GSF68 ban01-650

          Mereu mi-am dorit să am super-puteri. Numiți-mă cum vreți voi, dar mereu am vrut să fiu special. E cel mai clasic clișeu cu putință: copilul care se simțea singur și nedeosebit de restul voia să fie ceva mai mult. Nu asta ne dorim toți până la urmă? Am avut o familie iubitoare și destui oameni în jur, prieteni puțini, colegi mulți, cunoștințe nenumărate. Toți, fie, aproape toți, mi-au spus că sunt special. Că toată lumea e specială în felul ei.

          Nu i-am crezut o secundă. Da, aveam note bune, învățam pe rupte, eram un surfer tare, de ce să mint. Aveam calități și eram peste medie, nu cu mult, dar peste. Nu îmi era de ajuns. Voiam mai mult.

          Eram în primul an de facultate, la științe, la Colegiul Kapiolani, din Waikiki. Intrasem cu bursă, ceea ce era un plus pentru ai mei. Au fost așa de fericiți când am fost acceptat!

          Hawaii, Oahu în special, e cel mai frumos loc din lume, dar sunt sigur că asta spune oricine despre locul în care s-a născut. Locuiam la douăzeci de minute de facultate, într-o casă modestă. În fiecare zi când plecam, cu căștile în urechi, mă gândeam și îmi făceam tot felul de scenarii în cap.

          Era miercuri, undeva la început de iarnă. Ha, ha! Auzi, iarnă. Era decembrie și afară erau treizeci de grade…

          Divaghez.

          Era miercuri, undeva la început de decembrie. Părea să fie o zi ca oricare alta, dar nu aveam căștile cu mine. Cumva, știam că o să am o zi ori foarte proastă, ori foarte bună. Îmi făcusem un scenariu în care eram super-erou, ceva ca de o zi de miercuri. Amuzat de istorisirea mea, m-am uitat în jur și eram singur, așa că mi-am spus că nu are ce rău să se întâmple dacă încerc să zbor, sau măcar să sar pe un acoperiș.

          M-am lăsat pe vine și, chiar când mă pregăteam să eliberez energia din mușchi, aud din spate:

          — Aloha!

          Ce să vezi, un fost coleg de liceu, Michael ceva, nu țin minte. Nu m-am descurcat niciodată la nume. Am început să mă prefac că îmi leg șireturile. Părea mai ușor de explicat decât un băiat de nouăsprezece ani care se joacă singur de-a supereroul.

          — Aloha, Michael! i-am răspuns eu. De când nu te-am mai văzut?

          — De ceva vreme. Ce mai faci?

          — Bine. Mă duc la cursuri. Tu?

          — Fac niște provizii. Luni îmi încep pregătirea militară. M-am înrolat.

          — O, wow! Felicitări!

          Ce pot să spun, aveam un respect deosebit pentru militari, mai ales marină. Fiind născut și crescut în Hawaii, din părinți hawaieni, aveam un bunic sau străbunic, ceva acolo rudă, care murise în atacul de la Pearl Harbour. Eram îndoctrinat absolut. Am ridicat mâna în semn de salut, zâmbind. Michael era ok. Nu strălucea, dar avea o voință de fier și era plin de compasiune.

          — Mahalo! mi-a răspuns el. Auzi?

          — Foarte bine. Tu?

          — Ha, răse el. Lasă gluma. Sâmbăta asta ne strângem la mine la un grătar, așa, un fel de petrecere înainte de plecarea mea pe mare. După, mergem la surf. Vrei să vii?

          — Știu unde stai. Vineri sunt la tine să te ajut.

           Nu mă descurc la nume, dar fețe și locuri, nicio problemă. Cât despre petrecere, am auzit cele două cuvinte magice: „grătar” și „surf”. Era clar că nu ratez. Plus că mereu îmi face plăcere să ajut. Sau îmi făcea. Nici nu mai știu.

          Ne-am despărțit și ne-am văzut de drum. Am așteptat să mă asigur că sunt singur. Cumva, dintr-un anume motiv, încă voiam să încerc să zbor în acea dimineață. Nu știu ce era în capul meu. Nimic probabil. Dar asta nu m-a împiedicat.

