NUMELE MEU E DRACULA. NU SUNT BĂRBAT SAU FEMEIE. SUNT O LEGENDĂ. UNII M-AU LEGAT DE TRANSILVANIA. ADEVĂRUL E CĂ SUNT DE PESTE TOT UNDE EXISTĂ O PĂDURE. SUNT VEȘNIC. SUNT CRUD. SUNT MEREU NEMULȚUMIT. SUNT SENIORUL UNUI DOMENIU PE CARE TOȚI ÎL JINDUIESC, DAR DE CARE NIMENI NU VREA CU ADEVĂRAT SĂ DEPINDĂ. POTIRUL. LOCUL UNDE CEILALȚI VIN SĂ VÂNEZE.

         

Am pus pana deoparte, înainte să scriu pentru ce. Era cel mai periculos joc dintre toate, să consemnezi vocea Esenței. Și încă într-o lume ai cărei piloni se sfărâmau. O lume în care se jucau, prin Campioni, toate războaiele. Am auzit un ciocănit în ușă.

– Tara?

– Da.

– E timpul.

L-am privit pe tatăl meu. Îl vedeam prima și ultima oară. Era brunet și teribil de sexy, cum erau toți din familia Corvinus.

– Nu mi-ai spus niciodată de la ce a început dușmănia dintre noi și Dracula, am zis.

În fond, era doar o trecere pe scară. Alesese altă femeie.

– De la o aruncare a banului, a răspuns, privindu-mă foarte atent. Ți-a dictat.

– Da.

– Fii atentă ce trezești. Poate manipula orice femeie și orice braț.

– Dintre măștile vechi.

– Da.

Am ales ce știam că va dezaproba. Să rămân eu. Cavalerul.

– Haide.

L-am urmat. Am urcat împreună în mașina neagră. Mă întrebam ce simțea Mathias, dându-mă ca vânat. Știam că mă vede doar ca pe un copil, și că mă atingea ca pe o femeie, deschizându-mă pentru ceilalți. Dacă aș fi fost creștină, aș fi numit asta păcat. Dar eram a Diavolului. Când orgasmul meu s-a ostoit, el încă nu alesese cuvântul din mesaj.

– Te duci prea des în pădure, a murmurat.

– Am fost la Sabbat.

– Cine te-a chemat?

– Baphomet.

– Pentru?

– O opinie despre absint.

Mi-a tras o palmă care m-a făcut să urlu.

– E o greșeală să te declari Volturi, aici.

– Eu sau Aldo.

A surâs amar.

– Tu. Dar atunci ești prada Leului.

Șoferul a virat spre stânga. Simțeam miros de ars, ca un pergament vechi ce lua drumul flăcărilor. Mathias și-a atins ușor tâmpla stângă.

– Leul te așteaptă la Palat. La expoziția lui Vlad. Eu nu voi intra.

Expoziția lui Vlad. Țepe, Fecioara de Fier, bice, fierul de ars, măștile infamiei, centura… Am plecat genunchiul, gândindu-mă la cei ce au purtat-o, deși erau doar trecători prin lumea lor. Care încă nu era și, poate, nu avea să fie niciodată a mea. Aveau nevoie nu de un exorcist, ci de un psihiatru, vampirii. Slujind ce urau sau disprețuiau, după ce li se vânduseră, în loc să lupte.

Leul a privit, dar nu s-a arătat tuturor. Scările celelalte erau șerpuite, cu semnul Turnului pe ele. În locul unei rochii de bal, purtam blugi și un tricou oarecare. Oricum, nu eram ca în desen. Nu eram suficient de înaltă, dar primisem greutatea in totum. Desigur, Lordul Dracula a privit căscând. Desigur, pentru el eram Vampirina. Desigur, asta m-a durut. Desigur, îl uram. Desigur, îi preferam osul din mine. Desigur, pentru ei era o poveste veche, și pentru mine una nouă. Desigur, nu puteam schimba nimic. Desigur, ar fi trebuit să mă sinucid, ca să mă ia la Bal o târfă. Dar nu eram fecioară. Desigur, am decis să să schimb câte ceva.  Să beau o Cola, să văd întâi varianta cea mai nasoală. Apoi să văd fața Lordului Leu.

