I

*

Bărbatul intră în casă pe uşa masivă şi aruncă servieta înspre măsuţa mică de lemn. Nu nimeri ţinta, iar geanta din piele fină se rostogoli pe gresie. Toto, bichonul familiei, sări în întâmpinarea stăpânului, se gudură printre pantofii lui, apoi se aruncă pe ceea ce îi păru o jucărie nouă: servieta bărbatului. Acesta pornise în inspecţie, privind pe uşile deschise ale fiecărei încăperi ce dădea în hol. Auzi un zgrepţănat şi ridică în grabă geanta cu înţepături fine de colţi şi gheruţe.

― … mama ta de blănos!

Cu servieta sub braţ şi căţelul învârtindu-se în jurul lui, bărbatul continuă căutarea. Parterul părea gol. Din când în când, întreba retoric:

― Măi Toto, e careva acasă?

Îşi răspundea, la fel de repede:

― Ce să ştii tu, minge de blană…

Din camera de la etaj, femeia auzise tot, de la intrarea în casă a soţului ei. După ecoul fiecărui sunet, după cadenţa lăbuţelor pe gresie, alcătuise în minte întregul film. N-avea de gând să răspundă încă. Se urcase cu genunchiul pe capacul valizei şi trăgea ultimii centimetri de fermoar. Când reuşi, îşi îndreptă spatele şi răsuflă uşurată. Sperase să termine de împachetat şi să poată pleca înainte de sosirea lui Matei, însă făcuse şi refăcuse bagajul de mai multe ori, căutase geanta pentru laptop pe care fiica ei o împrumutase şi uitase s-o mai aducă… Odată pornită în căutarea genţii se împiedicase de un morman de haine ce trebuiau spălate. Le-a aruncat de-a valma în coşul din baie, mulţumind Cerului că menajera avea să vină a doua zi. Văzuse, ieşind dintr-un sertar al fiicei, un colţ de fotografie. Nu-şi putuse înfrâna curiozitatea şi deschisese sertarul, la început pentru a băga fotografia înăuntru, apoi pentru a-şi arunca o privire asupra celorlalte. Deschisese ochii mari şi trăsese adânc aer în piept la vederea Larisei în braţele băiatului tatuat, cu cercei în sprânceana dreaptă şi în nas. “Doamne, Dumnezeule, cine-o mai fi şi ăsta? Păcat de el, are trăsături drăguţe… De ce s-or mutila? Când mă întorc, trebuie neapărat să stau de vorbă cu ea. Nu-l poate aduce p-ăsta la noi în casă. Matei ar înnebuni! Sper să nu se drogheze!” Împrăştiase pe pat pozele, cu inima cât un purice. Se temuse degeaba. În afara tatuajelor multicolore şi a cerceilor băiatului, pozele păreau “cuminţi”. Doi tineri ce zâmbeau timid sau provocator, se strâmbau sau stăteau serioşi ca în studiourile de pe vremuri.

Aruncă o ultimă privire prin cameră şi ieşi, închizând uşa în urma ei. Coborî, lovind valiza de fiecare treaptă. La parter, o lăsă jos şi aşeză deasupra laptopul, a cărui geantă mai găzduia câteva cărţi şi trusa de farduri, îndesate în grabă.

― Heei ! Sunt aici!

Soţul apăru în uşa bucătăriei, cu un sandviş muşcat în mâna stângă, telecomanda în dreapta şi stropi de ketchup şi muştar pe reverul sacoului. Termină de mestecat şi bombăni ceva, scuipând firimituri.

― Ce zici?!

Matei dădu din mână şi se întoarse în bucătărie. Femeia îl urmă şi descoperi motivul grabei. Începuseră ştirile şi, cum cele politice erau primele, Matei le urmărea atent, uitând să mai muşte din sandviş. Soţia se sprijini de colţul mesei, bătând din picior. Se înserase şi se temea să conducă pe întuneric. Dădea vina pe el şi ştirile lui, ignorând timpul pierdut de ea în alegerea hainelor. În capul pieptului îi fâlfâia deja gândul plecării. Prezentatoarea trecuse la ştirile din sport. Bărbatul se întoarse spre ea:

― Iar l-au prins pe unul cu furtişaguri! Mamă-mamă, să vezi ce iese!

― Unul de-al vostru?

― Dă-ţi peste gură! De-al lor, normal… Asta ne netezeşte nouă drumul. Să te ţii la alegeri!

Aderarea soţului la un partid anume o lăsase rece. Evoluţia lui în acel partid, de asemenea. Pentru Nadia toţi politicienii erau la fel: nişte bărbaţi graşi, cu burtă şi guşă, coborând din jeepuri sau tinerei spilcuiţi ridicaţi pe averea părinţilor. Doctrinele politice îi erau, şi ele, străine. Nutrea ceva respect pentru partidele istorice şi câteva personalităţi marcante. Implicarea soţului în campania electorală însemna să lipsească mai mult timp de-acasă, ca şi cum conducerea firmei de transport îi lăsa timp… Nadiei îi convenea. Mai puţine întrebări la care să răspundă. Poate şi ceva bănuţi în plus, după alegeri. Sau oportunităţi. Se vedea publicată de edituri mari, apărând în reclame viu colorate în reviste de mare tiraj…

― Gata, Agatha? Auzi, n-ai vrea să rămâi tu acasă, că s-a înserat… Larisa e în excursie… Stăm şi noi un weekend împreună, că n-am mai stat de mult… Ce zici?

Îl privi aparent nepăsătoare.

― Dacă rămân acasă, ne certăm garantat… Mai am trei capitole şi editura mă presează. Vrea să o scoatem mai repede, să prindem un târg de carte din capitală.

― Agatha Christie de provincie şi Editura de la Colţu’ Străzii la marele târg de carte! Păi du-te, fată, că nu te mai reţin…

Nu avusese nici cea mai mică intenţie de a petrece sfârşitul de săptămână cu soţia. Se simţise nevoit să salveze nişte aparenţe care, în familia lor, încă mai funcţionau. După ce Nadia publicase nişte povestiri într-o revistă online, îşi încercase norocul la o editură din oraş. Scosese, în tiraj redus, un roman prea aiurit pentru gustul lui Matei, din care acesta nu înţelesese nimic, dar pe care îl băgase pe gât tuturor celor din firmă. Ajutat de influenţa pe care Matei o avea în oraş, romanul se vânduse nesperat de bine, editura mirosise posibilitatea de câştig şi încheiase cu Nadia un contract pentru o continuare a romanului. Fusese soluţia pentru liniştea căminului lor. Ea nu se mai plângea de timpul petrecut singură în casa imensă, el se bucura de escapade prelungite pe perioada zilelor când ea avea inspiraţie şi pleca la casa veche de la ţară… Toate păreau să se fi aranjat. Încercau să se recompenseze faţă de fiica lor, Larisa, care se trezise copleşită de daruri şi mese armonioase în familie. Adolescenta privise circumspectă dar îşi impusese să se bucure de fiecare clipă.

Femeia se ridică pe vârfuri, îl sărută pe obraz, îl sfătui să trimită la curăţat sacoul compromis şi îl rugă s-o ajute cu bagajul, până la maşină. El lăsă sandvişul, se şterse în grabă pe mâini şi o urmă râzând :

― Păi se poate… Pentru doamna Agatha … oricând…

Ignoră sarcasmul soţului şi ieşi hotărâtă din casă, cu un zâmbet fluturând pe buze.

*

Părăsi şoseaua asfaltată şi intră pe drumul prăfuit de ţară. Singura lumină era cea a farurilor. Strângea din dinţi şi savura senzaţia de teamă şi nerăbdare într-un amestec niciodată constant. Mergea încet, atentă la fiecare mişcare. Oprise aparatul de radio, cu senzaţia că o împiedică să se concentreze. Picioarele îi tremurau şi împinsese călcâiele în podul pedalier, încercând să controleze vârfurile. Studia atentă casele. În noaptea de smoală, toate păreau să arate la fel. Ajunse în dreptul gardului dărăpănat de lemn şi parcă foarte aproape de poarta prinsă cu sârmă. Era ultima casă de pe uliţă. Dincolo de ea… câmpul. Opri motorul şi respiră uşurată, lăsându-şi capul pe spate.

Tânărul coborî de pe prispă şi îi ieşi în întâmpinare. Îl privi de pe scaunul şoferului, cu centura încă prinsă în jurul corpului. Îi plăcea eleganţa lui de lord englez în satul parcă uitat în timp. Purta pantaloni de stofă moale, cămăşi albe sau în culori pastelate, iar când se răcorea avea întotdeauna la îndemână pulovere pe care şi le arunca neglijent după gât sau le prindea în jurul taliei, înnodându-le mânecile. Părea întotdeauna proaspăt tuns şi bărbierit şi nu mirosea, ci doar sugera adieri de parfum.

Deschise portiera din afară şi îi întinse mâna, ajutând-o să coboare.

― Îmi pare rău că am întârziat… Nu ştiu cum de s-a întâmplat…

― Nu-i nimic… Am fost îngrijorat.… Nu mai contează, hai să intrăm… E rece…

Se lăsă condusă în propria casă; o amuza inversarea rolurilor de gazdă-oaspete. De când Vlady stătea acolo… “Apropo, de când stă Vlady aici? Nu contează, bine că are cine să aibă grijă de casă… Şi orice-ar zice gurile rele… am scris aici, cu el, mai mult şi mai bine decât în toată viaţa mea…”

Pe plita veche din bucătărie se odihnea ceainicul de aramă. Vlady turnă ceai în cănile de pământ de pe masă şi îi întinse femeii una din ele. Degetele li se atinseră şi două perechi de ochi zâmbiră complice printre aburii aromaţi. Se aşezară la masa de lemn masiv, faţă în faţă.

― Dacă ştiam că întârzii, aş fi putut găti. N-avem… adică n-ai decât nişte răcituri. Brânză, unt, smântână şi pâine la ţest care acum o oră frigea.

― E bine, nici nu-mi doream altceva…. Aici n-am nevoie decât de linişte. Nu mi-e foame sau sete… nici somn…

― Nu vreau să te contrazic, dar de odihnit… trebuie să te odihneşti. Cum merge cartea? Mai ai?

