GSF76  banner-650                        

 

          Bătrâna îşi făcea cu greu drum prin nămeţi. Căruciorul ei era mult mai greu decât de obicei. Nu fusese o zi prea norocoasă, iar acum trebuia să îl care înapoi până la casa din munţi. Era încă în putere şi nu se plângea de povara ei, dar i-ar fi plăcut să cumpere şi nişte carne pe lângă orez. Capcanele pe care le pusese prin pădure erau de cele mai multe ori goale, mai ales iarna. Nu era singura în căutarea mâncării. Vântul sufla cu putere şi îi trimitea cristale îngheţate în ochi, dar ea continua să înainteze. Era deja trecut de amiază şi în curând urma să se întunece. Nu îi era frică de animalele pădurii, doar de oameni.

          În stânga ei, râul îngheţat se acoperea cu ninsoare. Pentru o clipă îi contemplă întinderea albă, dar o nouă pală de vânt o făcu să grăbească pasul. Câteva minute mai târziu se afla deja la marginea pădurii. Îşi dădea seama că pentru câteva zile sau săptămâni chiar, nu va mai putea merge în oraş, dar nu se îngrijora în privinţa asta. Avea destulă mâncare. Un geamăt ca de animal rănit o făcu să cerceteze împrejurimile. Aşteptă un timp, nemişcată, dar acesta nu se mai auzi. Îşi spuse că probabil i s-a părut şi a mai făcut un pas. Ţipătul se auzi mai tare, urmat de altele la fel de furioase. Bătrâna se uită cu atenţie în jur. Sunetele veneau de undeva de la marginea râului.

          Îşi lăsă căruciorul în drum şi se luă după ţipetele care erau din ce în ce mai stinse. Nu se înşelă. La marginea râului, chiar înainte de intrarea în pădure, sub crengile goale ale cireşilor, era un coşuleţ ca acelea cu care mergea ea la târg. Era acoperit de zăpadă pe jumătate şi ea se duse acolo. Simţi o strângere de inimă când văzu ce se afla înăuntru: un copil cu faţa distrusă, care încă avea puterea de a plânge, cu toate că lacrimile şi sângele îi îngheţau. Chipul îi fusese crestat cu un cuţit sau ceva ascuţit. Bătrâna nu ştia ce să facă. Dacă pruncul fusese lăsat tocmai aici şi nu la zidul de lângă porţile oraşului, atunci era clar că i se voia moartea cu tot dinadinsul. Bănuia că e fată. Nimeni nu abandona un băiat, dar dacă era vreo fată nedorită, ar fi fost abandonată lângă zidul oraşului şi acolo ar fi găsit-o preoţii de la templu şi ar fi crescut-o. Asta în cel mai fericit caz. Ştia că nu luau toţi copiii, dacă nu aveau cu ce să-i hrănească. Dar lucrurile stăteau altfel pentru cel din faţa ei. Fusese lăsat să moară, iar bebeluşul făcea tot ce-i stătea în puteri să trăiască. Agitaţia lui o făcu să zâmbească. Îi câştigă respectul.

          Femeia luă copilul şi îl strânse la piept, încălzindu-l şi murmurându-i cuvinte liniştitoare. Nu ştia dacă va trăi, dar spera asta. Fusese singură de prea mult timp. Cerul îi ascultase rugăciunile, într-un mod diferit totuşi. Sângele şi zăpada de pe chipul copilei se îmbinau frumos şi înfiorător. Văzu în faţa ochilor lotuşii de pe lacul din spatele casei ei care se legănau vara în bătaia vântului. Aproape că le putea simţi parfumul sau doar îşi amintea de o noapte înstelată în care îndrăznise să viseze. Numele fetei avea să fie Loue, chiar dacă frumuseţea îi era ştirbită pentru totdeauna.

          Şi anii trecură…

          În ciuda şanselor mici de supravieţuire pe care i le dăduse bătrâna Hei Lian, copilul trăi. Rănile i se vindecaseră, dar chipul îi era brăzdat de cicatrici urâte. Femeia se uita de multe ori cu milă la Loue, când aceasta dormea liniştită, fără a avea vreo grijă pe lume. Şi-ar fi dorit o altă viaţă pentru ea şi, cu timpul, ajunsese să creadă că ar fi fost mai bine dacă ar fi lăsat copilul în acea iarnă geroasă, pradă fiarelor sălbatice. Ştia că îi va fi greu să se mărite, ba chiar imposibil şi va merge pe urmele ei.