Terminam sticla, când o ambulanță s-a năpustit spre noi. Auzeam gândul șoferului. Suna masturbator divin.

Te-a mușcat! Te saaaaaaaalvez! Te salvez, te salvez, te salvez! Nu mai bei sânge!

Am sărit peste ea, cu picioarele încrucișate. Ambulanța a intrat în primul stâlp de pe marginea drumului. De dincolo de Clubul Babylon, un demon privea scena, fumând. Un hăitaș.

– Nu te agita prea tare, Tara, a spus, nimeni nu se uită. Oricum, Dracula te pune la supt pula, după care se presupune că te sinucizi.

– Ce chestie! am spus. Păi, cred că o să-l contrazic.

Demonul avea coarne care ieșeau prin pălărie. A aruncat chiștocul și l-a strivit oarecum ostil. Totuși, arăta comercial. Aproape fermecător.

– Îți asumi o misiune imposibilă, supraviețuirea. Nu ne plac misiunile imposibile. Noi lucrăm pe coeficient de succes.

– Uau, am spus. Ce misterios!

– Ăsta nu e un răspuns, ci un text.

Mi-am coborât conspirativ vocea.

– Eu sunt scriitoare.

– Ce?

– Eu sunt scriitoare. Cristina îmi spune.

– Dacă ai răspuns la Tara, Cristina nu mai există.

– Pe Tara ar fi atacat-o un șobolan uriaș, nu o ambulanță.

Asta i-a zguduit puțin siguranța de sine. A părut să consulte mental un fel de scenariu.

– Corect. De ce încerca să o atace, sau să o salveze, pe Cristina?

Era o întrebare pe care Cristina și osul și-o puneau de multă vreme. Osului îi spunea H.L. Henry Lion, adică.

DAR E DOAR O MASCĂ. ȘI  TOATE MĂȘTILE CAD. CHIAR ȘI CELE DIN LABIRINT.

Cutremurul începea acum să capete proporții biblice. Labirintul ăsta părea chiar mai nasol decât decât domeniul de vânătoare al celorlalți. Pentru că, și nu trebuia să-mi spună nimeni asta, ce vânau Ceilalți era și trezit. Sau consumat. Preferai să te trezești, nu?

Demonul a rânjit.

– Ei bine, Cristina, mie îmi spune Cole.

– Bună, Cole.

Se uita la mine cu interes amuzat, așteptând continuarea pe vreo mască. Era însă doar o frunză uscată. Altele jucaseră Masca Arlechinului. A Gheișei. A Florenței. A Reginei Albe. Totuși, o a doua replică se cerea. Am ales Veneția.

– Care e culoarea ta preferată, Cole?

Am simțit bătând ușor aripi de fluture.

– Culoarea semaforului.

– Semaforul are două culori – roșu și verde.

– Seamănă cu mărul biblic.

Am zăbovit puțin cu replica.

– Sau cel din poveste.

S-a încruntat.

– Nu înteleg.

M-am gândit la altă cale. Totuși, buchetul poveștilor rămânea fix. Și începea cu trandafirul.

– Cred că sufer de sindrom obsesiv compulsiv. Da. Toți suntem duși cu pluta pe aici.

– Nu intra din nou în Țara Minunilor, Alice.

– Eu sunt cea care a trecut de Labirint, Cole.

– Cum?

– Cu coasa.

L-am auzit urlând mental.

– Aici e o lume a nobililor! Te ucid dacă-i contrazici!

– Tot ies în câștig față de cruce, fiindcă nu m-am sinucis.

S-a încruntat.

– Da, ești dusă cu pluta. Hai, miorlau!