― Mai am o groază. Acolo nu mă pot concentra. E prea mult zgomot în jurul meu, prea multă lume… Scriu şi corectez, apoi şterg tot… Aici e altceva.

Se temea să spună mai mult. Ea, care manevra cuvintele scrise după bunul plac, dându-le uneori sensuri şi încărcături la care nimeni nu s-ar fi gândit, ezita în faţa cuvintelor spuse. Trăia senzaţia unui vis care s-ar fi putut sfârşi în orice moment şi din subconştient, ca o superstiţie veche, îi venea obsesiv gândul că doar o greşeală de-a ei l-ar fi curmat. Dar mai ales, nu trebuia să povestească nimănui despre Vlady. Nu avea prietene foarte apropiate, femei cărora să se confeseze. Iar lui Matei nu-i spusese încă despre chiriaşul din casa de la ţară. Sperase să prindă un moment prielnic. Amânase atât de mult încât nu mai ştia cum să facă anunţul. Venea deja de prea mult timp, aproape săptămânal, şi Matei ar fi acuzat-o de o groază de lucruri… poate chiar i-ar fi interzis să vină sau ar fi vândut casa… Nu din dragoste, ci din orgoliu…

Şi atunci se limita să răspundă la întrebările tânărului, să-l urmărească din priviri prin casă, să se lase invitată la masă sau la sieste lungi pe prispă. Îi urma îndemnul la scris, se pierdea în faţa ecranului strălucitor şi uneori tresărea speriată la atingerea mâinilor de pe umeri sau la şoapta la ureche: “E târziu, ar trebui să mergi la culcare…”

Îi plăcea cum inima îi bubuia în piept pe drumul spre sat, la fel de mult ca tristeţea dulce-amăruie de la plecare. Tristeţe pe care o înghiţea repede, ca pe un medicament – minune: vindecă şi imunizează.

*

Foşnituri înfundate o treziseră brusc. Când deschisese ochii, încetaseră. Nu îndrăznea să coboare din pat. Se uita roată prin cameră fără să mişte gâtul, cu pătura strânsă în dreptul bărbiei. Îi îngheţaseră picioarele. Tălpile erau amorţite, ca degerate. Pe fereastră intrau zgârcite câteva raze de lună. Prea puţine şi prea sărace să-i dezvăluie detaliile camerei. Nu-şi amintea cum ajunsese în pat, dar bănuia că e în dormitorul ei. După cât reuşise să prindă cu coada ochiului din tăblia patului, din poziţia ferestrei, părea să fie… Dârdâia necontrolat şi trase pătura peste cap. Surprinse un fâşâit venind dinspre fereastră. Aruncă pătura şi se uită în direcţia aceea. Un şobolan se strecurase înăuntru pe sub tocul mâncat de cari, prin peretele găurit de ploaie şi vânt. Geamul rămăsese atârnat într-un singur colţ al ramei de lemn. “Deci de-asta mi-era frig… Cum de s-a întâmplat una ca asta? De ce n-a făcut Vlady nimic? Ştia că vin… Şi aşternuturile… dacă nu le spăla, putea măcar să le scoată la aerisit… miros îngrozitor…”

Prinse cu scârbă, cu doar două degete, cearşaful de sub ea. Pânza putrezită se sfâşie, iar Nadia rămase în mâini cu nişte şuviţe subţiri ce i se dezintegrau sub ochi. Sări din pat, dezgustată. Un val de fiere îi urca pe esofag şi, preventiv, îşi puse palma peste gură. Îşi învinse teama şi greaţa şi, furioasă, decise să meargă în camera tânărului. Avea să-l dea afară atunci, chiar în acel moment, fără să-i pese că e noapte, că e frig…  Sub tălpi simţi praf moale în care se afunda. “Nici duşumeaua n-a reparat-o! Ticălos! Ticălos! Ticălos!” Furia îi încleştase fălcile şi respira precipitat. Păşi repede şi călcă într-un lichid vâscos. Tălpile i se dezmorţiseră şi simţea substanţa cleioasă printre degetele picioarelor, furnicături şi ciupituri pe gambe. Se scutură şi traversă holul spre săliţa joasă. Fără nicio sursă de lumină, cerul îi zâmbi ironic prin gaura din tavan. Scândurile putrezite se prăvăliseră într-un colţ. Într-o noapte senină, prin perdeaua deasă a pânzelor de păianjen, ar fi pătruns suficientă lumină încât un locatar al casei să-şi găsească drumul.

Nadia pipăi buzunarele puloverului în care adormise şi găsi telefonul mobil şi cheile maşinii. Apăsă un buton şi lumină ecranul telefonului. Îl mişcă de jur împrejur, îngrozită. Un grup de şobolani fugi precipitat sub dulapul rămas în două picioare. Alţii se loveau dezorientaţi de uşile rafturilor căzute din balamale. Pereţii se înnegriră de gândaci negri şi lucioşi, alergând bezmetici. Coborî privirea şi se văzu stând pe pământul galben-roşiatic. În spate: urmele sale însângerate. Întinse mâna cu telefonul, îndreptând fascicolul de lumină cât mai departe, spre camera din care venise. Urmele porneau dintr-o baltă de sânge negru şi cald. Aburii încă se mai ridicau din sursa vieţii şobolanului înţepenit în nefiinţă. Botul i se ridicase în urlet mut spre cer, cu colţi ascuţiţi ieşind din gura căscată. Intestinele îi pluteau în jur, verzi şi încă pline de aer, baloane groteşti ale morţii.

Nadia retrase repede mâna, impunându-şi să nu se mai uite. Tremura necontrolat şi, rătăcită în propria casă, încerca să-i găsească ieşirea. În aerul acela îngheţat, din gură îi ieşeau aburi, iar ochii îi lăcrimau: de frig, de groază, de disperare. Pe obraji, picăturile sărate cristalizau instantaneu, iar ea se văzu, pentru câteva secunde, din afară: o femeie desculţă şi dezorientată într-o casă părăginită, la marginea unui sat.

Telefonul mobil bipăi scurt. Se descărca. Ecranul pâlpâia, iar Nadia putea rămâne prizonieră în întuneric. Ajutată de ultimele raze de lumină, părăsi săliţa. Era din nou furioasă, insensibilă la consistenţa solului pe care călca sau la natura vieţuitoarelor din casă. Căuta vinovatul, trebuia să plătească…

Uşa dormitorului lui Vlady era închisă. Femeia o dădu de perete dintr-o mişcare. Balamalele vechi scrâşniră lugubru, metal pe metal. Uşa se lipi de perete şi zgârie stratul prăfos de tencuială. Sesiza doar umbrele mobilei şi, pe pipăite, se duse spre pat. Întinse hotărâtă mâna, să trezească şi să alunge vinovatul. O coborî din ce în ce mai mult şi îşi pierdu echilibrul. Căzu dezorientată în patul gol. Sub greutatea ei, salteaua pătrunse printre scândurile mucegăite ce-o susţinuseră. Nadia se trezi acoperită de arcurile vechi ieşind din pânza putredă. Închise ochii şi îşi acoperi faţa. Era singură. Gândul că tânărul dormea liniştit în patul acela o făcuse să se ridice, să umble prin casa de coşmar, să ignore tot ce văzuse şi simţise.

Se gândi că poate ieşise afară, să ia aer. Sau alesese să doarmă în altă cameră… Nu mai era o altă cameră. Casa avea bucătărie şi hol, din care dădeau cele două dormitoare şi săliţa cu şobolani. Vlady nu fusese în niciuna din camere. “În bucătărie! Poate că e în bucătărie!”

Cel din urmă gând o încurajă să se strecoare printre sârmele ruginite, încolăcite. Se sprijini cu mâna de noptieră şi reuşi să se ridice. Plecă spre bucătărie. În urma ei, un vraf de cărţi şi almanahuri vechi se prăbuşi, bufnind scurt. Ridicaseră un nor de praf şi bucăţele de hârtie arsă de timp. Întoarse scurt capul, le văzu şi decise să le ignore.

Păşea atentă, ghidată de pereţi; îi atingea cu vârfurile unghiilor, îngrozită de ce ar fi putut simţi. Se trezi în mijlocul bucătăriei, sprijinită de masa de lemn. Alergă spre uşa de la intrare şi o deschise brusc. Luna ieşise pe jumătate de după un nor şi lumina argintiu încăperea.

Bucătăria era goală şi părea curată; pe masă erau resturile mesei de seară: pâinea ruptă în pânza albă, brânza din castronul de pământ acoperită cu un colţ de şervet, cana de ceai… Femeia le studie atentă, rememorând momentele cinei liniştite, când rupseseră pâinea cu mâna şi tăiaseră brânza cu acelaşi cuţit cu care întinseseră unt. Îşi amintea ceaiul fierbinte mângâind esofagul, spălând alintul gras al pâinii unse…

“Cana de ceai?! Unde e cealaltă? De ce e numai una?” Simţindu-se mai confortabil în singura încăpere locuibilă, Nadia începu să caute pe masă, pe plită, în dulapul vechi cu uşi şi sertare cu mânere de bumb. Nu găsi cea de-a doua cană şi îi reveni senzaţia de rătăcire şi groază de la trezire. Deschise gura şi încercă să strige, dar nu reuşi decât să scoată un gâjâit înfundat. Se uită disperată în jur. Din săliţa scundă pătrundea foşnetul şobolanilor. În dormitorul tânărului, arcurile metalice zvâcneau relaxate rupând în fâşii pânza moartă.

Ieşi alergând din casă. Se opri la jumătatea drumului spre poartă şi se întoarse spre clădire. În întoarcere, buzunarul i-a zornăit metalic. Cu cheile maşinii în mâna tremurândă, Nadia privea o casă pe care n-o mai recunoştea. Era abandonată la marginea unui sat, departe de celelalte. Retrasă într-o pădure de buruieni obraznice. Ţiglele acoperişului se prăvăliseră printre scândurile răpuse de ploi şi zăpezi. Guri ştirbe de lemn şi argilă arsă rânjeau spre cer. Tocurile cu vopsea scorojită se mâncaseră şi pierduseră, în mare parte, geamurile. Cioburi disparate mai atârnau în ţinte ruginite. Pereţii găuriţi se năruiau cu fiecare fir de praf ce se desprindea şi plutea strălucind în noapte.