          M-am lăsat pe vine, după ce m-am asigurat că sunt singur, și am încercat să sar. Abia dacă mă înălțam un metru, cu chiu, cu vai. Eh, dimineața aceea a fost altceva. Am sărit, am simțit cum picioarele mele se desprind de sol, mă așteptam ca accelerația mea să scadă. Ntz, țeapă. Mă mișcam tot mai repede și solul se îndepărta tot mai mult. Nu pot să îl numesc chiar zbor, mai repede, un salt imposbil după toate legile fizicii, pe care, de altfel, o și studiam intens.

          Am făcut o verificare rapidă de realitate. Deja era reflex la mine. Îmi antrenasem corpul, mai mult creierul, ca, în orice situație ciudată sau anormlă, să mă uit la ceas, apoi la mâini, apoi la ceas. Era tehnica mea de a determina dacă visez sau nu. Pe scurt, în lumea reală ceasul arăta aceeași oră de ambele dăți, visul nu, iar mâinile erau ciudate când navigam în tărâmul imaginației. Nu că mă laud, dar zburasem deja în somn de o mulțime de ori. Era lumea în care scăpam de realitate. Ei bine, atunci verificarea a eșuat, sau a mers, nici nu știu care variantă e corectă. Cert e că eram convins sută la sută că nu visez.

          Am aterizat pe un acoperiș. Nu știu cum, dar tot ce îmi doream, brusc, devenise real. Aveam super-puteri. Bine, bine, doar o abilitate de rahat de a sări mult. Nu era fantastic, dar, evident, m-am panicat. Rău. Am leșinat și, din păcate, am căzut de pe acoperiș. Norocul a făcut să cad pe moale… Mda, moale. Ce să mai, eram într-o ghenă. Bine că măcar nu a văzut nimeni de unde am căzut.

          M-am trezit la spital după două zile. Aveam o contuzie, în rest nimic grav. Primul lucru pe care mi-l amintesc e maică-mea țipând:

          — S-a trezit! Asistentă, s-a trezit! Ești bine puiule? Ce s-a întâmplat?

          Încă buimac, aproape mi-a scăpat că leșinasem după ce ajunsesem pe acoperiș. Bine că mi-am ținut gura. Am zis că nu îmi amintesc decât că mi s-a tăiat filmu’, că totul se făcuse negru. Aberații.

          M-au ținut sub observație încă două zile, timp în care eu eram paranoic la fiecare test sau examinare. Mai ratasem și o petrecere care a ieșit bestial din câte am auzit.

          Au urmat câteva zile de dat explicații peste explicații, supraveghere non-stop, companie 24 din 24. Nu mai suportam. Voiam să mă duc în parcul Laukahi, să scap de ochii curioși și să mai încerc odată.

          Asta am și făcut. Am ajuns în pădure, am sărit și am aterizat pe-o cracă. Nu am mai leșinat, din fericire. A fost prima experiență cu noile mele talente. Eram sigur că sunt special. Adică era clar – săream foarte mult.

          Ce pot să fac eu ca săritor e partea a doua, dar aveam un scop: eram schimbătorul lumii, aveam să opresc crimele și să distrug corupția și aveam să urmez toate scopurile nobile la care mă puteam gândi. Nu trecuseră nici zece zile și eu deja mă credeam Batman. Mi-am adus aminte de vorbele unchiului Ben: „cu putere mare, vine și responsabilitate mare”.

          Îmi mai trebuia doar un costum, nume și eram gata: justițiarul mascat din Oahu.

          Mi-am convocat cei câțiva prieteni și, mai în glumă, mai în serios, am început să vorbim de comics, erau lipiciul grupulețului nostru. Râdeam și vorbeam de personajele noastre preferate, când eu am deschis subiectul:

          — Frate, ce ai face dacă ai avea superputeri, să zicem ceva stupid ca săritul?

          — Adică? Ce ai fumat, Koa? ăsta era Henry-grăsunul.

          — Adică. Nu, pe bune! Ce ai face dacă ai avea super-puterea de a sări în aer câțiva metri?