Simțeam amândoi Turnurile ridicându-se. Lordul Leu mă considera deja soție. Pentru el nu conta cum mă numeam, ci ce semn purtam. Și îl purtam pe al lui. Trandafirul, pisica, vrăjitoarea. Cea rea sau cea fraieră. Naturală, cum s-ar spune. Teribil de plictisitor sau teribil de trist, ca trezirea mea.

Eram gata să pun pana deoparte și să las esența să se schimbe cuminte. Dar acolo, în adâncul pădurii, încă erau multe de spus. Și corbii croncăneau. M-am așezat la o masă de șah, dar fără piese. Am scos cărțile. A ieșit Regele de Spade.

Ce vrei? a întrebat.

RĂZBUNARE.

Pentru ce?

PENTRU DOMNIA CRUCII.

Dar s-a terminat.

NOI NU AM UITAT CE NE-A COSTAT.

Ce?

LIBERTATEA.

Am privit copacii și zidul ruinat. Mare lucru că nu construiseră și aici vreo biserică. Oh, cât îi uram! Eu, Cristina. Era deja scris în piatră, și nu avea să se schimbe niciodată. Am auzit pași în spatele meu. Dar era doar Regele

Nu stârni un război.

A FOST O GREȘEALĂ SĂ VĂ CAUT. NE VOM DESCURCA AȘA.

Cartea s-a închis. Eram tot acolo. Nimic nu se schimbase, aparent. Doar alt segment al Labirintului. Și un sărut de rămas bun, cu gust de mere coapte. Unul pentru care soțul meu m-a pedepsit cu o lovitură de bici. Ca să nu uit a cui sunt. Parcă aș fi putut uita! Vedeam fața lui, așa șocantă cum era. Dar viitorul nu se lăsa ghicit altfel decât un X.

Am refuzat încă o dată partida de șah. Preferam un mozaic sau un puzzle colorat, chiar și un șotron. Am trecut pe lângă un copac cu fructe roșii. Erau mai bune decât sângele de vacă. Speram că mireasa lui o să aibă viitorul turbat pe care îl vedeam deja. Îl merita. Își construia fericirea pe prea multe lacrimi.

Cu gândul ăsta, m-am rezemat cu spatele de zid. Era bine că nu mai puteam muri. Dar trebuia să devin altcineva. Am intrat în Parc.

Primul lucru pe care l-am văzut în Carusel a fost fața lui H.L. Vlad Dracul. Vlad Țepeș. Vlad, Călăul Celorlalți. Asta mă făcea pe mine, Cristina, Asasinul.

L-am zărit într-o oglindă. Fusese brunet, chipeș, teribil de atrăgător. O înțelepciune pe care o lăsase să se vadă abia când biciul fusese prea greu chiar și pentru el. Dar rămânea onorabil, chiar zâmbind.

– De aceea, am murmurat.

– De aceea, a spus el. Iată, Vlad a supraviețuit. Și Cole.

Puteam să parcurg din nou Labirintul, trecând pe lângă ce mai rămăsese din cadavrul meu. Păsări moarte, în general. Să lupt. Să sper. Poate chiar să înving. Dar nu avea rost. Din Vlad aveam o mână. Eu eram alta, când nu eram Regina, Masca sau Cavalerul. Eram Enigma.

Am trecut mai departe printr-un subsol. Avea multe niveluri, Labirintul ăsta. Parcare. Pasaj subteran. Grote. Ruine. Cavouri. Fusesem aproape peste tot, înainte ca Vlad să se trezească de-a binelea. Nu avea rost să repetăm experiența. Am ieșit pe scări, în lumina Soarelui, purtând pe braț Luna. Eram un asasin greu de prins. Poate, într-o zi, aveam să devin altceva. Ceva mai plăcut.

– Cui? a întrebat Vlad.

– Mie.

O pisică neagră a apărut de după colț. Avea câteva pete albe.

– Miau, am zis.