          Copila avea o fire blândă, liniştită. Era firavă. Însă de-a lungul anilor, încă de când începuse a merge, găsise în ea un ajutor de nădejde. Nu vorbea prea mult, dar era un bun ascultător. De multe ori o auzise cântând doar când credea că este singură şi întotdeauna lângă podul de pe lac, unde avea obiceiul să-şi scalde picioarele printre lotuşi. Mereu o însoţea pe Hei Lian când mergea în vârful muntelui după ierburi şi o ajuta să pregătească leacurile. Când mergea în oraş, bătrâna îi făcuse o mască din craniul unui tigru şi o rugase să o poarte tot timpul. Oamenii o luau drept o vrăjitoare şi se fereau din calea ei, dar vânzările creşteau, spre bucuria lui Hei Lian.

          Loue descoperi şi părţile bune, dar şi cele rele ale civilizaţiei. Prietenii ei de joacă au fost mereu animalele pădurii, căci copiii o alungau când o vedeau apropiindu-se sau fugeau în braţele mamelor lor, iar reacţia lor era mult mai rea. Începuse să considere că era ceva normal pentru ea şi nu înţelegea de ce o dojenea protectoarea ei. Curiozitatea o împingea pe Loue să se avânte în cartiere nu prea umblate. Descoperise că era bine să ai bani şi erau multe căi de a-i dobândi, dar fiind fată era un impediment. Văzuse cum bărbaţii cumpărau picturi deocheate la preţuri exorbitante şi se gândi să facă şi ea acelaşi lucru. Pusese ochii pe nişte clienţi fideli şi foarte bogaţi, dar mai întâi trebuia să înveţe să deseneze. Nimic mai uşor. Luni de-a rândul se plimbase pe la magazinele care vindeau paravane cu flori sau scene din natură. În faţa lor, erau mereu ucenici care umpleau foi întregi cu schiţe, printre care şi siluete de oameni. Loue stătuse şi îi privise îndelung, iar când Hei Lian îi dădea câte un bănunţ în plus pentru a-l cheltui cum dorea, ea îşi cumpăra hârtie şi vopsea.

          Picta destul de bine, dar florile şi păsările nu trezeau dorinţele ascunse ale bărbaţilor şi nici nu o îmbogăţeau. Spre norocul ei însă, Hei Lian fusese invitată la o Casă a Florilor căci fetele acelea cumpărau des balsamuri şi creme de la ea, dar acum era vorba de un client nobil, pe care nu îndrăznise să îl refuze, deşi îi displăcea locul acela şi avea o părere rea despre el. Loue le observă cu atenţie mişcările pline de graţie şi zâmbetele oferite cu generozitate, felul în care serveau ceaiul şi cum sorbeau din ceşcuţele de porţelan, de parcă buzele lor erau un fluture care se aşeza delicat pe petalele unei flori. La Casa Florilor îşi dădu seama cât le invidiază pe femeile acelea frumoase, îmbrăcate în mătăsuri, cu giuvaeruri care le împodobeau părul ridicat în coafuri complicate. Bătrâna îi explicase şi ce fac ele pentru a avea acele lucruri, iar fata le compătimi, dar tot şi-ar fi dorit şi ea să aibă multe lucruri preţioase, printre care şi un guzheng. Ar fi vrut să aibă destui bani să îi cumpere şi lui Hei Lian dulciurile care îi plăceau atât de mult.