          — Stai, noi vorbim serios acu’? se băgă Kawika în seamă.

          — Da… E, pe dracu’ vorbim serios. Era o glumă, dar întrebarea era sinceră. Las-o baltă. Nu e ca și cum aveți imaginație sau ceva.

          Știam să le-o spun direct și în așa fel încât să îi întărât. Și ei știau ce făceam eu, dar cine se putea abține? Tocmai atacasem un grup de trei tocilari ca mine și le spusesem că nu au imaginație. Era cea mai mare insultă între noi.

          — Poate că mi-aș pune o mască și aș începe să sar la geamul tău, zise ea.

          Rachel, singura fată din grupul nostru, cea care făcea surf mai bine ca noi trei împreună, avea mereu replicile la ea. Cred că ne plăceam reciproc, dar nu am avut niciunul curajul să ne confesăm în fața celuilalt, plus că era sora mai mică a lui Henry.

          Râdeam și ne amuzam, dar, per total, am plecat de acolo cu o idee bestială: un costul de surf negru, din cap până în picioare, un baston telescopic la șold, numele de stradă „Kane” și eram aranjat: „Justițiarul Kane” lupta pentru dreptate.

          Prima seară de combătut crime s-a terminat prost. Foarte prost.

          Văzusem, de pe un acoperiș, un vânzător amenințat cu un pistol. Era un jaf în desfășurare. Nu eram chiar așa de tâmpit să mă duc singur peste hoț. Mi-am scos telefonul cu cartelă pe care-l cumpărasem din economiile mele și am sunat la 911. Am spus că este un jaf în desfășurare și am dat adresa, apoi am închis telefonul. Speram ca treaba mea să fie gata acolo. Da’ de unde! Sincer, m-a și mâncat undeva.

          Hoțul luase banii și se pregătea să fugă la mașina în care îl aștepta partenerul. Poliția, nicăieri. Am sărit în fața lui.

          — Eu sunt Kane! am zis eu. În capul meu sunase așa de amenințător și dur! Acolo, pe viu, probabil că am sunat ca o pisică miorlăită și răgușită.

          Tipul s-a uitat la mine, speriat probabil că nu știa de unde picasem.

          — Cine?

          — Kane. Lasă banii și pleacă, sau îmi vei simți furia.

          Atât de penibil am fost, că tipul a început să râdă. Și se prăpădea, nu glumă! Până și vânzătorul jefuit, care asistase la scenă, părea să fie într-o stare de plânsu-râsu-plânsu. Îi sărisem în ajutor și ajunsesem bătaia de joc a unui infractor. Bravo mie! Atunci m-am enervat rău de tot. Eu mersesem acolo ca justițiar și ghici ce, eram ca Mr. Bean combinat cu Austin Powers!

          Am sărit și am aterizat în spatele infractorului. Să-i fii văzut fața! Tipul s-a scăpat pe el de frică. Evident, fiind înarmat, nu a zis nimic, a tras.

          Așa am aflat că eram și invulnerabil la gloanțe. Brusc, aveam o nouă super-putere care chiar era folositoare. Și-a golit încărcătorul în pieptul meu. Colegul său demarase și plecase.

          — Eu sunt Kane! am țipat eu în urma lui. Să le spui asta polițiștilor și tuturor nimicurilor ca tine!

          L-am legat de mâini cu o bandă de plastic de-o aveam cu mine. Chiar atunci apărea și poliția. Taman la fix, cum s-ar zice. Două mașini s-au oprit și patru ofițeri au sărit cu pistoalele îndreptate spre mine.

          — Am rezolvat treaba aici! Arestați-l pe ticălosul ăsta, le-am spus. Eu sunt Kane.

          Îmi plăcea cum suna când spuneam asta. Știi cum ziceam că a mers prost, ei bine, ofițerii HPD au început să zbiere la mine să țin mâinile ridicate. Apoi i-am auzit cerând o ambulanță. Eu nu eram rănit, dar, când m-am întors, l-am văzut pe bătrânel zăcând fără viață într-o baltă de sânge.

