M-am dus în bucătărie ca să mănânc ceva, că doar cireşele-alea pe care le mâncasem pe terasă n-aveau cum să-mi ţină de foame prea mult. Fată, şi, cum lăsasem toate alea-n bucătărie şi-n frigider, aşa le-am găsit. Ba, mint, că dispăruse cutia de cereale şi nu mai era lapte-n sticlă, semn că pe maică-mea o răzbise foamea şi ieşise din bârlog ca să ciugulească la un moment dat. Sticla-n care fusese lapte, bine-mersi-n chiuvetă, cu zoaiele de lapte uscate-n ea, că doar nu te-aştepţi ca mama s-o fi spălat sau s-o fi clătit… Ar fi trebuit s-o clătesc eu, dar eram frântă şi numa’ de-asta nu-mi ardea, aşa c-am umplut-o cu apă şi-am lăsat-o-n chiuvetă să se-nmoaie pân-a doua zi de dimineaţă.

Şi-n rest, nu tu o mâncare gătită, nu tu o gustare, nu tu nimic. Gen, dacă tot mă chinuiam să fac rost de bani de chirie şi de ceva de mâncare, ea la ce să se fi agitat să gătească sau să facă nişte curăţenie, în puii  mei, din când în când? S-o văd eu cum o să se descurce de-acu-nainte…

Bine, să nu crezi că-n seara aia se-ntâmplase ceva special, că doar Corazon aşa era miserupistă zi de zi. Da’ mie-mi cam ajunsese, că, după toată bubuiala de pe stradă, de la care mă dureau toate oasele, cum ţi-am zis, numa’ de frigider gol şi de vase nespălate nu-mi ardea.

Am pornit ochelarii de realitate-amplificată, am descărcat înregistrările video de la gândacii utilitari şi-am dat pe repede-nainte. Şi, exact cum bănuisem, am văzut că maică-mea lenevise până după prânz la ea-n pat, pe urmă coborâse şi rezolvase cerealele din cutie cu laptele care mai era-n sticlă – da’ să meargă pân’ la colţu’ străzii ca să umple sticla la loc, poate altă dată – şi se pusese la birou ca să piardă timpu’ prin lumile-alea virtuale ale ei, unde mai era şi când am ajuns acasă. Gen, poate-o să dispară realitatea dacă ne prefacem destul timp că nu există…

E, şi, la cât de obosită eram, că ţi-am zis că-mi picau ochii-n gură de somn, în loc să mă duc în puii mei la culcare şi s-o las pe Corazon într-ale ei, m-a pus naiba de-am deschis telefonu’ şi-am dat buzna peste ea-n mediul ăla virtual care-i plăcea, SteamPower sau ceva de genu’.

Mai fusesem acolo, că mă rodea curiozitatea să văd ce tot moşmondea maică-mea-n mediul ăla de nu-i mai trebuia nimic altceva de la viaţă, da’ SteamPower  arăta într-un mare fel, şi de fiecare dată se schimbaseră atâtea lucruri faţă de data trecută că rămâneam cu gura căscată. Da, chiar e de povestit, mai ales că, la cât de ocupată eşti, nu cred că ai timp prea des ca să intri prin mediile-astea virtuale.

Fată, cre’ că, dacă fuma Edison nişte crack sau ceva, poate ce-ar fi văzut ar fi semănat niţel cu SteamPower. Gen, secolu’ nouă’ş’pe cu năbădăi, dirijabile cu palate de cristal şi fier forjat atârnate de ele, coloşi metalici absolut oribili acţionaţi cu aburi sau ceva, lumea pe stradă cu jobene şi lornioane şi dantele, caleşti trase de creaturi biomecanice, başca tot felu’ de avataruri pe străzi cu feţe mapate de prin manualele de istorie şi de literatură.

Mama, ca să nu se lase mai prejos, era la o terasă, la o cafeluţă, cu unu-nalt, osos, cu joben, pe care ultima dată-l văzusem pe-o bancnotă. SteamPower, ştiindu-mă nouă pe-acolo, a-ncercat să-mi spună şi povestea vieţii lui într-o fereastră verzuie care s-a deschis deasupra, dar am trântit-o cât colo fără s-o citesc. Parcă povestea vieţii ăluia m-ar  fi ajutat, gen, cu ceva.