Nu mai conta unde era Vlady. Avea să-l găsească a doua zi. Sau niciodată. Nu trebuia decât să plece cât mai repede de-acolo. Teama de a conduce noaptea îi strângea stomacul. Trebuia să urce în maşină, să plece…

Se studie din cap până-n picioare. Era îmbrăcată în pantalonii, tricoul şi puloverul cu care plecase de acasă. Desculţă. Tălpile – îmbâcsite de sânge închegat şi pământ galben lipicios. Pe faţă,  pânze aspre de păianjeni graşi, răsfăţaţi. Le îndepărtă cu mâna şi se gândi la personajul lui Dickens. “Numai că eu n-am rochie de mireasă…” îşi croi drum printre tulpinile aspre de ierburi sălbatice şi găsi pompa veche, ruginită, răsărită stingher ca periscopul unei fântâni secate. Prinse cu ambele mâini tija lungă de metal şi se apăsă pe ea cu toată puterea. Metalul scârţâi lung şi se deplasă câţiva centimetri. Degetele femeii se umpluseră de rugină şi praf şi o usturau. Ar fi renunţat, dar avea nevoie disperată de câţiva stropi de apă cu care să-şi cureţe faţa, picioarele… era dezgustată de imaginea corpului ei, de mirosul pe care îl cărase peste tot prin casă, îl scosese în curte şi i se strecura printre fibrele hainelor din ce în ce mai aproape de piele. “Doamne, trebuie să scap de sângele ăsta, de praful ăsta lipicios, de duhoarea asta de mortăciune…” Prinse iar mânerul pompei, îl smuci brusc în sus, apoi se lăsă cu toată greutatea pe el. Vaietul metalic străpunse noaptea, pârghia tijei începu să alunece în sus şi în jos şi obţinu primele picături de apă. La început pământie, apoi ruginie… în cele din urmă – aproape incoloră. Pompa cu îndârjire, ţinând picioarele sub jetul puternic. Dădu drumul mânerului şi, umplându-şi palmele, se spălă îndelung pe faţă. Acum putea să plece.

Deschise, hotărâtă, poarta. Odată urcată în maşină, porni motorul. Aprinse farurile şi acceleră uşor. Imediat, frână brusc. Nu putea să plece. În urechi, presiunea sângelui bubuia ritmic, din ce în ce mai repede. De la genunchi în jos picioarele îi tremurau necontrolat, iar degetele mâinilor i se lipiseră de volan ca de metalul îngheţat, iarna. Le smulse şi frecă îndelung palmele, să le încălzească. Porni căldura, armă închiderea de siguranţă şi răsuci butonul radioului. Se simţea oarecum la adăpost. Avea să aştepte dimineaţa. Lăsă scaunul pe spate, se întinse pe spătarul acestuia şi închise ochii. Dinspre boxe se auzea în surdină “Come on, baby, light my fire …”

*

Auzi ca prin vis ciocănituri timide. Dormise adânc, se abandonase căldurii şi îmbrăţişării husei de catifea. “O, nu… nu din nou…” Întredeschise ochii. Se temea de ce ar fi putut să vadă. Prin parbrizul aburit distingea coroane de copaci. Se întoarse spre portieră. O siluetă bătea uşor cu degetul în geam. Ritmul respiraţiei i se accelerase. O mână încerca să deschidă, din afară, portiera. Se încurajă şi şterse aburul. Vlady o privea îngrijorat şi începuse să-i vorbească în şoaptă. Opri căldura, radioul şi motorul. Nu dezarmă siguranţa. Coborî, câţiva centimetri, geamul.

― Ce vrei?

― Nadia… Ce s-a întâmplat? De ce stai aici?

Tânărul o privea cu ochii măriţi. Luase mâna de pe maşină şi aştepta. “Ce s-a-ntâmplat, ticălosule… Întreabă-te pe tine… În timp ce-ai să-ţi strângi catrafusele şi-ai să dispari naibii de-aici… Din viaţa mea… De peste tot…”

― S-a-ntâmplat că o să pleci. Acum, cât mai repede! Aştept aici să-mpachetezi şi să te văd plecând! Nimeni nu-şi bate joc de mine!

Vlady înghiţea în sec şi căuta cuvinte potrivite. Dezorientarea i se citea pe faţă. Mâinile îi atârnau de-a lungul corpului şi făcuse un pas în spate. Reuşi să îngaime:

― Dar eu… Adică… Nu înţeleg… Ieşi afară, să stăm de vorbă…

“S-o crezi tu că ies… Nici moartă!”

―Nu am de gând să ies! Am avut încredere în tine că o să ai grijă de casă şi ai adus-o în starea asta deplorabilă! Iar eu… Iar eu… Am fost atât de absorbită de scris încât naiba ştie cum de n-am văzut până acum… Cum am trăit aici… Nu-mi explic… Dar ştii ce? Nici nu vreau să-mi explic! Pentru că tu o să pleci de-aici pentru totdeauna. Eu personal mă voi ocupa de vânzarea casei. Dar ce zic eu vânzare? De demolarea ei… De… naiba ştie de mai ce…

― Nadia… Nu înţeleg nimic. Nu ştiu ce ai păţit azi-noapte sau de ce mă acuzi, dar… Nu voi cere să stau aici împotriva voinţei tale. Poate că nu m-am ocupat îndeajuns de casă… În fine, nu mai are rost.

Cu capul plecat, ocoli maşina şi pătrunse în curte.

Nu se putu abţine şi întoarse capul după tânărul nedumerit. Acesta păşea printre tufele de trandafiri pitici: albi şi roz în stânga, galbeni – preferaţii ei – în dreapta. Femeia sări pe scaunul din dreapta şi şterse grăbită geamul cu mâneca. Se uita la grădina micuţă, cu ronduri de flori, de după care îi zâmbea casa. Tocurile fuseseră vopsite de curând. Verdele proaspăt strălucea în soare, detaşându-se pe albul zidurilor. Numai ţigla spartă fusese înlocuită, aşa că insule mici de maroniu roşcat pluteau pe brunul învechit al plăcilor iniţiale. Deschise portiera şi îl strigă. Primele sunete ieşiră anevoie, răguşite. Celelalte – mai clare.

― Vlady, stai! Stai! Întoarce-te!

Tânărul ezită; se opri, umerii îi căzură şi mai mult. Părea încremenit în mijlocul aleii, pradă unor sentimente contradictorii. Se întoarse, dar rămase pe loc. O vedea cum îşi mută privirea de la el la casă şi înapoi.

Femeia sări din maşină şi alergă spre el.

― Stai aşa! Când ai schimbat ţigla?

― Cred că în urmă cu o lună… o lună jumate… nu mai ştiu. De ce?

― Dar lemnăria ? P-asta când ai vopsit-o ? De ce n-am văzut-o? Şi prin casă? Ce schimbări mai ai să-mi arăţi? Ce vrăji ai mai făcut? Şi când?! Spune!

― Uite ce e, am vopsit după ce ai plecat tu, data trecută. Ca să nu te întâmpin cu miros de diluant… Poate că n-am făcut totul aşa cum trebuia, dar mi-am dat silinţa… Dacă nu eşti de acord să mai rămân… e în ordine, plec… Mă duc să împachetez.

Il prinse de deasupra coatelor şi-l forţă s-o privească în ochi. Vocea i se înmuiase şi regreta fiecare silabă spusă înainte. Se pripise şi îi era ciudă. Îşi plimbă degetele pe braţele lui, în sus şi-n jos. Îşi muşcă adânc buzele şi şopti:

― Vlady, vrei să spui că aşa arăta casa şi aseară când am venit?

― Normal… N-am făcut nimic peste noapte. Am dormit, veni răspunsul pe jumătate uşurat.

― Ai dormit? Unde?

― În camera mea.

― Descrie-o! Cum arată? Ce fel de mobilă ai?

Tânărul încercă să se desprindă din braţele femeii.

― Răspunde-mi şi promit că o să-ţi explic tot. Răspunde-mi!

― Păi… Am patul, un şifonier şi o noptieră. Mie îmi sunt de-ajuns…

― Şi eu? Eu unde am dormit? Ce lenjerie de pat am avut aseară?

― Tu… în cealaltă cameră, unde stai de obicei. Ai avut o lenjerie din dulapul tău. Nu-mi amintesc exact… Le-a adus ieri femeia care le calcă.

― Au fost călcate ieri ? Şi salteaua ta ? Cum e salteaua ta ? Cu arcuri ?

― Nu ştiu, probabil… e comodă şi atât… Spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat. Promit să te ajut pe cât pot.

Schimbase registrul; ochii femeii reflectau o groază teribilă, iar prin cămaşa subţire îi simţea degetele îngheţate. Reuşi să scape din strânsoarea ei şi o apropie, punându-i capul pe pieptul său. O îmbrăţişă strâns, până când îi simţi muşchii spatelui relaxându-se. Plângea. O mângâie încet pe păr.

― Hai să bem o cafea. Sper să nu se fi răcit. Stăm de vorbă şi apoi… vedem ce e de făcut.

Se lăsă condusă pe prispă, pe unul din cele două balansoare. Primi recunoscătoare pătura în care se înfăşură, precum şi cafeaua fierbinte din cana de pământ. Urmări mâinile tânărului şi văzu cea de-a doua cană. “Deci sunt două. Două căni… Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât descopăr  că toate alea au fost în mintea mea…. Şi tot ce arăta terifiant azi-noapte, azi e cu totul altfel… O să creadă că sunt nebună…”

― Deci, ce am de făcut? Plec?

― Aaa… nu ştiu… nu, de fapt, nu ! Ar trebui să-mi cer scuze. Nu pot să-ţi explic, nu acum… nu ştiu…

Se temea să vorbească. Nu era pe deplin convinsă că un coşmar o îngrozise într-atât încât să fugă din casă şi să se refugieze în maşină. Strângea în palme cana şi sorbea înghiţituri mici şi dese. Îşi făcea de lucru ca să nu fie nevoită să spună ceva.

― Dacă tot rămân… Ce-ai zice de o surpriză?

Femeia deschise buzele într-un zâmbet timid.

― Găteşti?