          Am sărit și dus am fost în noaptea aia. Acțiunile mele împiedicaseră doi hoți să fugă cu nici măcar o sută de dolari, dar se soldaseră cu trei decese: vânzătorul împușcat, o mamă care traversa strada când se întorcea de la muncă și care fusese lovită de complicele infratorului arestat care gonise prea tare și nevasta bătrânelului de la magazin, care făcuse un infarct când auzise vestea despre soțul ei.

          Am plâns zile în șir. Nu am reușit nici să stau cu ai mei la masa de Crăciun. Au presupus că era vorba de o fată și au decis să mă lase singur. Mai simplu așa. Rachel mă vizita când avea timp și încerca mereu să îmi ridice moralul.

          — Haide, Koa, trebuie să ieși din casă. Ce naiba s-a întâmplat cu tine? mă întreba ea de fiecare dată.

          — Nu pot să-ți explic. E prea complicat. Nu ai înțelege!

          — Fie! Nici să nu mai vorbești cu mine, dacă asta vrei!

          A ieșit val vârtej din camera mea. Nu îmi răspundea la mesaje. Nici Henry. Erau supărați și pe bună dreptate. După acel episod, am fost, noaptea, la ei acasă. Să fi fost trei-patru dimineața când am ajuns. Am sărit la pervazul ei și am trezit-o.

          — Vreau să-ți explic, dar e mai simplu să-ți arăt. Hai cu mine!

          Buimăcită cum era, nu cred că a priceput din prima ce se întâmplase, dar s-a schimbat și a coborât.

          — Ia-ți mașina și hai să mergem. Îmi trebuie un loc retras.

          Nu a comentat nimic. Cel puțin, nu în fața mea. Încă eram la stadiul de „tratamentul cu tăcere”. Am mers cu mașina jumătate de oră – noaptea, târziu, străzile libere. Rachel găsise un loc mai retras, am coborât și i-am spus:

          — Să nu te sperii. Nici eu nu știu cum s-a întâmplat, dar… Eh, ăsta sunt eu acum.

          — Nu pricep nimic, Koa. Pentru numele lui Dumnezeu, ce ți-a intrat în cap? Am crezut că vrei să-mi explici ce ai, dar acum chiar sunt speriată!

          — Vreau să-mi promiți că nu vei vorbi cu nimeni despre asta, nici măcar cu Henry.

          — Despre ce?

          — Promite-mi!

          — Fie! Jur să-ți păstrez secretul. Mulțumit? Acu’ scuipă tot!

          Am zâmbit. Apoi am sărit într-un copac. Ajunsesem fără să vreau mai sus decât fusesem vreodată. Nu o să uit privirea șocată pe care o avea Rachel. Niciodată. M-a bufnit râsul. Am coborât și nu m-am putut opri din hohote nici când a început să mă lovească cu palmele ei mici. I le-am prins în mâinile mele.

          — Acum înțelegi de ce nu vreau să afle nimeni de mine, de ce nu am vorbit cu nimeni despre starea mea, de ce v-am închis afară și m-am retras în mine?

          — Da. Cred. Cum? De când?

          — Ții minte faza cu ce ai face dacă ai avea super puteri? Eh, atunci abia aflasem, adică fix de la accidentul meu. Mă rog. Am ieșit să fac pe justițiarul și noaptea aia a mers prost.

          I-am povestit cum acțiunile mele s-au soldat cu sfârșitul a trei vieți nevinovate. Rachel suspina. Cred că a avut o tentativă de a mă săruta, dar eram prea orb și prea… Nici nu știu. Înfumurat? Mândru? Arogant? Alege unul sau pe toate… Nu mi-am dat seama ce făcea.

          Rachel m-a convins să le povestesc și lui Henry și Kawika cele întâmplate. Ce ușor e să ai alături persoane pe care să te poți baza, oameni care să te susțină, care să te ajute, să te împingă de la spate! Având în vedere că eu adoptasem numele Kana, cei trei și-au asumat identitățile de Ku, Lono și Kanaloa.