– În chestiunea emancipării – a-nceput ăla să debiteze, cu privirea adâncită-n cu totul altă lume.

Fată, dacă nu i-am tras în cap un glonţ ca un cărăbuş auriu, de-a zburat ăla-n ţăndări cu-ncetinitoru’ şi s-au risipit ţăndările-n aer până s-ajungă pe jos sau ceva! Că doar nu crezi că mă dusesem în SteamPower cu mâna goală…

Mama – să moară acolo de inimă rea.

– Isabel, cum poţi să-ţi permiţi aşa ceva?! Este strigător la cer!

Asta m-a secat mereu la inimă. La noi în casă, Corazon umbl-ntr-un capot din ăsta care mirosea a acru, că trebuia să i-l spăl eu când nu era atentă, o dată pe lună sau ceva, şi cu papucii ăia de care ţi-am zis că probabil i-a luat de la solduri înainte să mă nasc, da-n SteamPower era-mbrăcată-n rochii de-alea de epocă, din satin, cu bluze cu jabou, cu pălărioare cochete şi cu eşarfe asortate şi c-o siluetă de ziceai că stătea toată ziua la sală sau ceva şi c-o feţişoară de-aia de-ţi venea s-o mănânci ca pe-o bomboană de ciocolată belgiană. Ca să nu-ţi mai zic că vorbea mereu cu ifose de domnişoară de pension, de m-apuca greaţa-n puii mei.

– Nu aşa trebuie să te porţi cu un preşedinte! a decretat ea mai departe.

– Fost preşedinte, am corectat-o.

– Aici e încă preşedinte.

Ţin minte c-am dat ochii peste cap.

– Mamă, las-o jos. E-o simulare din domeniu’ public, nici măcar una cât de cât decentă, nu un preşedinte, fie el fost sau actual. Iar de Uniunea lui oricum s-a ales prafu’, sau aşa ziceau profii pe la şcoală.

A trântit ceaşca de cafea în farfurioară de-au sărit stropi în toate părţile, pe faţa de masă, şi s-au îmbibat în ţesătură. Bună fizică aveau acolo, în SteamPower… Chiar mă-ntreb cine le-o fi scris-o.

– De ce trebuie…? De ce insişti să…?

N-a apucat să termine ce-avea de zis sau de-ntrebat. A trecut pe lângă noi un mastodont de-ăla metalic şi-a sunat din sirenă, lung şi grav, iar maică-mea a renunţat să mai încerce. Doar a clătinat din cap. Pe obrazul ca de porţelan, perfect conturat, i se prelingea o lacrimă.

– De ce trebuie să vin pe aici? De ce insist să vorbesc cu tine şi să numesc simularea asta o simulare? i-am completat întrebările.

Nici măcar nu s-a uitat la mine. Şi-a şters discret lacrima cu colţul  unei batiste brodate.

– Pentru că sunt, gen, familia ta, mamă. Singura familie care ţi-a rămas. Şi, puii mei, la cât mă chinui ca să fac rost de bani de chirie şi de mâncare şi astea, măcar din când în când ai putea şi tu, gen, să…

– Parcă de fiecare dată nu ai de discutat decât chestiuni din acestea triviale, mi-a răspuns ea. Dacă tot ai venit aici, ai putea şi tu să înveţi ceva, spre exemplu ai putea merge cu mine la operă. Noua montare a…

I-am tăiat-o, că ţi-am zis că nu mă dusesem cu mâna goală. I-a murit lumea virtuală ca un bec stins şi m-am uitat la ea cum, la noi, în sufragerie, s-a-ntors brusc în realitatea aia cu capoate-mpuţite şi cu papuci jegoşi.

– Ai putea şi tu să faci ceva pe-aici, prin casă, mă mamă, că ne mănâncă mizeria! Că de predici sunt sătulă!

S-a uitat la mine, şocată că-i închisesem lumea virtuală mult-iubită, şi-a dat să se ridice de pe scaun, de la birou. O fi vrut să-mi tragă o palmă sau ceva  de genu’, da’ să mor eu că nici pe picioare nu era-n stare să se ţină la cât era de ameţită.

– N-ai idee prin ce trec în fiecare zi numai ca să fac rost de banii de chirie, i-am zis.