Știam că rareori mai era semnul meu. Mathias avea un fel de a porunci fără să poruncească, de a supune fără a se lăsa cunoscut. Probabil, îl învățase de la Ceilalți. Ar fi trebuit să le spun altfel, totuși cuvântul cu W nu însemna încă ceva familiar pentru mine.

I-am întins pisicii o rămurică uscată. A apucat-o și a început să se joace cu ea.

– Ce perfidă ești! am spus.

Ca și tine, a răspuns.

Eram. Am trecut mai departe. Icoana din scorbură era neagră. Și nu era icoană. Era un sertar. În el am găsit jurnalul. Citind rândurile unei întâlniri pe care aproape o uitasem, scrise înainte să devin Regina Neagră, am știut că fusesem pentru Dracula Albă-ca-Zăpada.

A fost cel mai dezamăgitor și cel mai absurd moment. Am băut ceva, fiecare gândindu-ne că celălalt e urât ca naiba. Am discutat într-o engleză spartă, obositoare. Mă atingea, o simțeam. Un rechin ucigaș. Am mers împreună la un hotel. Am făcut sex. Foarte dureroase, mușcăturile. Foarte brutale, gesturile. Și umbra Lordului Leu. Conștiința profundă a faptului că nu vreau să fiu ca el, dar că mă putea supune oricând. Niciunul dintre noi nu voia asta. L-am sărutat. Sunt foarte aproape de Fiară și ei. La sfârșit, m-a ținut în genunchi să-i fac o felatio. Puterea nu trebuie să mai depindă de vechile obiceiuri.

– Unde el a coborât, Ceilalți au ridicat, a murmurat Vlad. Lordul putea să te distrugă, doar știi. Să te ia cu totul.

– Atunci vă iubesc pe amândoi. Voi vedea viitorul pentru amândoi.

– Ce ciudat e, să vorbesc cu vocea ta!

– Și Dracula?

– E o legendă. Chiar vrei să știi adevărul?

– Da.

– El și Corvinus, frați, luptând pentru un tron care e deja ocupat de Ceilalți. Sau refuzând să lupte. Urându-se, oricum. Fiindcă banul s-a pierdut, și poate fi doar remiză.

Cerul era albastru. Frunzele, încă verzi. Masca își învăța gesturile, sacadate ori grațioase, războinicul își recâștiga voltele și eu… Eu aveam nevoie de o poveste de dragoste.

Am deschis, din nou, la întâmplare, jurnalul.

Nimic din toate astea nu are rost. Prea multă durere. Prea multă singurătate. Prea multă distrugere. Prea multă degenerare în jurul meu.

Ei bine, în povești erau și toate astea. Și o revelație, desigur. Ce pare normal în Parc sau la Palat, e îngrozitor în vitrina unui magazin. În următorul carnețel, aveam să trec 1616. Când Legea era voința Seniorului, iar soțul meu avea cap de Leu.

 

Stefana Czeller

Stefana Czeller

Ștefana Cristina Czeller s-a născut la Iași, la 27 decembrie 1973 și a studiat limba și literatura rusă, ca bursier al statului român, la Universitatea de Stat din Moscova. Lucrează ca ziarist la cotidianul regional Evenimentul, acoperind mai ales domeniul infracțional. În 2010, a debutat pe hârtie, cu povestirea „Băiețelul cel fierbinte și Hârca Pământului”, în antologia Dansând pe Marte și alte povestiri fantastice, a doua a cenaclului online AtelierKult. A publicat romanele Cerneală și sânge (2011, Millennium Books) și Ozz (2013, Tracus Arte). Povestirile sale au fost incluse în antologiile Pangaia, Venus, Steampunk. A doua revoluție, Dincolo de noapte. Cele 12 fețe ale goticului, Cele 1001 scorneli ale Moșului SF, Călătorii în timp, Ferestrele timpului, Xenos, Lumi stranii și Argos Unu. A câștigat, în 2011, Encouragement Award la Eurocon, iar în 2012, Premiul pentru debut la Romcon.

More Posts - Website