― Pe lângă asta… Sper să nu te superi, dar m-au sunat zilele trecute nişte prieteni buni. Au fost într-o excursie prin împrejurimi şi mai mult s-au invitat… Doar pentru o noapte. Dacă nu eşti de acord, îi sun şi le spun că nu se poate. Nu e nicio problemă… De fapt, am acceptat înainte de a avea acordul tău…

― Lasă-i să vină! Ştii ce? După noaptea trecută n-am niciun chef de scris. Avem ce să le punem pe masă ?

― Ohooo… M-am pregătit!

― Dar de dormit? Unde vor dormi, dacă rămân peste noapte?

― M-am gândit şi la asta. Ei vin din drumeţie. Au saltelele şi sacii de dormit pe care le pot pune pe jos, în săliţă. E loc destul.

„În săliţa cu şobolani ? Cu gândaci ? Cu gaura aia mare în tavan ?” nu se putuse abţine să gândească. Rămăsese privind în gol.

― Nadia… n-ai vrea să mergi să te odihneşti ? Cred că n-a fost prea confortabil în maşină.

― Mda, n-a fost… Mergi cu mine?

Vlady se ridică de pe balansoar şi o ajută să care pătura în care se înfăşurase. Femeia îi făcu semn să intre primul în casă, iar ea îl urmă. Descoperi că păşea desculţă pe duşumeaua veche, dar atent spălată. Arunca în jur priviri piezişe, grăbite. Lucrurile păreau neschimbate. Uşa camerei lui era întredeschisă. Văzuse un colţ de pat acoperit de cuvertura veche, ţesută manual şi noptiera cu cărţi şi almanahuri de pe vremea liceului. Vlady le păstrase acolo. În uşa camerei ei, tânărul s-a dat la o parte şi a invitat-o înăuntru.

― Îmi cer scuze, nu m-am atins de nimic… Credeam că te întorci să dormi. N-am oprit nici laptopul. Cine ştie de când merge…

Nadia cuprinse dintr-o privire fereastra cu perdele din borangic, covorul de lână, patul cu aşternuturi apretate tivite cu dantelă veche, măsuţa pe care beculeţele laptopului pâlpâiau intermitent.

Vlady se oprise pe hol. S-a apropiat de el şi i-a cuprins mijlocul, lipindu-se de pieptul lui. Răspunsul bărbatului a venit imediat. I-a înconjurat tandru umerii şi şi-a ascuns faţa în părul ei. Era unul din gesturile de tandreţe pe care şi le permiseseră în ultimul timp, când barierele nevăzute dintre ei începeau să tremure.

― Ştii, azi-noapte…

― Nu trebuie să-mi explici nimic acum. Când poţi tu… Cândva…

― Azi-noapte… cred că am visat. Ceva atât de real încât m-a alungat. Casa era într-o stare groaznică… Totul era dărâmat, vechi, colcăiau şobolani şi gândaci şi…

― Şşş… Nu mai spune nimic. Ştii cum se spune: vise de noapte, să plece cu noaptea!

― … şi cel mai mult m-a speriat lipsa ta. Tu nu erai aici. Parcă nu fuseseşi niciodată. Înţelegi?

― Da, draga mea, înţeleg. Dar eu sunt aici şi n-am de gând să plec prea curând. Decât dacă mă alungi.

„Draga mea! Dacă nici asta n-o să mă adoarmă, atunci ce?” Nadia se desprinse din îmbrăţişare şi se aplecă spre laptop, evitând să-l privească. Spuse doar:

― Ai dreptate, o să încerc să mă odihnesc.

Execută automat comenzile de salvare şi închidere, fără să acorde atenţie ultimelor cuvinte tastate în fişierul Word: „… Guri ştirbe de lemn şi argilă arsă rânjeau spre cer…”

Se întinse pe pat şi se înveli cu pătura cu cearşaf apretat de damasc. Şi-o trase până aproape de nas şi inspiră încântată mirosul de rufă uscată de vânt, trecută pe sub fierul de călcat cu cărbuni. Adormi, având în minte ochii verzi ai tânărului umbriţi de gene dese, părul nisipiu căzând în şuviţe pe frunte, gropiţele ce-i precedau zâmbetele, şoapta complice „draga mea”…

Noaptea rămăsese în urmă ca un episod nereuşit al unui film de duzină.

*

Putea fi, la fel de bine, dimineaţă sau seară. Raze de lumină zgârcite tremurau printre faldurile perdelei. Nadia se întinse şi rămase cu mâinile pe piept, fixând tavanul. Auzea nişte şoapte şi chicotit de femei, dar şi încercările cuiva de a le tempera: „Ssst… Doarme Nadia!” Pentru câteva momente se estompau, apoi volumul şoaptelor creştea din nou. Zâmbi. „Dragul de Vlady… Păstrează liniştea… Cred că l-am speriat. Dar, Doamne, cât a fost de real…” Îi treceau prin minte imagini din trăirile nopţii şi încercă să le alunge, suprapunând peste ele îmbrăţişările tânărului, încurajările şi alintul lui. Când venea la ţară încerca să uite de viaţa din oraş, de Matei… câteodată se gândea la Larisa. Avea ceva remuşcări, dar le îndepărta, spunându-şi că n-avea rost să fie fidelă unui bărbat care o înşelase – pe ascuns, ce-i drept – din primul an de căsnicie. Vlady fusese supapa prin care refulase tensiunea trecutului. Tânărul spusese doar că avea nevoie de linişte şi izolare, ca să treacă de o mare tristeţe. Aşa spusese: o mare tristeţe. Acceptase să stea acolo şi să scrie, la rândul lui, atâta timp cât se ocupa de întreţinerea casei. În schimb, Nadia era întâmpinată ca un oaspete de seamă. Aşteptată şi răsfăţată. Se priveau uneori îndelung şi clipeau complice, fără să-şi spună, nici măcar în acea singurătate, cuvinte pe care le-ar fi regretat. Se atingeau prieteneşte, având grijă să nu prelungească apropierea. „Draga mea…” Muşchii toracelui zvâcneau şi Nadia închise ochii şi se întinse, şoptind: „Fluturi în stomac… Să-ţi fie ruşine! Da’ de ce? E-atât de bine…”

Sări din pat şi îşi verifică, în oglindă, hainele şi părul. Avea ochii uşor umflaţi, ca după un somn adânc dar neodihnitor. Masă încet cearcănele, fără să schimbe nimic. Ridică din umeri, apoi se întoarse să-şi caute tenişii. Îi trase în picioare şi părăsi camera.

La vederea femeii, Vlady ţâşni în picioare. Dusese pe prispă măsuţa rotundă şi, în jurul ei, scăunelele mici de lemn. Pe ele stătea un grup de şase tineri: trei fete şi trei băieţi. Vlady o luă pe după umeri şi îi prezentă oaspeţii. Numele lor îi trecură pe lângă urechi. Nu le putuse reţine. Se simţea confuză. Îşi spuse că, pe parcurs, va prinde, din conversaţie numele fiecăruia. Fixa chipurile fetelor care semănau teribil între ele. Purtau toate trei bluze de mătase, pantaloni cu croială bărbătească şi pulovere de angora, fiecare în altă nuanţă. Erau şi machiate la fel. Îi atraseră atenţia fondul de ten prea deschis, dunga groasă de dermatograf negru din jurul ochilor şi nuanţa de roşu aprins a rujului. „În drumeţie? Cu cortul?  În ce drumeţie te duci cu bluză de mătase? Sau cu trusa de machiaj? Şi… or fi surori?” Probabil întârziase cu privirea asupra lor, pentru că fata cu pulover bleu zâmbi şi spuse:

― Nu suntem surori, toată lumea ne întreabă. Ne-a plăcut, însă, ideea ultimului film în care am jucat şi trebuia să păcălim personajul principal. Machiajul ne-a ajutat să arătăm la fel. De fapt, eu eram diva. Ele… dublurile mele. Îţi place?

Nadia şovăi. Era ceva în tonul ei, în modul în care mişca limba printre dinţii perfecţi, trecând-o apoi peste buzele sângerii, care o speria. Încropi un zâmbet ca o grimasă şi dădu, politicos, din cap.

Unul dintre băieţi continuă:

― Tu ai fost diva… Eu am fost personajul principal… Dar ei… cam greu să fie dublurile mele…

Era greu, într-adevăr. Îi privi mai atentă. Cel care vorbise era brunet şi solid. Avea maxilarele puternice şi ochi negri, care se îngustau atunci când zâmbea. Al doilea era blond şi slăbuţ; aducea puţin cu Vlady, ca un frate mai mic; al treilea era tot blond, dar mai înalt decât ceilalţi, cu umeri puternici şi trăsături drăguţe, dar tâmpe. Nadia se mustră în gând. Prietenii lui Vlady erau oaspeţii ei. Trebuia să fie politicoasă.

Se aşeză pe scaunul ce o aştepta la stânga lui Vlady. Erau actori! Chiriaşul ei nu-i povestise niciodată despre familia sau prietenii lui. Nici nu întrebase, nedorindu-şi să abordeze subiecte sensibile.

― Ia spune-mi, cu ce te servesc? Îţi este foame?

Femeia mătură masa cu privirea: câte un pahar în faţa fiecărui mesean, toate aproape pline cu un lichid închis la culoare. După ce una din fete sorbi din pahar, lichidul tremură lăsând pe sticlă urmă vineţie, uleioasă. Îi era foame, dar pe masă nu era nimic de mâncare.

― Nu serveşti şi musafirii cu ceva? Or fi obosiţi de pe drum, înfometaţi… Ai promis nişte surprize.

― Aaa… noi am mâncat! Îmi cer scuze şi în numele lor că nu te-am aşteptat, dar…

Ceilalţi se grăbiră să adauge:

― Da, da, ne cerem scuze, dar nu ne-am putut abţine. Băiatul ăsta e irezistibil…

Nadia zâmbi forţat. „Şi eu acum ce fac? Mănânc aici, lângă voi şi îmi număraţi dumicaţii, în special preţioasele astea din reclame la pasta de dinţi… Sau mă retrag în bucătărie… Ceea ce n-ar fi demn de o gazdă… Nu, am să aştept. Aştept să mergeţi la culcare şi o să-mi fac drum prin bucătărie…”

― Ce beţi acolo?

― Au adus băieţii un vin. Bun. Te servesc?

