GSF66 ban01-650

          5. Justiţia Absolută

         

          Rezumatul primelor patru părţi

          Fizicianul Mikra Condais este cel care pune bazele construcţiei creierului cuantic. În încercarea sa sinceră de a schimba ceva în bine, încalcă reguli necunoscute, activând anumite mecanisme de autoreglaj. Este târât într-un lung proces absurd, la finalul căruia, în mod surprinzător, pierde. Orice informaţie despre el este ştearsă din toate bazele de date din lume. Nimeni nu îl mai cunoaşte; nici măcar familia. Hotărăşte să lupte pentru dreptatea sa.

          Pentru început îşi construieşte o casă din paie şi pământ pe un teren situat între Pădurea şi Lacul copilăriei. Aproape magic, singurul său ajutor este o ţigăncuşă apărută de niciunde; Luluche. Într-una din zile, aceasta îi aduce un căţel: Gore, de la Tagore. Vor fi prieteni nedespărţiţi până la moarte.

          După finalizarea lucrărilor, Condais îşi reia experienţe mai vechi de accedere la niveluri superioare de conştiinţă. În încercarea disperată de a trece peste nivelurile permise ajunge în pragul morţii. Îl salvează tot Luluche, care îi oferă şi cheia reuşitei: un cristal violet.

          Ajuns foarte aproape de nivelul fundamental de structurare a Universului, fizicianul reuşeşte să îşi accelereze timpul de viaţă propriu, ceea ce îi permite să facă o mică modificare de principiu a societăţii umane: justiţie bazată exclusiv pe adevăr. Efortul, care îl va costa aproape un deceniu din viaţă, este încununat de succes: judecătorii şi grefierii sunt înlocuiţi cu cyborgi dedicaţi, un fel de fiinţe semiumane, dedicate exclusiv să ofere raţionamente logice, bazate pe principiile logicii formale. Omenirea pare că se îndreaptă spre un nivel optim de justiţie, capabil să o vindece de toate bolile sociale grave.

          Şi, totuşi, Sistemul găseşte o cale de a ocoli modificarea făcută de Mikra Condais: argumentaţii false sau incomplete conduc la sentinţe false. Osyp, fiul acestuia, încearcă să intervină, construind un cyborg judecător special, ce dispune de conştiinţă. Îl numeşte Sinclair. Împreună cu acesta ajunge la concluzia că adevărul complet cu privire la evenimentele judecate este doar în trecut, singura soluţie de corectare a situaţiei fiind aceea de întoarcere în timp. Ştiind că tatăl său a avut cercetări şi în această direcţie, îl caută. Cu toţii hotărăsc să încerce modificarea creierului cuantic al cyborgului, astfel încât acesta să obţină capacitatea de a se deplasa virtual în timp, printr-un continuum spaţio-temporal liniarizat.

         

          Aşez micul bucheţel de brânduşe pe piatra de la căpătâiul lui Gore. Privesc cu sufletul strâns muşchiul şi lichenii care au pus stăpânire pe lespedea pe care acum ani buni am mai avut puterea să o car până aici. Sub numele credinciosului meu prieten necuvântător abia se mai vede şi cel al creatoarei relaţiei noastre: Luluche. L-am cioplit în piatră pentru a-mi aminti mereu de acele zile pe care nici acum nu le înţeleg. Nici nu vreau să le înţeleg, pentru că nu vreau să pierd magia lor… Îmi îndrept cu greu oasele bătrâne şi urc cele câteva trepte până pe prispa casei. Închid vechea uşă de lemn şi pun cheia neagră în buzunar. Apoi, parcă cu un presentiment straniu, o scot şi o pun înapoi în uşă.

          Sunt gata. Cobor din nou treptele de piatră galbenă şi urc în vehicul alături de Osyp. Un cyborg elegant închide portiera după mine şi se urcă în faţă, manevrând ceva comenzi ce îmi sunt complet necunoscute. Doar după mişcarea casei îmi dau seama că am pornit către… civilizaţie.

          – De ce vrea Sinclair să ne vadă? întreb mângâindu-mi barba albă; vreau să cred că este bine îngrijită.

          Îmi studiez cu atenţie fiul. A îmbătrânit şi el. Mai are în păr câteva fire castanii, dar nu prea multe. Faţa îi este încă frumoasă. Ar fi şi mai frumoasă, dacă sprâncenele nu ar fi atât de încruntate, iar ochii ar avea o altă privire decât cea întunecată de acum.

          – Nu ştiu. Poate că îi este dor de noi, încearcă el să glumească. Nu ne-am mai văzut de ani de zile.