A deschis gura niţel, da’ pe urmă s-a gândit mai bine şi-a-nchis-o la loc.

– Nu ai idee. Şi pe urmă vin acasă şi văd c-ai terminat în puii mei şi cerealele, şi laptele, şi n-ai avut măcar bunu’ simţ, gen, să clăteşti sticla.

A ridicat niţel din umeri, da’ n-a avut tupeu’ să se uite-n ochii mei.

– Parcă ţi s-ar rupe ceva-n tine dac-ai da cu-aspiratoru’ sau dac-ai găti din când în când. Sau dac-ai face ceva util, orice.

A făcut semn către bancu’ de lucru.

– Proiectul e aproape gata…

– Proiectul e dintotdeauna aproape gata. E aproape gata de când te ştiu. Numai că e mereu alt proiect şi nu e niciodată gata cu adevărat şi nu îi foloseşte niciodată nimănui cu absolut nimic.

Asta chiar a durut-o – pentru că, puii mei, era adevărat. Bancu-ăla al ei de lucru e ca un câmp de bătălie pe care vreo două’j de savanţi nebuni încearcă, gen, să construiască fiecare altceva şi să le strice jucăriile ălorlalţi în acelaşi timp.

– Dacă era taică-tu aici… a-ncercat ea să schimbe vorba.

– Aş fi vrut să fie, i-am zis. Aş da orice ca să fie şi el aici. Că mai rău decât e, pe-aici, prin casă, nu cred c-avea cum să fie, cu sau fără el.

M-am dus la mine-n cameră şi-am trântit uşa cât am putut de tare. Am pus şi Grimoire Abomination, cu subwooferu’ pe maxim, să simt cum basu’ şi grohăiala vocalului îmi zgâlţâiau toate alea. Corazon probabil a zis mersi că n-am mai lungit discuţia şi s-a băgat cât a putut de repede-napoi în SteamPower. Nici măcar n-a-ncercat să intre la mine, gen, să mă-mpace – şi poate mai bine-a făcut, că eram în stare să-i sar la beregată. Aveam nişte draci pe mine de nu-mi mai ardea nici de mâncare, nici de somn, nici de nimic. Pe urm-am intrat niţel pe reţele să văd dacă-mi scrisese Lushus.

 

(Fragment din romanul Anul terminal)

 

Florin Pîtea s-a născut pe 18 august 1971 la Câmpina, este lector la Facultatea de Litere a Universităţii Spiru Haret şi în 2011 a primit titlul de doctor în filologie engleză cu o lucrare despre subgenul (post)cyberpunk intitulată Art Wasn’t Quite Crime. Şi-a făcut debutul literar în 1992, în revista Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice Anticipaţia, iar pînă în prezent a publicat două volume de proză scurtă (Necropolis, 2001, respectiv An/Organic, 2004) şi un roman (Gangland, 2006). Lucrările sale sînt prezente în antologii, almanahuri şi periodice, dintre care amintim Steampunk – A doua revoluţie şi Premiile Galileo 2011. A fost distins cu premiile ARSFan (1994, 1995) şi Vladimir Colin (2002-2005, 2005-2007). În prezent pregăteşte lansarea unui nou roman, Anul terminal.

Blogul personal: http://tesatorul.blogspot.com/

Florin Pîtea

Florin Pîtea

S-a născut pe 18 august 1971 la Câmpina. Este lector la Facultatea de Litere a Universităţii Spiru Haret şi în 2011 a primit titlul de doctor în filologie engleză cu o lucrare despre subgenul (post)cyberpunk intitulată Art Wasn’t Quite Crime. Şi-a făcut debutul literar în 1992, în revista Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice Anticipaţia, iar până în prezent a publicat două volume de proză scurtă (Necropolis, 2001, respectiv An/Organic, 2004) şi două romane (Gangland, 2006, respectiv Anul terminal, 2012). Lucrările sale sunt prezente în antologii, almanahuri şi periodice, dintre care amintim Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF şi Dincolo de noapte. A fost distins cu premiile ARSFan (1994, 1995) şi Vladimir Colin (2002-2005, 2005-2007). În prezent pregăteşte un nou volum de povestiri şi nuvele, Exilaţi în Ciberia.

More Posts - Website

Follow Me:
Facebook