Nu se dădea în vânt după vinul roşu, nicidecum după cel văzut în paharele lor. Şi-a spus că doar va ciocni cu ei şi nu va fi nevoită să-l bea.

Ar fi băut o ţuică. Din aceea tare, de prune, care arde. După care ar fi mâncat nişte şuncă, tăiată în felii groase, cu ceapă roşie şi coajă groasă de pâine ţărănească. „Şi silueta? Iar te înfometezi cu săptămânile. Ei, da… dar merită! Fetele astea or mânca ceapă? Sau şuncă? Sau trăiesc cu aer? Cu aer şi ruj… Hihihi…”

Luă paharul din mâna tânărului şi ciocni cu toţi ceilalţi. Încercă să-l lase repede pe masă, dar oaspeţii erau cu ochii pe ea. O urmăreau pe deasupra paharelor, cu zâmbete ciudate în colţurile ochilor şi buze înmuiate în licoarea întunecată. Cică nu aducea noroc să ciocneşti şi să pui paharul neatins pe masă. Trebuia să bea. După prima înghiţitură, gura i se strânse şi rămase cu o senzaţie de acru, amar şi dulce concomitent. Vinul era tare. Aburii lui porniseră spre creier, învăluindu-l.

Auzea în fundal vocile fetelor povestind nişte farse făcute admiratorilor, însă în urechi susura şoptit „draga mea… draga mea…” Nu-i plăcea vinul. Era prea tare şi prea aromat pentru gustul ei. Cu toate acestea, descoperi că avea singurul pahar golit pe jumătate. Celelalte, deşi plimbate spre guri şi înapoi, păreau neatinse.

Întoarse capul spre Vlady căutând explicaţii. Acesta zâmbea cu ochi strălucitori şi îi şopti numele, trecându-şi mâna peste umerii ei. O trase spre el şi îi lipi obrazul de al său. Era proaspăt bărbierit şi mirosea frumos. Avea pielea fină, iar Nadia închise ochii. Întinse mâna să-i mângâie celălalt obraz. Tânărul îi luă degetele şi le plimbă pe faţă, peste ochi, pe gât, pe piept… Se cuvenea oare, să-şi ignore musafirii şi să se lipească de tinerelul acela, să se lase atinsă, sărutată… Ei, şi? Ce, erau musafirii ei? Îi vedea pentru prima oară şi poate pentru ultima. Nu le convenea… Să plece. Sau să meargă la culcare. În săliţă. În săliţa cu  şobolani. Şi gândaci. Şi fără acoperiş. „Doamne fereşte de aşa ceva! N-a fost decât un vis. Nu mai pot eu de filfizonii ăştia şi de vedetele lor! Cât mi-am dorit să-l ating aşa… Şi ce îmi place… Şi vinul îmi place… Cam tare, cam amărui şi dulceag şi acrişor, dar… bun!”

Vlady o îndepărtă şi îi prinse obrajii în palme, ţintuind-o cu ochii aceia incredibil de verzi.

― Vrei să mergem înăuntru? Ţi-e rece?

Ar fi vrut să-i răspundă că nu, îi era bine, însă întrebarea n-avea nicio legătură cu temperatura sau confortul. Se ridică şi se sprijini de braţul lui. Încercă să-şi ia „la revedere” de la ceilalţi, însă nu mai era nimeni pe prispă. Probabil intraseră în casă.

Picioarele i se îngreunaseră şi o moleşeală plăcută îi cuprindea corpul. Era uşor ameţită, dar nu era convinsă că era numai efectul vinului. Se lăsă condusă în camera lui, aşezată pe pat şi ajutată să se întindă. Şi toate astea, sub ochii verzi ai tânărului ce zâmbea cu gropiţe.

 

II

*

Razele lunii i se plimbau pe faţă. O atingea lumina ca o mângâiere fizică, iar Nadia se trezi zâmbind. Întredeschise ochii şi îi închise repede. Ar fi vrut să adoarmă la loc, să-şi prelungească starea aceea de bine, de leneveală drăgăstoasă. Pielea îi păstrase amintirea mâinilor lui, iar buzele însetate de sărut se uscaseră. „Se spune că noaptea, când nu poţi să dormi, eşti treaz în visul altcuiva. Oare Vlady mă visează?”

Se întoarse spre partea lui de pat şi tresări. Vlady nu era acolo. Se ridică în şezut şi ascultă atentă. Din săliţă se strecurau şoapte şi zgomote înfundate. Întinse mâna pe noptieră după telefon, însă nu-l găsi. Nu-şi amintea unde îl lăsase şi dacă îl pusese la încărcat. Nu ştia cât era ceasul. Îi era sete. Îşi simţea gâtul uscat iar capul îi vuia. Coborî din pat şi se descoperi complet dezbrăcată. În alte nopţi, în alte condiţii, nu s-ar fi sfiit să meargă la bucătărie aşa cum era, însă în noaptea aceea… cu oamenii aceia străini… Căută ceva de îmbrăcat, dar singurul articol de îmbrăcăminte aruncat peste tăblia patului era un halat bărbătesc din mătase. Răscoli aşternuturile, se uită atentă în jur, însă nu reuşi să găsească hainele. Ale ei sau ale bărbatului. Încercă să deschidă uşa şifonierului; era încuiată. Nu mai stătu pe gânduri şi băgă mâinile pe mânecile halatului. Era moale şi răcoros, iar Nadia îi strânse cordonul în jurul corpului. Atârna până aproape de pământ. La fiecare pas, trebuia să-i ridice poalele. Ridică gulerul şi îl mirosi. Păstra mirosul lui. Închise ochii şi se închipui în braţele tânărului. Părăsi camera zâmbind.

Pe masa din bucătărie rămăsese tava cu pahare. Pline, în afară de unul singur. Le privi curioasă. Ridică în dreptul ochilor sticla lunguiaţă, cu etichetă roşie inscripţionată cu litere aurii, într-o limbă necunoscută cu multe consoane. O abandonă pe masă şi duse la gură sticla de apă plată. Înghiţea repede, pe nerăsuflate, nereuşind să-şi potolească setea. Făcu o pauză să-şi regleze respiraţia. Continuă să bea mai încet; apa i se rostogolea rece şi dură în stomac. Când sticla s-a golit, a aruncat-o în coşul de gunoi. Îi era foame. Şi-a amintit cum îşi propusese să mănânce după culcarea musafirilor. Zâmbi. Începu să caute prin dulap ceva de mâncare. Căuta bunătăţile promise de tânăr pentru invitaţii săi. Dulapul era gol. Într-un sertar, găsi, împăturită într-un şervet, pâinea din care ieşiseră aburi cu o seară înainte. Avea coaja tare, iar miezul devenise clisos. Rupse câteva fâşii de coajă şi le mestecă alene. „De fapt, nici nu mi-e foame… Nu-mi explic ce s-a-ntâmplat. Ori mincinosu’ ăsta mic n-a gătit nimic, ori divele şi filfizonii au înfulecat tot… Apropo de mincinos… Unde-o fi? M-a lăsat dormind şi s-a dus să bârfească în săliţă… Sau?!” Nu, nu era niciun „sau”. Nu trebuia să mai fie. Vlady era undeva în casă şi, mai devreme sau mai târziu, avea să vină la ea. Iar ea îl va aştepta cuminte în patul lui, îmbrăcată în halatul lui, dornică de alte săruturi şi dezmierdări.

Din săliţă auzi un râset înfundat şi un geamăt. Şi-ar fi dorit să le ignore, dar se simţea atrasă de şoaptele acelea. Geamătul şi oftatul prelung, răguşit al unui bărbat insinuau mult mai mult decât o discuţie între prieteni. „Am să mă duc să trag cu ochiul din prag. Ştiu că nu e frumos, dar… în definitiv e casa mea şi nu şi-o trage nimeni, care cu cine vrea, în casa mea!”

Se lipi de perete şi se strecură de-a lungul lui. Se prinse cu degetele de tocul uşii. Ezită îndelung înainte de a privi înăuntru. Săliţa nu avea geamuri exterioare şi era mai întunecoasă decât celelalte încăperi ale casei. Clipi des, forţându-şi ochii să distingă imaginile dinăuntru. Îşi înfipse unghiile în lemnul scorojit al tocului şi înţepeni. Pe o saltea gonflabilă, Vlady săruta pătimaş una dintre fete. Complet goi, expuşi celorlalţi care îşi împărţeau atingeri şi săruturi aleatorii. Nadia începuse să respire precipitat, încercând să se convingă singură că tânărul ce zâmbea extaziat fetei de pe saltea nu era, nu avea cum să fie Vlady al ei. Tânăra se răsucise şi trecuse deasupra bărbatului, posedându-l cu mişcări unduitoare. Mâinile ce-i mângâiau acesteia spatele, sânii, coapsele, erau ale lui. Aveau degetele lui lungi şi subţiri.

Pe obrajii Nadiei începură să curgă lacrimi călduţe. I se adunau în bărbie şi cădeau pe mătasea ce i se lipea de piele. Se simţea trădată, dezgustată, îngrozită de ce văzuse. Se prăbuşi pe duşumea, cu spatele rezemat de perete, cu faţa îngropată în palme. Visul i se sfârşise fără ca ea să mişte un deget şi să scoată un sunet. Oaza de linişte şi tandreţe fusese îngropată de o furtună de nisip. Vlady se dusese. Era al celorlalţi. Nu avea putere să îi gonească. Avea să plece ea. Definitiv. Imediat ce se va putea ridica în picioare.

Mâini străine încercau să-i desprindă palmele.

― Iubita, poţi să vii şi tu…

Mâinile îi alunecară şi privi cu ochi îngroziţi zâmbetul cu gropiţe al tânărului gol ce se lăsase în genunchi în faţa ei.