          Pe ecranul încastrat în bancheta din faţa mea zăresc scurte secvenţe ale unor mişcări de protest. Imaginile se schimbă, dar următoarele nu sunt cu nimic mai optimiste. Sonorul este tăiat, astfel încât nu aud comentariile. Pentru o clipă regret că în ultimul timp m-am izolat iarăşi de lume şi am refuzat cu îndârjire accesarea oricăror surse de informaţii cu excepţia celor ştiinţifice sau culturale.

          – Ce se întâmplă, Osyp!? Ce nu merge iarăşi cum trebuie?

          Ridică din umeri, îngândurat, privind undeva pe fereastră spre Lacul şi Pădurea care  rămân tot mai în urmă. Apoi ochii îi fug pe ecranul pe care se perindă imagini în aceeaşi notă.

          – Ceva s-a schimbat în ultimele luni, tată. Dintr-o dată Sistemul nu mai funcţionează. Se pare că din nou, în tot mai multe dosare, se dau tot felul de verdicte complet aberante. Oamenii sunt foarte speriaţi. Mult mai grav mi se pare că s-a reintrodus pedeapsa capitală, iar mulţi sunt arestaţi fără niciun motiv, încarceraţi sau executaţi chiar, fără a se invoca public vreo faptă anume. Cred că despre asta vrea Sinclair să stăm de vorbă…

          – Şi de ce nu ai venit tu cu el aici, cum făceaţi acum mulţi ani? insist să mă lămuresc.

          – Nu ştiu nimic mai mult decât tine. Sincer! Ştiu doar că a trimis după noi chiar pe adjunctul său cu vehiculul acesta ciudat. Nu am putut să vorbesc cu el, pentru că nu mi-a răspuns la niciun apel.

          Înţeleg că asta este tot ce pot afla deocamdată. Aşa că îmi păstrez puterile, tot mai puţine, pentru întâlnirea în trei. Mai sporovăim câte ceva, mai mult să treacă timpul. Şi nu după multe minute, vehiculul complet silenţios – probabil ceva de ultimă generaţie – ne lasă pe acoperişul unei clădiri imense. Parcă suntem o delegaţie oficială, pentru că suntem întâmpinaţi de cel puţin o duzină de cyborgi. Sunt perfect aliniaţi şi îmbrăcaţi în nişte ţinute cu aspect tare rigid. Dar probabil că astea sunt noile reguli. Recunosc, neplăcut uimit, că ne aflăm pe locul fostei Curţii Supreme de Justiţie. Pentru că, în locul frumoasei clădiri în stil neo-baroc, veche de secole, se înalţă acum acest paralelipiped rece, proiectat parcă de Walter Gropius, fondatorul şcolii Bauhaus. Înainte să intru pe un fel de chepeng ce s-a deschis silenţios în plafonul clădirii, mă întorc spre Osyp, dorind să îl întreb de ce o schimbare de asemenea amploare. Renunţ, pentru că îi citesc pe chip aceeaşi nedumerire, ce îmi dă de înţeles că înlocuirea vechii clădiri s-a făcut într-un mod diferit faţă de tehnologiile cunoscute. Observ abia acum că nici materialele pe care călcăm nu sunt unele obişnuite…

           Îmi târşesc cu greu paşii de-a lungul unor culoare la fel de reci ca şi clădirea prin care merg, sprijinindu-mă strâns de braţul fiului meu. În sfârşit se deschide o uşă şi cei care ne-au însoţit ne invită să intrăm. Interiorul este foarte sobru: pereţi au o culoare metalică, cenuşie. În mijloc văd doar o masă triunghiulară, având pe fiecare latură câte un scaun fără spătar. Parcă suntem într-o cameră de interogatoriu. Senzaţia îmi este amplificată şi de două ferestre foarte mici; un fel de fante înguste. Observ că, totuşi, prin acestea intră mai multă lumină decât ar fi normal, fără a fi prevăzute cu vreo suprafaţă de sticlă vizibilă. Par a fi un fel de pompe de lumină, incorporând un câmp ce nu îmi este cunoscut: adună lumină de afară şi o aruncă în interior. Nu am mai văzut aşa ceva, dar probabil că tehnica a evoluat de când eu am ales să mă dau la o parte din faţa tăvălugului tehnologic.

          Osyp mă ajută să mă aşez pe unul din scaune, după care se aşează şi el. Îmi face cu ochiul şi înţeleg că trebuie să ne prindem în jocul unor discuţi banale, chiar optimiste. Dar după mai mult de jumătate de oră simţim că nu mai avem subiecte. Şi tăcem. Mai trec câteva minute şi, în sfârşit, apare cel pe care îl aşteptam. Zâmbeşte într-un mod ciudat. Este singurul dintre noi absolut neschimbat.