          De acolo a mers tot mai bine: Kawika mi-a făcut cunoștință cu niște prieteni care păstraseră viu stilul de luptă Kapu Ku’ialua, artele marțiale hawaiene. Am început să mă antrenez și am devenit un oareșce expert în lupta corp la corp.

          Un alt aspect pe care l-am sesizat era că deveneam tot mai puternic și puteam să fac tot mai multe: săream, aproape zburam, dintr-o parte în alta pe Oahu, eram invulnerabil, aveam o piele impenetrabilă, ca de oțel, de titan, mai bine zis, pentru că nu mă deranja căldura sau frigul, nu mai aveam nevoie de mâncare sau de aer, puteam să înot la viteze mari, nu supersonice ca acum, dar aproape, alergam cu cel puțin 80 la oră. Ce să mai, încet, încet deveneam un super-erou în toată splendoarea. Cel puțin partea de super, mai aveam nevoie de partea de erou.

          Împreună cu cei trei prieteni ai mei, mi-am construit un set complet de costume, pentru înotat, pentru incendii, pentru luptă etc. Era aproape luna mai când am hotărât că era timpul: Kane trebuia să se întoarcă pe Oahu și să arate ce poate.

          Oricine a citit o bandă desenată, mai ales din cele cu Spider-Man, știe că munca de super-erou nu e chiar cum ai crede.

          Primele trei zile am oprit crime mărunte, cu mult mai multă grijă, mai eficient și fără victime colaterale. Nu mi-a mulțumit nimeni și am fost amenințat de fiecare dată de poliție. Aveam nevoie de ceva care să mă pună pe hartă, cum s-ar zice, nu că nu aș fi fost în presă. În fiecare dimineață știrile începeau cu: „Cine este misteriosul mascat care oprește infracțiunile din Oahu?”, „ Hoț eliberat pentru că fusese arestat fără să fie prins în fapt.”, „ Cine îi dă dreptul să ia justiția în mâinile lui?”.

          Era frustrant. Eu încercam să ajut lumea și ei se întrebau cine sunt, ce vreau de la ei și de ce mă bag. Nu cred că o să înțeleg oamenii niciodată.

          A patra seară a fost specială. Mă pregăteam să ies iar, când am văzut la televizor că avusese loc o explozie într-un hotel din Honolulu, nu foarte departe de mine. Clădirea luase foc. Mare parte dintre forțele de ordine și urgențe erau acolo, dar nu aveau cum să controleze incendiul sau să ajungă la oamenii aflați la etajele superioare.

          Mi-am luat costumul ignifug și am plecat să ajut. Era momentul meu să demonstrez ce pot. Nu eram nici pe departe pregătit să fiu acolo – oroarea, fumul gros, flăcările, urletele. Nu e ca în filme. Nici pe departe.

          Am sărit în flăcări la unul dintre etajele de sus. Am găsit o familie cu toți membrii inconștienți, intoxicați cu monoxid de carbon probabil. Am luat copii în brațe și, pentru că nu le simțeam greutatea, am luat și părinții. Am sărit de la balconul camerei lor și am aterizat lângă un echipaj de salvare.

          — Așa i-am găsit. De la etajul 32. Aveți grijă de ei.

          Nu am așteptat un răspuns. I-am lăsat și am sărit iar. Alte victime, alți răniți, alte salturi în flăcări. Nu știu câți am scos de acolo, dar au fost destui. Apoi hotelul s-a prăbușit.

          Patruzeci și trei de morți au fost în noaptea aceea. Probabil ar fi fost mai mulți, dar nu mă laud. Știrile se schimbaseră peste noapte. Nu mai eram justițiarul necunoscut care oprește criminali după ureche. Acum eram „Eroul din Honolulu – Salvatorul”. Nu pot să spun că nu eram încântat. Însă fericirea a fost scurtă: au apărut repede comentarii din partea rudelor celor care își pierduseră viața. Erau nemulțumiți că nu i-am salvat pe cei dragi lor. Cel mai rău a fost întrebarea unui tată:

          — Cine e el de decide cine trăiește și cine nu? Cine e el să aleagă pe cine salvează? De ce nu i-a salvat pe toți? De ce nu a fost acolo mai devreme? De ce a mai venit?