„Ieşi! Ieşi! Ieşiţi afară! Cu toţii!” Cuvintele erau numai gândite. Sunetele se îngropaseră dincolo de hotarele fricii. Ochii împăienjeniţi strigau muţi. Mâinile străine şi reci o prinseseră de încheieturi şi o ridicaseră în picioare. Se opunea cu toate puterile, însă era trasă înăuntru, în camera cu saltele gonflabile populată de tineri goi, abandonaţi unii altora într-o burlescă dăruire. Paşii, unul câte unul, o duceau aproape, mai aproape…

Vlady mergea cu spatele, privind-o insistent. O trăgea după el. Nadia ajunsese să-şi potrivească paşii cu ai lui. Ochii îi sclipeau în beznă şi femeia putea jura că tânărul râdea. I se încleştaseră maxilarele şi o dureau în efortul de a  rosti, de a şopti, de a sufla o împotrivire. Corpul nu o asculta. Era o minte rătăcită într-un corp străin, ce se supunea unor legi necunoscute, imposibil de spart. Chemări nevăzute o duceau printre călătorii fără somn. Corpurile radiau în beznă; pielea întinsă pe ţesuturile încordate împrăştia raze în nuanţe diferite, toate reci. Reci erau şi cuvintele ce-i ajungeau la urechi, dar pe care nu le putea desluşi. Era o limbă ciudată, cu vocale muşcate şi multe consoane. Singurele vorbe ce-i pătrundeau în minte erau ale lui Vlady. Spuse, gândite, sugerate… Nu le putea deosebi.

Îşi lăsase încheieturile în palmele lui. Simţea pe corp alte, şi alte, şi alte atingeri… Cu toată forţa, striga îngrozită în noapte. Sunetul se bloca în minte şi gura i se deschidea ritmic, mută de disperare.

Prinsă între făpturile pe care nu le mai recunoştea, Nadia închise ochii. Prin pleoapele străvezii, siluetele se conturau mai clar. Erau fetele cu machiaj strident, băieţii – unul brunet şi doi blonzi – şi Vlady. Erau trupuri frumoase, goale, radiind în dăruirea nepotrivită. Îşi disputau femeia, plimbându-şi palmele şi buzele pe corpul ei. Le recunoştea fiecare atingere, iar trupul ei răspundea mecanic, unduindu-se spre fiecare, ca în căutarea echilibrului. Strânse de Vlady, degetele îi amorţiseră şi nu se putea desprinde. Îi cerea în gând, se ruga, implora, cerşea eliberarea. Chiar şi cu ochii închişi îi vedea obrajii cu gropiţe dezvăluite în zâmbet, privirea fierbinte, muşchii încordaţi ai braţelor din care nu putea să scape.

Atingerile se înmulţiseră şi Nadia deschise ochii. Halatul îi era sfâşiat de gheruţe ce zgâriau apoi pielea, în încercarea de a i se urca pe picioare. Se înfiora de frig şi groază sub fâşiile de pânză lucioasă îndepărtate de mâini, de unghii ascuţite, de picioruşe mici, lipicioase. Gândacii mari şi negri se strecurau agili printre ghearele şobolanilor şi degetele străine. Îi invadaseră corpul paralizat. Capul îi înţepenise şi încerca, forţându-şi ochii, să cuprindă cât mai mult din ce se petrecea în jur. Gurile femeilor deschise în extaz, cu ochii întredeschişi… Gemetele bărbaţilor cu vene îngroşate pe gâturi transpirate… Ochii verzi ai lui Vlady lucind fosforescent-tiranic în noapte…

Acela avea să-i fie sfârşitul. Ştia că se apropie, din respiraţia tot mai precipitată a oaspeţilor, din icnetele lor sălbatice repetate într-un ritm drăcesc, din chiţăiala, fojgăiala vieţuitoarelor ce-o năpădiseră.

Un bubuit puternic i-a explodat în creier şi s-a smuls din mâinile ce-o ţinuseră captivă în camera păcatului întunecat. A căzut pe spate şi a plutit îndelung, sfidând gravitaţia, printr-un aer îngheţat, tare şi curat. Şi-a umplut cu el plămânii şi şi-a spălat privirea. Se prăbuşea într-un hău troienit, sub cerul senin sprijinit de munte. Femeia se rostogolea în aer, aripile halatului sfâşiat dezgolindu-i trupul îngheţat, brăzdat de zgârieturi şi muşcături sângerânde. Căderea ei şuiera în liniştea albă.

Corpul s-a oprit pe fundul prăpastiei, încremenit în neştiinţă. Cerul s-a îndepărtat, lăsând în urmă-i licăriri timide. Cu o ultimă privire, Nadia a surprins un zbor de pasăre neagră într-un amurg glaciar. Se afunda într-o beznă moale şi confortabilă.

*

Larisa bătea cu pumnii în uşa tatălui ei. Ştia că venise acasă dimineaţă şi, probabil, dormea adânc. Fata se plimbase nervoasă prin casă toată ziua, neîndrăznind să-l deranjeze. Îşi fixase, în minte, diferite repere. „Dacă nu vine până la 12, îl trezesc…” Ora 12 trecuse, mama ei încă nu se întorsese şi Larisa prelungise termenul. „Dacă nu vine până la 1… hai, să zic, 1 jumate…” Unul după altul, termenele trecuseră. Forma disperată numărul de telefon al Nadiei şi, invariabil, mesajul primit era „Abonatul nu poate fi contactat.” Îl sunase pe Freddy care, tranşant, o sfătuise să apeleze la serviciul de urgenţă. Ar fi vrut să-l cheme acolo, să-i fie alături, dar chiar şi în acele momente de criză era conştientă de impactul pe care Freddy l-ar fi avut asupra tatălui său.

I se înroşiseră degetele şi o dureau. Începu să-l strige, plângând reţinut:

― Tata… Tati… Trezeşte-te, te rog…

În cele din urmă, auzi cheia răsucindu-se în broască. Ciufulit, confuz, mahmur, Matei o privea din uşa întredeschisă.

― Ce-ai fată? Ai înnebunit? Au dat turcii? Tătarii?

Fata întoarse capul. Alcool stătut se insinua din respiraţia bărbatului şi îi ieşea prin pielea transpirată. Inspiră adânc şi făcu un pas în spate.

― Mama n-a venit acasă. Nu răspunde nici la telefon… E închis sau l-a pierdut sau i-a fost furat… Fă ceva, te rog… Te rog…

― Păi ne-o fi părăsit… O fi găsit un manechin şi-au fugit în lume…

Dădu să închidă uşa, însă fata propti talpa între uşă şi toc. Îl privea în ochi şi-i strecură printre dinţi:

― Umoru’ ăsta al tău nu mai amuză pe nimeni… Dacă nu vii acum, chiar  acum, cu mine, plec după ea! Sun la Poliţie, la Salvare, la Pompieri, la Paza de Coastă, la Salvamari, la Salvamont… Sun oriunde şi anunţ dispariţia mamei şi le spun cum doarme tata nevinovat şi fără griji… Băut…

Începu să alerge în jos pe scări, hohotind.

― Ia-ntoarce-te, domnişoară! Ţi-ai cam luat-o-n cap… Întoarce-te, am spus!

Strigătele lui erau ignorate de fata care, ajunsă la parter, rămăsese pe ultima treaptă, sprijinită de balustradă. Îl fixa cu ochi de gheaţă din spatele lacrimilor.

Înainte ca uşa împinsă de Matei să se închidă, se auzi:

― Aşteaptă-mă acolo! Noi… discutăm după aceea!

Se împletici spre pat, se aruncă pe spate şi încercă să se gândească. Nu-şi amintea ce zi era, ce oră… Chefuise cu colegii de partid şi „tinerele speranţe”, cum numea fetele ce-i însoţeau la vilele de protocol. Fusese lăsat acasă de către şofer în zori. Se culcase îmbrăcat şi se trezise în bubuitul şi strigătele fiicei sale.

Soţia lui… cine ştie unde era… Nu putea să-i explice Larisei natura exactă a relaţiei lor, deşi fata o bănuia probabil. Nu putea risca să se expună apelând la serviciile de urgenţă şi dezvăluind infidelitatea soţiei, sau cine ştie ce secrete ascunse timp de ani întregi. Gânduri lucide legate de cariera lui, de ascensiunea politică la care râvnea, răzbăteau prin ceaţa din creier.

― Dacă nu vii acum… plec!

Răspunse răguşit, în timp ce încerca să se încalţe cu pantofii aruncaţi sub pat.

― Stai unde eşti! Şi taci!

Îi pocneau tâmplele şi în ceafă simţea lame ascuţite. Amestecase băuturile, exagerase, se abandonase fetelor dornice de plăceri şi bacşişuri… Coborî treptele ştergând cu palmele balustrada. Larisa aştepta îmbrăcată lângă uşa de la intrare, cu Toto gudurându-i-se printre picioare. Stătea nemişcată, cu braţele încrucişate, nefăcând niciun efort să-şi şteargă lacrimile ce-i întindeau rimelul pe obrazul palid.

Matei trecu pe lângă ea, susurând:

― Trei secunde!

Intră în baia de la parter, îşi aruncă pumni întregi de apă pe faţă şi se spălă îndelung pe dinţi. Din dulăpior luă apa de gură şi, după ce-i desfăcu dopul, o lăsă deoparte. „Pffu… tot alcool…” Găsi un pachet început cu gumă de mestecat şi îndesă în gură trei pastile puternic mentolate. Îi dădură lacrimile, dar mai salva ceva aparenţe.

Se opri în faţa fetei.

― Hai să mergem! Unde mă duci? Unde crezi tu c-o găsim pe mă-ta?

Fata bătu în retragere. Îl aşteptase s-o îndrume, nu s-o debusoleze.

― Păi… nu ştiu… să sunăm la 112…

― Tu te gândeşti vreodată când vorbeşti, fetiţo? Când a plecat mă-ta? Ieri, nu-i aşa? Crezi că vine Poliţia să-ţi caute ţie un om plecat cu o zi în urmă? Au şi ei proceduri, au termene…

― Tata… n-a plecat ieri, a plecat vineri seară; azi e luni… Luni după-amiază… Au trecut mai mult de 48 de ore…

― Cum să fie luni? Care luni?

― E luni, tata, m-am întors aseară din excursie şi nu era nimeni acasă. Am aşteptat-o pe mama, care obişnuia să apară înainte de căderea serii, te-am aşteptat pe tine… Am pândit, de la fereastră, toată noaptea… Te-am văzut dimineaţă intrând pe poartă şi am aşteptat… am tot aşteptat… Dar mi-e frică, tata… mi-e frică…

Matei ridică mâneca şi privi ceasul. Ora – 14:25. Ziua – luni, 11 octombrie. Realiză că pierduse noţiunea timpului, că se lăsase pradă anturajului deloc onorant. Că fata din faţa lui, care înghiţise cu lacrimi ultimele cuvinte, îşi pusese speranţele în el. Că stătuse ca şi singură într-o casă pustie, în care el dormea mahmur.