          – Îmi cer scuze că v-am lăsat să aşteptaţi, dar a trebuit să rezolv o…

          – Sinclair! îi retez enervat scuzele cretine, umane, care îmi par la fel de absurde ca altădată.  De ce suntem aici!?

          Mă priveşte brusc şi pe buzele sale nu mai văd nici urmă de zâmbet.

          – Nu îmi este uşor să vă explic, dar cred că vă datorez asta.

          – Dar nu ar fi fost normal să vii tu la mine, aşa cum făceai până acum!?

          – Nu, Mikra. Acum este cu totul altceva…

          Nu… nu cred că am auzit bine! Mă întorc spre Osyp. Este şi el înlemnit!

          – Acum un an, începe Supremul Judecător, privindu-ne cu o expresie oficială, a ajuns pe masa noastră un dosar foarte încurcat. Un dosar penal. Era vorba despre mai mulţi indivizi umani între care existau relaţii complexe. Cu toate că m-am întors în timp, nu am reuşit să stabilesc concret gradul de vină al fiecăruia. Existau anumite angajamente încheiate între o parte dintre ei care, dacă s-ar fi materializat, unii deveneau din criminali, eroi. Viitorul urma să decidă între cele două posibilităţi complet opuse. Şi atunci am apelat la singura soluţie posibilă.

          Face o pauză în care, cu o expresie perfect umană, ne priveşte pe rând pe amândoi cu subînţeles.

          – Am încercat să urc în viitor, pentru a putea să aflu întregul ansamblu al implicaţiilor. La început nu am crezut că este posibil, dar am constatat că nu era cu mult mai dificil decât să cobor în trecut. Şi atunci am putut să rezolv corect şi acel caz.

          – De acolo ai adus vehiculul şi clădirea? îl întrerupse Osyp.

          – Desigur, răspunse cyborgul cu calm, foarte sigur pe el.

          – Dar…

          – Nu trebuie să-ţi faci griji absurde, Sinclair. Am anticipat viitorul doar într-o foarte mică măsură, doar pentru a face prezentul mai funcţional, pentru a putea face mai bine ceea ce trebuia. Ceea ce m-ai programat chiar tu să fac. Am calculat cu precizie. Am învăţat cum trebuiesc făcute astfel de intervenţii pentru ca afectarea intervalului de timp viitor să fie minimă. Am şi verificat: ordinea înfăşurată a asimilat modificarea fără vreo sincopă importantă. În mai puţin de un secol se reintră în ordinea normală.

          – Nu cred că eu am… cum ai putut… încearcă fiul meu să-i reproşeze ceva cyborgului; nu reuşeşte, pentru că uimirea şi emoţia îl gâtuie vizibil.

          – Osyp! îl opresc, făcându-i, la rândul meu, cu ochiul. Nu mai întrerupe, ca să pot şi eu să înţeleg ceva. Sinclair, te rog, continuă şi nu te mai abate de la firul povestirii.

          – Mulţumesc, Mikra, îmi răspunde cyborgul pe un ton afectat. Dar nu sunt foarte multe de adăugat. Din experienţele ulterioare am înţeles în sfârşit ce înseamnă justiţie absolută: un individ nu poate fi judecat doar prin faptele sale din trecut. În universul spaţiotemporal unidimensional, fiecare obiect sau fiinţă este un tot cu intervalul în interiorul căruia există, de când apare şi până dispare. Este un segment de curbă ce nu poate fi împărţit fără a i se distruge identitatea. Am înţeles că nu poţi să separi trecutul de viitor fără să pierzi din informaţia ce asigură completitudinea argumentaţiei.

          Şi atunci, aşa cum ar fi trebuit să fac de mult, am început să studiez şi viitorul. Desigur, mai întâi pe cel apropiat. Am început să inventariez indivizii care urmau să facă rău omenirii.

          – Şi să-i elimini! aproape că zbieră Osyp.

          Se ridică furios. În acel moment uşa se deschise şi în cameră îşi făcură apariţia doi cyborgi. Abia acum realizez că hainele lor neobişnuite sunt uniforme militare. Se aşezară cuminţi de o parte şi de cealaltă a uşii, care se închide silenţios în spatele lor.

          – Sinclair, cum ai reuşit să îţi încalci condiţionările!?