          Își pierduse cei doi copii în incendiu. Nu apucasem să ajung la ei. Așa am aflat că orice ai face, cineva tot va fi nemulțuit până la urmă, cineva va avea ceva de comentat și, mai important: nu pot să salvez pe toată lumea, oricât aș încerca.

          M-am înregistrat cu ajutorul lui Henry – era expert în editare și programare. Clipul a fost scurt. Încă e prin arhive și pe net. Trei fraze am spus:

          — Eu sunt Kane și nu știu cum am primit aceste puteri. Îmi pare rău că nu am putut face mai mult pentru cei pe care nu i-am salvat. Nu-mi voi dezvălui identitatea, dar voi face în continuare ce știu eu mai bine.

          Henry mi-a editat vocea, zgomotul de fond și tot felul de artificii tehnologice. Nu mai era vocea mea acolo. Nu puteam să fiu recunoscut. Am trimis-o pe e-mail, anonimă, către toate televiziunile și, până seara, eram pe CNN, BBC și mai toate posturile. Eram „BREAKING NEWS”.

          Poliția îl căuta pe Kane, FBI-ul îl căuta pe Kane. CIA era pe urmele lui Kane. Toată lumea fugea după poveste, după justițiar sau după celebritate. Nu îmi păsa. Adică mă simțeam bine în acea poziție, dar nu era important pentru mine.

          Abilitățile mi s-au dezvoltat în continuare, uneori fără să realizez, alteori după ce încercam ceva nou. După un an de la primul incident puteam să zbor din Oahu la Los Angeles și înapoi în opt ore, puteam să înot la fel de repede, nu oboseam, ridicam lejer patru-cinci tone, ca și cum ar fi fost o cană de ciocolată caldă, vedeam în infraroșu, ultraviolete și raze X. Aveam capacitatea de a controla electricitatea și magnetismul, vorbeam fluid orice limbă, vindecam răni ușoare, auzeam bătăile din aripi ale unui fluture aflat pe Insula Mare. Mă transformam tot mai mult în ceva capabil să sfideze nu doar legile fizicii, ci și logica, bunul simț și orice mi-ar fi stat în cale.

          Toate erau aproape bine, dar lipsea ceva: orice super-erou are nevoie și de un inamic pe măsură, așa e mereu. Lupta constantă dintre bine și rău. Povești de adormit copii. Viața reală nu e așa.

          Am avut un inamic, în cineva la care nu mă așteptam, și care nu era nici pe departe la nivelul meu. Era Lex Luthor-ul Supermanului meu. Am menționat întâlnirea cu Michael de mai devreme și nu întâmplător. Fostul meu coleg se întorsese pe stradă în acea zi ca să-mi ceară numărul de telefon și m-a văzut sărind pe acoperiș. Nu știu exact de ce nu a povestit mai devreme, dar, într-un fel, mai bine că nu a făcut-o.

          În iulie, la două luni după incendiu, auzisem de un incident la o bancă. Un grup înarmat intrase pentru un jaf. Totul se transformase într-o luare de ostatici. Michael era în permisie și era în clădire. Când am ajuns acolo, poliția nu a mai încercat să mă oprească. Poate că ofițerii știau deja că nu au cum, sau le câștigasem încrederea suficient cât să mă lase să mă ocup de situație.

          Am intrat pe ușa din față și am fost împușcat de mai multe ori. Hoții s-au speriat și au luat ostatici, amenințându-i cu pistoale și puști. Michael știa cine sunt, dar nu l-am recunoscut, cel puțin nu înainte să sară după arma unuia dintre răufăcători.  A primit trei gloanțe în abdomen. Unul i-a secționat coloana.

          Frustrarea care a pus stăpânire pe el din acel moment a fost ceva la care nu mă așteptam. Am încercat să-l vindec, dar era prea mult pentru mine atunci și am făcut mai mult rău decât bine. A rămas paralizat de la mijloc în jos, a fost eliberat din serviciul militar cu onoruri depline. Cu ce ajută o medalie și ceva bani pe cineva a cărui viață este distrusă și care rămâne condamnat să trăiască în chinuri zeci de ani? Cu nimic, vă spun eu.