― Păi… să vedem ce-avem de făcut! Hai să mergem la ţară. O fi acolo, cu telefonul descărcat, cu curentul oprit… cine ştie…

― Şi… nu sunăm la Poliţie?

― Lasă-mă cu Poliţia, că… Vedem la faţa locului… Dacă e ceva îl chem pe Nelu, şefu’ de post de-acolo şi rezolvăm pe loc.

Larisa nu era pe deplin convinsă, însă se mulţumea cu acea primă măsură. Ieşiră împreună pe uşă şi se îndreptară spre garaj. Matei scoase cheile maşinii din buzunarul pantalonilor.

― Tata… nu poţi să conduci!

― Ce spui, tinereţe? De ce oare nu pot?

― Păi… pentru că ai băut… Miroşi… Mi-e frică…

― Şi ce soluţie ai? Conduci tu, la 16 ani, fără permis, ca să-nfund eu puşcăria, sau chemăm şoferul şi ne ştie o lume-ntreagă cât suntem de uniţi? Crezi că avem nevoie de martori când om găsi-o pe mă-ta cu cineva pe-acolo?

― Nu cred… nu cred, tata… s-a întâmplat ceva, ştiu sigur… Dar nu poţi, nu poţi conduce…

― Şi ce soluţie ai? Luăm trenul? Rata? Căruţa cu catâri?

Faţa fetei se lumină.

― Am o soluţie. Ai încredere în mine. Am pe cineva care poate conduce. E de încredere. E major, are permis şi mă iubeşte!

Rostise repede ultimele cuvinte, luându-l prin surprindere pe Matei. Acesta se gândi câteva minute, apoi spuse resemnat:

― Bine, cheamă-l!

*

Ajunseseră pe drumul de ţară. Pe tot parcursul drumului, Matei fixase profilul tânărului ce-i conducea maşina. „Feri-m-ar bunul Dumnezeu, cum s-o fi pricopsit fie-mea cu tatuatul ăsta? De condus… nimic de zis, n-a forjat maşina, a mers regulamentar… De vorbit… mi-a vorbit frumos… Prostuţa asta se uită la el ca la Adonis… Ei, om sta de vorbă după aceea… Poate îi trece…”

La vederea maşinii Nadiei, Larisa strigă de departe:

― Uite maşina! Uite maşina! Mama e acolo, e în casă!

Înfipsese degetele în tetiera din faţă şi trăgea necontrolat de ea. Matei îi dădu peste mână.

― Stai, nebuno, că mă ia ameţeala! Ajungem imediat!

Fata sări prima din maşină, înainte ca Freddy să oprească motorul. Se opri în faţa porţii legată cu sârmă, aşteptând ajutor. Avea un nod în gât şi tremura. Dincolo de gardul încropit din scânduri putrezite, casa îi râdea batjocoritor în nas, cu guri căscate flămând de ferestre oarbe şi acoperiş prăbuşit. Nu semăna deloc cu descrierile mamei sale. Nu-şi imagina astfel locul din care mama ei se întorcea râzând fericită, cu rezerve de energie şi bună dispoziţie pentru zile întregi. Larisa începu să se îndoiască. Rememora vorbele tatălui, înclina să-i dea dreptate, se îngrijora pentru mama ei, se temea pentru ea, îndepărta bănuieli dureroase…

― Deci aceasta este moşia unde scrie Agatha Christie! Ei da, aşa mai zic şi eu… Cum să nu te inspire priveliştea asta…

Ironia tatălui îi răsucea cuţitul în rana abia deschisă. Se sprijini de Freddy care rămăsese în urmă, rezervat în faţa acelei probleme de familie.

― Lariso, cine ştie unde-o fi ea acum şi noi ne dăm de ceasu’ morţii la marginea satului!

Matei făcu un pas înapoi, spre maşină.

― Tata… nu intrăm?!

― Unde să intrăm, fată?! Chiar crezi c-o găsim în casa asta părăsită? C-ar putea cineva, om întreg la cap, să intre măcar în ea?! Hai, ne urcăm şi mergem la Nelu, la post. Vorbesc eu cu el şi rezolvăm.

Larisa se proptise în picioarele desfăcute şi ridicase hotărâtă bărbia.

― Eu nu plec de-aici! Trebuie să intru, să mă conving!

― Eşti nebună!

― Trebuie să intru! Freddy, ajută-mă!

Tânărul deschisese deja poarta care alunecă strâmb peste scândurile uscate. Păşeau atent printre buruienile înalte. Larisa văzuse unele culcate la pământ, semn că cineva le călcase cu puţin timp înaintea lor. Se încurajă singură şi împinse uşa, sperând să nu fie încuiată. Aceasta se deschise până la jumătate cu un scârţâit prelung şi reveni. Fata tresări înspăimântată; îşi spuse că de vină erau balamalele vechi şi tocul înclinat. Pătrunse în bucătărie. Din tavan, pluteau în curentul făcut de uşă, pânze de păianjen. Mirosea a mucegai, a lemn putred şi a urină de şoareci.

Rămăsese în prag cu mâna la nas, încercând să-şi obişnuiască ochii cu semiîntunericul. Făcu doi paşi pe scândurile duşumelei. La al treilea, piciorul îi alunecă prin lemnul putred şi de sub talpa ei fugi în ultima clipă, eliberat de scândura ruptă, un şobolan gras cu blana întunecată şi colţii ascuţiţi. Îşi înăbuşi un strigăt de groază şi înfipse unghiile în braţul băiatului care o urma îndeaproape. Ajutată de el, scoase piciorul din gaura din pardoseală. Avea să tatoneze locul unde să pună următorul pas. Aproape traversase bucătăria, când piciorul i se lovi de ceva moale. Sări înapoi şi îl privi îngrozită pe Freddy. Îi arătă din priviri obiectul de pe jos, iar acesta înaintă şi se aplecă asupra lui. Fata respira precipitat printre degetele ce-i acopereau faţa. Auzi ca prin vis cuvintele tânărului:

― E aici! Respiră!

Matei ajunse la el din doi paşi, ţinând lanterna pe care o căutase în portbagaj. Sub fascicolul de lumină, trupul femeii zăcea inert, îmbrăcat într-un halat sfâşiat de mătase, cu zeci de muşcături şi zgârieturi de animale. Se aplecă să-şi ridice soţia, trecând lanterna în mâinile fiicei. Freddy îl ajută să ducă femeia pe iarba din faţa casei. Larisa şoptise neconvinsă, mai mult pentru sine:

― N-o mişcaţi…n-o mişcaţi… poate fi periculos.

N-o băgase nimeni în seamă. Cei doi bărbaţi nu-şi doreau decât să iasă cât mai repede din casa părăsită. Fata se prăbuşi alături de ea, neîndrăznind s-o atingă. Din fâşiile de piele smulsă picurau încă stropi de sânge. Obrajii palizi străluceau cadaveric de sub urme închegate de sânge şi praf. Larisa plângea necontrolat, încercând să acopere trupul plăpând şi rănit. Nu-şi auzi tatăl vorbind la telefon, nu simţi mâinile băiatului pe umeri. Se legăna înainte şi înapoi, certându-se cu sine, cu mama, cu tata, cu divinitatea, cu lumea întreagă. Îşi dorea mama înapoi. Sănătoasă, frumoasă, încrezătoare…

Se dădu la o parte, lăsând oamenii în uniforme portocalii să ridice trupul pe targă. Îi verificaseră pulsul, o înveliseră în folie protectoare de aluminiu şi îi puseseră masca de oxigen. Discutaseră cu Matei şi se îndepărtaseră, cu maşina aceea mare cu girofar şi sirenă.

Matei o privi clipind apăsat şi schiţând o urmă de zâmbet. O luă în braţe, şoptindu-i:

― O să fie bine… O să fie bine… Să mergem la spital!

Se uitară în jur, căutându-l pe Freddy. Acesta ieşi din casă aruncându-şi rucsacul pe umăr. Spuse, ca şi cum s-ar fi apărat:

― Am vrut s-arunc şi eu o privire! E mişto rău înăuntru!

Cei doi se încruntară simultan.

― Am glumit! Mi-a fost o frică de moarte!

*

Freddy rămăsese peste noapte la Larisa. Matei era plecat la o licitaţie în străinătate, iar Nadia rămăsese internată. Tinerii se uitaseră la câteva episoade dintr-un serial pe calculator, mâncaseră pizza şi îngheţată de ciocolată. Timpul trecuse pe nesimţite. Larisa se întinse şi se alintă:

― Eu m-aş cam culca… Mâine am teză…

― Somn uşor! Spune-mi unde dorm… Arată-mi coşul lui Toto, sau…

― Cum unde? Aici, cu mine…

Aruncă de pe pat pătura ce-l acoperise şi-l invită pe una din cele două perne. Se întinse, cu o mână sub cap, aşteptându-l. Dinspre aparatul de radio, muzica în surdină completa invitaţia fetei. Tânărul i se alătură, o strânse în braţe şi încercă să evite sărutul ei.

― Lari… eu am ceva să-ţi spun…

― Mă părăseşti?

Îşi dorise să sune ca o glumă, dar glasul îi tremurase.

― Nu, nu scapi aşa uşor…

― Mă ceri de nevastă? Ai grijă, sunt minoră!

― Toate la timpul lor… Nu, nu-i nici asta…

Fata capitulă.

― Bine, te ascult…

― Ţii minte când am fost atunci la casa de la ţară…

― Cum aş putea să uit? Dar încerc să nu mă mai gândesc la asta… Ce ţi-a venit?

― Lari… când am fost în casă, singur… după sosirea ambulanţei… Ştii, eram curios… Ştiam că acolo nu pot fi decât animalele alea pe care, cu o lanternă funcţională, le puteam îndepărta. Am luat, fără să cer voie, laptopul mamei tale. Era lângă locul unde a fost găsită, acoperit de o carte veche, cu colţuri roase de vreme şi de şoareci. Am luat şi cartea aia. Şi am mai luat ceva. O sticlă goală de vin.

― Goală? De ce-ai luat-o dacă era goală?