          – Nu am încălcat nimic, Osyp! răspunse acesta nepoliticos. Are un ton aproape agresiv care îmi dă noi fiori. Nu fac altceva decât să respect destinul pe care mi l-aţi hărăzit. Şi ca să te ajut să mă înţelegi… iată cazul din această dimineaţă. Tocmai a fost executat un individ care la acest moment era un biet jucător de fotbal. Pare o crimă ceea ce am făcut, nu!? Dar iată viitorul lui: peste un an urma să intre într-o bandă criminală şi să înceapă să se drogheze. Va fi dat afară din sport. Ca să facă rost de bani pentru droguri va începe să fure. În final va ajunge să facă trafic de plutoniu, contribuind determinant la primul atentat terorist cu bombă nucleară. Chicago va fi şters de pe faţa Pământului… Peste douăzeci de milioane de victime! Pe care le-am salvat astăzi!

          Maşinăria gânditoare făcu o nouă pauză plină de semnificaţie, privindu-l pe fiul meu prăbuşit în scaun şi care mă fixa cu o privire disperată.

          – Deci!? exclamă Osyp ca un fel de resemnare în faţa unui destin implacabil.

          – Sinclair, intervin şi eu, dar viitorul nu există! Nu poţi să condamni un om la moarte în virtutea unui posibil viitor delict!

          – Desigur! Ai perfectă dreptate! Numai că aici nu vorbim de posibilitate! Eu lucrez numai cu absoluturi, cu certitudini! Mikra, mă mir că spui aşa ceva; tu însuţi mi-ai arătat calea către adevărul absolut! Iar astăzi îndeplinesc dorinţa ta cea mai mare: justiţie absolută!

         

          ♣

         

          Universule, iartă-mă! Simt că am distrus acea parte a ta pe care o numim umanitate… În nebunia mea am creat un alt Dumnezeu decât cel care ne-a dat ordinea actuală. Un Dumnezeu alternativ pentru care nuanţele nu au niciun sens, pentru care contează numai absolutul. Himera după care eu am alergat mereu…

          Totuşi, mai am o speranţă. Sinclair nu ne ne execută; nici pe mine, nici pe Osyp. Suntem creatorii lui. Dar nu asta contează în raţionamentul său. Dacă ne ţine aici, prizonieri, înseamnă că a văzut că undeva, în viitorul încă neîmplinit, am reuşit să-l distrugem şi să împiedicăm salvarea cu orice preţ a miliarde de oameni…

SFÂRȘIT

Wilhelm von Paul

Wilhelm von Paul

Mircea Bărbuceanu s-a născut pe 17 martie 1969 în Piteşti. Este profesor de fizică la Universitatea din Piteşti, traseul către această meserie fiind aproximativ liniar şi continuu: liceul de matematică-fizică Nicolae Bălcescu Piteşti (Brătianu, din anii ’90), Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti, doctor în Ştiinţe Inginereşti. Testând diverse metode pentru a penetra scutul mental al studenţilor epocii Facebook, începând din 2012 are ideea de a apela la literatura SF, de a ascunde cunoştinţe ştiinţifice serioase într-un „ambalaj” frumos, care să păcălească bariera ridicată în faţa rigidităţii unei prezentări academice. „Ca un medicament! şi-a spus. Amărăciunea substanţei active este disimulată de substanţe de adaos, cu gusturi şi culori atrăgătoare. Doar aşa putem să înghiţim amarul medicament, spre binele nostru...”. Prima lucrare „serioasă” apare în 2013, în Nautilus: nuvela Magalhaes 2519 – Corabia. Apar apoi succesiv încă patru părţi (Vortexul, Transfonul, Jocul Timpului şi Compromisul), care conturează primul ciclu al unei călători în „jurul” Universului, începută la exact un mileniu după cea a lui Magellan în „jurul lumii”. Urmează nuvela „Experiment crucial”, publicată, de asemenea, de Nautilus, inspirată de isteria neo-caragialescă a sfârşitului lumii în 21.12.2012. Mai recent, începând cu numărul din noiembrie 2014, Nautilus publică nuvela în patru părţi „Cronica experimentului de mâine”, în care este descris un model al nivelului fundamental al universului, fără a face rabat de la acţiune, personaje şi un final palpitant şi neaşteptat. Începe apoi să publice sub pseudonimul actual: Wilhelm von Paul, numele străbunicului matern. Tot Nautilus publică un eseu născut în urma unor discuţii mai pătimaşe cu colegi universitari („Cui i-e frică de… Scriitorul de Sf?” – decembrie 2014), o scurtă nuvelă SF de suflet, Picături de magie, şi o alta care surprinde relaţia complicată dintre fizician, societate şi natură: Cathedralis. Sfârşitul anului 2015 şi începutul lui 2016 marchează şi începutul colaborării cu Gazeta SF, care publică în paginile sale virtuale nuvelele Umbrele din Maglavit (din categoria Sf-caragialesc – premiul lunii) şi ulterior Panaceul (locul al doilea) …

More Posts