          Și-a pus la cale un plan și i-a răpit pe Rachel, Henry și Kawika. Cum niciodată nimic nu merge cum a fost stabilit, Henry a ajuns să încaseze un glonț… Fatal. M-a sunat la nici cinci minute după ce îi răpise.

          — Bună Kane. Sau să spun Koa?

          — Cine ești? i-am răspuns eu cu vocea tremurată.

          — Michael. Mi-ai distrus viața și acum eu voi face la fel pentru tine. Am pe cineva pentru tine aici.

          — Nenorocitule! L-ai omorât pe Henry!

          Era Rachel care se zbătea, vocea ei fiind curmată scurt de o lovitură.

          — Ce vrei? l-am întrebat eu pe Michael, încercând să fiu calm.

          — Ce s-a întâmplat a fost un accident. Le-am zis să facă ce le spun, dar au vrut să facă pe eroii. Mă întreb: de la cine au ideile astea?

          — Ce vrei, Michael?

          — Vreau să mergi la TV și să spui lumii cine ești și câți oameni au murit din cauza ta. Câți suferă pentru că tu faci pe eroul. După, îi eliberez pe ăștia doi și mă predau. Dacă nu…

          — Nu o face Kane! țipase Kawika. Nu o face!

          — Taci! Ai jumătate de oră.

          Ce era să fac? Nu, serios acum, puneți-vă în locul meu: cei mai buni prieteni răpiți, unul deja mort, termen limită… Nu aveam altă soluție.

          M-am dus cât de repede am putut la primul post de televiziune și le-am spus cine sunt și ce vreau. Aveam un ecran în față, în spatele camerelor și vedeam cum arătam: obosit, tremurând, panicat.

          — Eu sunt Kane. Numele meu este Koa, sunt student și nu știu cum am primit aceste puteri.

          Am continuat să povestesc despre toate victimele colaterale și toți cei care au avut de suferit pe urma acțiunilor mele, inclusiv despre Rachel, Kawika și Henry. Apoi a venit telefonul lui Michael și, în direct pe post, am dat pe speaker:

          — Mă bucur că m-ai ascultat, Koa. Rachel vrea să îți spună ceva.

          — Koa, îmi pare rău. Te iubesc!

          Apoi două împușcături. Michael îmi răpise prietenii și acum îi omorâse cu sânge rece.

          Am zburat prin peretele studioului și eram la el în câteva secunde. Telefonul încă pe birou, apelul deschis. Toată lumea a auzit ce a urmat…

          — Nenorocitule! I-ai omorât!

          — Tu m-ai lăsat fără picioare, așa că eu te las fără mâini.

          Cinci complici avusese Michael. Toți erau morți până să atingă podeaua. Țipetele lor încă îmi răsună în urechi când închid ochii, alături de toți ceilalți pe care i-am ucis de atunci. Vechiul meu coleg a fost ultimul care a murit în acea zi. L-am torturat până când a ajuns poliția și apoi, cu agenții în spate, l-am rupt în două.

          — Acum te-am lăsat fără picioare, scursură ce ești!

          Nu au încercat să mă oprească. Nu aveau cum. Am zburat de acolo.

          În acea zi, în acel moment, mi-am dat seama că nu sunt super-erou. Nu sunt nici măcar super. Sunt un om, sau eram un om, capabil de o mulțime de lucruri. Acum… acum sunt zeu și acum eu chiar decid cine trăiește și cine moare. Eu sunt șeful aici. Asta e planeta mea și nimeni nu mi-o poate lua. Mulți au încercat și tuturor le-am sfărâmat teștele sub talpa mea.

          Eu sunt zeu.

          

 

Ştefan-Decebal Guţă

Ştefan-Decebal Guţă

Ștefan-Decebal Guță s-a născut la Pitești în decembrie '93. În prezent este student la U.M.F. "Carol Davila", București. A început să publice în iulie 2016, la Gazeta SF. Blog personal: https://catharsiswriting.wordpress.com/

More Posts - Website