― De ce am luat-o… Pentru că mă uitam atent în jur, după ce băgasem în rucsac laptopul şi cartea. Şi mi s-a părut interesant că în duhoarea şi mizeria aia de-acolo, sticla nu era acoperită de  praf. De parcă abia ar fi fost adusă…

― Mă sperii! Şi unde sunt? Lucrurile pe care le-ai luat… Ştii că nici măcar nu m-am gândit la laptop… la bagajele mamei… la halatul acela pe care nu l-am recunoscut…

― Unde sunt?! Aici, la mine. Le-am cărat zi de zi, sperând să-ţi pot vorbi, dar… n-am putut până azi…

― Aici?! Vreau să le văd! Hai să ne uităm! Poate vedem ceva interesant…

― Interesant?

― Da, care să explice cum a ajuns mama în starea aia… Unde se ducea când pleca de-acasă în casa de la ţară… Pentru că nu mi-o închipui printre ruinele alea. Poate că a scris ceva… Poate cartea aia înseamnă ceva…

Larisa ţâşnise din pat, aprinsese lumina şi vorbea precipitat, cu obrajii încinşi. Freddy se asigură.

― Eşti sigură că asta vrei? Că nu-ţi fac rău?

― Sunt foarte sigură. Am văzut-o pe mama după operaţie, ne-a recunoscut. Mi-a vorbit şi m-a sărutat… Tata mi-a spus că rezultatele analizelor sunt bune… Că nu sunt suspiciuni de recidivă… O văd în fiecare zi de-atunci. O aştept înapoi, lângă mine. E bine. Şi eu sunt bine. Nimic nu-mi poate face rău. Şi-apoi… tu eşti aici, cu mine.

Băiatul se lăsă convins. Scoase din rucsac sticla lunguiaţă, cu etichetă roşie, inscripţionată cu litere aurii într-o limbă străină. O studiară pe rând, o întoarseră pe toate părţile, apoi Larisa o puse deoparte. Era o sticlă oarecare, pe fundul căreia se uscaseră câteva picături de vin roşu.

Luă apoi cartea din mâinile băiatului. Coperţile aproape se dezintegrau, iar titlul se distingea cu greu. Literele drepte se conturau auriu pe fondul unor role de film: „Almanah Cinema 1967”.

― Îmi amintesc! Mama povestea că se ducea la ţară în vacanţe şi se uita pe nişte reviste şi cărţi vechi, găsite prin pod. Dar ce să-nsemne asta?

Începu să dea paginile, una câte una. Articole, poze cu actori şi actriţe îmbrăcaţi în stilul acelor ani… Recenzii ale filmelor vremii.. Remember-uri ale unor capodopere… Fata ridică privirea:

― Ce să-nsemne asta? Ce să caute cartea asta peste laptopul mamei?

Freddy ridică din umeri.

― De fapt, dacă mă gândesc mai bine, era deschisă. Undeva aproape de jumate. Lasă-mă să caut. Sper să găsesc pagina.

Răsfoi atent paginile îngălbenite, se răzgândi, dădu iar câteva foi… exclamă mulţumit:

― Cu siguranţă aici era!

Împinse cartea înapoi spre Larisa. Pe pagina din stânga, un articol despre un film lansat în acel an. Pe cea din dreapta, două fotografii: una alb-negru, cealaltă color. În cea alb-negru se distingea un grup de tineri cărora cu greu le putea vedea trăsăturile. Citi titlul de dedesubt. „Tânăra echipă de actori, la finalul filmărilor”. Fata era descumpănită. Privi atentă fotografia color: un tânăr frumuşel, cu şuviţe blonde căzându-i peste frunte. Ochii verzi sau albaştri priveau seducător de sub sprâncene conturate, iar în ambii obraji făcea gropiţe când zâmbea. Curioasă, Larisa citi cu voce tare: „Vladymir Kowalski, tânăra speranţă a cinematografiei poloneze, a pierit împreună cu un grup de colegi înainte de premiera filmului. După o petrecere la studio, Kowalski se pare că a condus microbuzul care s-a răsturnat în prăpastie. Nu se ştie dacă şarmantul actor consumase băuturi alcoolice sau de vină a fost zăpada aşternută peste noapte.”

― Vladymir Kowalski? Mort în ’67?! Mama nici nu se născuse pe-atunci… Frumuşel, nu zic nu, dar…

Cei doi se priveau dezorientaţi. Freddy sperase s-o ajute, însă părea că luase din casă lucruri complet nefolositoare. În afară de laptop…. Îl aşeză pe pat şi-o îndemnă pe fată:

― Porneşte-l! Eu nu l-am deschis. Poate are parolă. Poate e ceva secret… nu ştiu…

Larisa conectă încărcătorul şi apăsă butonul de pornire. În câteva clipe, se uita la caseta care îi cerea parola. Tastă diverse cuvinte care i se păreau că i-ar defini mama, apoi îşi tastă numele. Parola era confirmată. Zâmbi. Întrebă prudent:

― Cum putem afla care a fost ultimul fişier accesat? Poate… Cine ştie?!

Băiatul întoarse spre el carcasa de plastic şi tastă ceva, repede. Spuse mulţumit:

― Uite-aşa aflăm! Ăsta e fişierul!

Un fişier Word de câteva zeci de kB: „fara nume.doc”. Larisa privi atentă data şi ora salvării: 11 octombrie, ora 5:43 a.m.. Întinse capul spre Freddy şi spuse cu glas gâtuit:

― 11 octombrie e ziua când am fost noi acolo. Medicii ne-au spus că zăcea inconştientă de aproape două zile. Au greşit medicii sau …? Freddy, ce se-ntâmplă? Se pare că mama nu putea scrie în dimineaţa acelei zile.

Pragmatic, băiatul găsi o soluţie:

― Stai aşa! Stai aşa! Mama ta nu se prea pricepea la calculatoare, la setări… Poate nu are data sau ora setate corect, înţelegi?

O rază de speranţă licări în ochii fetei. Urmărea degetele băiatului manevrând mouse-ul.

― Buuun… Ia zi-mi tu acum în cât suntem azi?

Fata răspunse uşurată:

― 26 octombrie.

Întrebarea următoare veni ezitantă:

― Şi ora?

― 23:35.

― Vino să vezi!

Priveau amândoi data şi ora afişate de laptopul Nadiei: 26 octombrie, ora 23:35. Fata dădu din cap, privind în gol. Sperase să fie o eroare. Se gândi preţ de câteva clipe, apoi spuse hotărâtă:

― Să-l deschidem! Să vedem ce scrie!

― Eşti sigură? Dacă vrei, o poţi face mâine, în linişte, singură… Sau altădată…

― Nu, acum! Acum şi cu tine! N-am să uit niciodată că tu ne-ai dus acolo, tu ai scos-o pe mama din ruinele alea… Trebuie să fac asta cu tine.

Umerii începură să i se zguduie şi băiatul o apropie cu o îmbrăţişare. O admira pentru tăria şi curajul de care dăduse dovadă atunci, când îşi găsise mama zăcând bolnavă şi rănită. Pentru faptul că mergea la spital cu zâmbetul pe buze, impunându-şi să-şi încurajeze mama. Pentru că plângea rar, când n-o vedea nimeni; singurii martori erau ochii înroşiţi. Printre sughiţuri de plâns, fata şopti:

― Acum e bine. Ştiu că e bine. Dar nu pot să nu mă gândesc la orele-alea lungi când era singură… Când a trecut prin toate chinurile alea… Mă mai alină spusele medicilor, că a fost inconştientă aproape tot timpul. Înţelegi, Freddy, aproape tot timpul! Anevrismul ăla s-a spart, ea a leşinat şi apoi aproape a îngheţat! Ne-au spus că hipotermia a salvat-o! Că i-a încetinit funcţiile corpului şi leziunile cerebrale au fost minime… Două zile şi două nopţi a zăcut acolo singură, îngheţată, inconştientă… Cu şobolanii ăia plimbându-i-se pe corp, muşcând din ea… Cu gândacii colcăind prin păr…

Se desprinse din îmbrăţişare, îndreptă spatele şi spuse hotărâtă:

― Trebuie să ştiu tot ce s-a-ntâmplat. Poate că n-am să înţeleg acum, dar îmi voi săpa în minte fiecare lucru pe care-l văd sau îl trăiesc acum, gândindu-mă la momentul când toate se vor lega. Hai, deschide fişierul!

Îşi şterse obrajii şi citi atentă cuvintele în urma cărora cursorul pâlpâia nepăsător: „Ochii verzi ai lui Vlady lucind fosforescent-tiranic în noapte…” se uită la numărul paginii: 67, apoi se întoarse spre almanahul deschis.

Şopti:

― Vlady… Vladymir Kowalski… mort în ’67…

Melodia din fundal începuse insinuant: „You know that it would be untrue / You know that I would be a liar…”

Aştepta refrenul: „Come on baby, light my fire…” La final, vocea DJ-ului: „ A fost „Light my fire”, de la Doors, lansat în ’67…”

Larisa şoptea privind fix monitorul:

― Doors ’67, Vlady… Vladymir Kowalski… Kowalski ’67…

 

 

 

Teodora Matei

Teodora Matei

Teodora Matei (Elena Teodora Mateiu) a publicat proză scurtă in revistele Nautilus, Gazeta SF, Fantastica, ficțiuni.ro, Revista de supans, începând cu anul 2012. Contribuţii în reviste, antologii, volume colective: "Kowalski '67" - antologia digitală a Gazetei SF 2014 "Bumerangul lui Zeeler", „Ghinion!” - antologia „Cele mai bune proze ale anului 2013" editura Adenium, „E-51741” – revista CPSFA nr. 28, „Soft” – volum colectiv „Exit", poezii în „Gazeta cărților" (editată de biblioteca Nicolae Iorga-Ploiești) și „Revista bibliotecarilor prahoveni”. Romane: „Omul Fluture”, în colaborare cu Lucian Dragoș Bogdan (noiembrie 2015, editura Tracus Arte), „Stăpânul castelului” (iunie 2016, editura Tritonic), „Cel-ce-simte” (august 2016, editura Tritonic), „Tot timpul din lume” (ianuarie 2017, editura Tritonic).

More Posts

Follow Me:
Facebook