o formă de clonare rapidă. „Bucăţile de om” sunt interconectate şi integrate cu respectarea modelului uman, rezultatul fiind lipsit de orice personalitate şi sentimente. Funcţionarea cyborgilor prezintă o formă liniară de raţionament, asigurată prin dotarea cu acel tip de creier şi memorie cuantice – cu capacitate de stocare şi prelucrare a datelor practic infinită. Principiile de funcţionare şi cele de materializare fizică le-am dezvoltat în anii tinereţii, când am contribuit direct la construcţia primelor prototipuri, cu multă dedicaţie şi determinare. Este vorba, în fapt, de un biomaterial inteligent, capabil de a-şi multiplica singur anumite conexiuni, până în momentul în care numărul acestora generează o schimbare calitativă, manifestată prin apariţia acelui rudiment de raţionament. Dezvoltarea gândirii este limitată de dimensiunea biomaterialului, dar mai ales de acelaşi tip de operare liniar, moştenit de la computerele clasice.

          În principiu, aceste creaţii de vârf ale tehnologiei sfârşitului celui de-al optulea deceniu al secolului XXI sunt un fel de fiinţe semiumane, dedicate exclusiv să ofere raţionamente logice, bazate pe principiile logicii formale şi cele ale lingvisticii. Cu ajutorul acestor… „anticorpi sociali” ideali se preconizează ca, în termen de un deceniu, omenirea să atingă un nivel optim de justiţie, care să o vindece de toate bolile sociale grave ce fuseseră în sfârşit conştientizate şi acceptate ca atare de marea majoritate, dar mai ales de clasa politică.

          Acum, stând pe pontonul ce mi l-am amenajat pe malul lacului, alături de cel mai fidel prieten şi discipol pe care aş fi putut să mi-l doresc vreodată, realizez că nu mai vreau să mă întorc niciodată în mijlocul civilizaţiei, chiar dacă pare a evolua acum după alte principii decât cele ce m-au determinat să mă retrag aici. Nu mai am la ce să mă întorc, acum când am gustat din libertatea adevărată, când am înţeles ce înseamnă viaţa, ce însemn eu, ce înseamnă Universul. Până când omenirea va reveni la o existenţă normală, bazată pe principiile naturale ale vieţii, vor trece zeci, poate chiar sute de ani. Eu doar am… „schimbat macazul”, readucând-o pe calea cea bună. Pentru că drumul anterior ducea către un capăt de linie…

          Acţiunea mea la nivel informaţional, m-a costat însă nu câţiva ani, aşa cum estimasem la început, ci un întreg deceniu din viaţă. Resimţeam fizic din plin, chiar dacă încercam să mă autosugestionez că nu este decât o iluzie… După aproape o săptămână în care bietul Gore cred că m-a declarat mort – dar totuşi nu s-a mişcat de lângă mine, simţind că scânteia vieţii mai este încă în corpul meu în care inima nu mai bătea… – m-am reîntors la existenţa mea macroscopică cu aproape zece ani mai bătrân. Am purces în starea informaţională ca un bărbat în floarea vârstei şi m-am întors cam veştejit, plasat de acum în categoria oamenilor tocmai trecuţi de maturitate. Când mi-am revenit, primul lucru pe care l-am remarcat a fost privirea uimită cu care mă ţintuia prietenul meu credincios şi necuvântător. A încercat să mă latre prieteneşte de câteva ori, ceea ce nu i-a reuşit prea bine, fiind probabil lihnit de foame şi de sete. Am considerat că exagerează, fiind încă prea tânăr. Am realizat ce voia să-mi comunice abia când m-am târât, cu greu, la oglindă: m-am speriat, crezând în primul moment că este vorba despre cineva străin care a intrat în casă. Eram aproape alb la păr, cu cearcăne şi riduri profunde, cu fizionomia şi corpul schimbate într-o măsură considerabilă…

          M-am consolat destul de uşor. Niciodată nu m-a interesat aspectul fizic peste limita de a nu fi ridicol. Nu m-a interesat să arăt bine sau să mă îmbrac în ton cu moda. Obsesia aceasta a aparţinut soţiei mele. Corvoada de „a nu o face de ruşine” a fost adesea motiv de ciondăneală şi de dispreţ. Dar probabil că este tipic pentru un om de ştiinţă, individ ce urăşte organic canoanele sociale – multe părându-i-se inutile şi chiar stupide – şi, reciproc, este urât de societate pentru desconsiderarea acestora… Ori acum, omul de ştiinţă din mine se poate declara total satisfăcut: trăieşte în afara oricăror canoane sociale, experienţa a reuşit, iar de rezultat beneficiază întreaga omenire.

          Ce îmi pot dori mai mult!?

          – va urma –

Wilhelm von Paul

Wilhelm von Paul

Mircea Bărbuceanu s-a născut pe 17 martie 1969 în Piteşti. Este profesor de fizică la Universitatea din Piteşti, traseul către această meserie fiind aproximativ liniar şi continuu: liceul de matematică-fizică Nicolae Bălcescu Piteşti (Brătianu, din anii ’90), Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti, doctor în Ştiinţe Inginereşti. Testând diverse metode pentru a penetra scutul mental al studenţilor epocii Facebook, începând din 2012 are ideea de a apela la literatura SF, de a ascunde cunoştinţe ştiinţifice serioase într-un „ambalaj” frumos, care să păcălească bariera ridicată în faţa rigidităţii unei prezentări academice. „Ca un medicament! şi-a spus. Amărăciunea substanţei active este disimulată de substanţe de adaos, cu gusturi şi culori atrăgătoare. Doar aşa putem să înghiţim amarul medicament, spre binele nostru...”. Prima lucrare „serioasă” apare în 2013, în Nautilus: nuvela Magalhaes 2519 – Corabia. Apar apoi succesiv încă patru părţi (Vortexul, Transfonul, Jocul Timpului şi Compromisul), care conturează primul ciclu al unei călători în „jurul” Universului, începută la exact un mileniu după cea a lui Magellan în „jurul lumii”. Urmează nuvela „Experiment crucial”, publicată, de asemenea, de Nautilus, inspirată de isteria neo-caragialescă a sfârşitului lumii în 21.12.2012. Mai recent, începând cu numărul din noiembrie 2014, Nautilus publică nuvela în patru părţi „Cronica experimentului de mâine”, în care este descris un model al nivelului fundamental al universului, fără a face rabat de la acţiune, personaje şi un final palpitant şi neaşteptat. Începe apoi să publice sub pseudonimul actual: Wilhelm von Paul, numele străbunicului matern. Tot Nautilus publică un eseu născut în urma unor discuţii mai pătimaşe cu colegi universitari („Cui i-e frică de… Scriitorul de Sf?” – decembrie 2014), o scurtă nuvelă SF de suflet, Picături de magie, şi o alta care surprinde relaţia complicată dintre fizician, societate şi natură: Cathedralis. Sfârşitul anului 2015 şi începutul lui 2016 marchează şi începutul colaborării cu Gazeta SF, care publică în paginile sale virtuale nuvelele Umbrele din Maglavit (din categoria Sf-caragialesc – premiul lunii) şi ulterior Panaceul (locul al doilea) …

More Posts