          Ca să îşi vândă desenele, Loue se deghiza în băiat şi avea grijă să nu dea prea mult bănuit. Era chiar uşor să îi ducă de nas cu puţin fard şi o barbă falsă. Cicatricile se vedeau, dar crezând că e băiat, lumea nu prea o băga în seamă, sau dacă o făceau, îşi fereau repede privirea când o întâlneau pe a ei. Ştia că gardienii oraşului erau cu ochii în patru şi ceilalţi pictori nu erau deloc încântaţi de concurenţă. Nu ar fi fost surprinsă să o denunţe cineva, dar nimeni nu se aştepta la asta din partea unei femei. Desenele ei surprindeau graţia şi frumuseţea feminină în toate ipostazele, fără a dezvălui prea mult, ci lăsând loc imaginaţiei aprinse, bărbaţii erau absenţi, dar tocmai asta îi făcea pe bogaţi să îi cumpere arta. Fata nu îi spusese bătrânei cu ce se ocupă. Ştia că ar fi întristat-o şi ţinea prea mult la ea ca să-i pricinuiască durere.

          Pentru Loue, Hei Lian era ca o mamă, deşi bătrâna nu o considera atât de apropiată încât să o numească fiică. Când fata crescu, o întrebă de ce stăteau singure într-o căsuţă de pe munte, departe de oamenii din oraş. După expresia chinută de pe chipul femeii, Loue înţelese că subiectul acesta îi era interzis, că redeschisese nişte răni acoperite şi îşi jură sieşi că nu o va mai întreba despre asta vreodată. Vedea cum faţa bătrânei se ofilea din ce în ce mai mult şi ea îşi pierdea vigoarea. Nu mai avea puterea de a merge pe jos până în oraş, aşa că foloseau pluta.

          În urma ploilor de primăvară, bătrâna alunecă pe pământul umed şi se izbi cu spatele de nişte stânci, când ieşise să culeagă ierburi. Nu mai putu merge şi durerile ei erau insuportabile, până îi dădea Loue un leac din plante care să i le amelioreze sau, cel mai adesea, să o adoarmă. Fata plângea întruna. Avea doar unsprezece ani pe atunci şi se temea pentru viaţa bătrânei. Hei Lian îşi ura neputinţa şi durerea. Nu suporta să o vadă plângând. Îi spuse că o rugase pe o femeie de încredere din oraş să îi găsească un soţ potrivit şi ea nu va mai fi singură, aşa că o imploră să îi curme suferinţa. Ar fi luat de bunăvoie otrava, dacă s-ar fi putut deplasa, dar fata nici nu voia să audă. Rămăsese fără ierburile care îi mai luau din durere şi trebuia să facă rost de ele. Îi dădu un ceai cu infuzie de mac şi plecă spre cealaltă parte a muntelui, cu toate că Hei Lian îi interzisese să se aventureze pe acolo, căci erau urşi, tigri, lupi şi, mai rău, vânători care nu ar fi ezitat să tragă o săgeată în ea, dacă intervenea în urmărirea lor. Loue însă ar fi făcut orice dacă aşa ar fi putut s-o vindece pe femeia care o crescuse. Se considera datoare faţă de ea. Îi povestise cum o găsise şi o luase în grija ei. Nu fusese curioasă să afle cine îi erau adevăraţii părinţi. Simţea cum îi clocoteşte sângele în vene când îi veneau în minte siluetele fără chip, care o concepuseră şi o lăsaseră să moară. Hei Lian era totul pentru ea şi ar fi înfruntat pe oricine sau orice, fie zeu, fiară sau om, doar ca ea să se facă bine şi să continue să vegheze asupra ei.

          Nu fusese de prea multe ori prin părţile acelea ale muntelui, dar atunci o însoţise pe Hei Lian. Plantele de care avea nevoie creşteau în locuri dosnice sau în poieniţe, dar acolo erau mari şanse să se trezească ţinta vreunui animal, aşa că începu să caute cu atenţie, evitând locurile deschise. Nu ştia când mai avea ocazia să culeagă ierburile şi profită atunci ca să-şi umple traista, deşi era conştientă că zăbovea prea mult şi efectul licorii de pierdea. Îi era teamă de o Hei Lian trează, când nu era prin preajmă.

          Era prea adâncită în gânduri şi nu auzi mârâielile înfundate care veneau din spatele ei. Ceva o prinse de umăr, înţepând-o, iar un lichid gros i se scurse pe spate. Îşi întoarse încet capul, îngrozită şi văzu botul însângerat al unui uriaş tigru alb. Îşi închise ochii, aşteptând ca acei colţi să îi străpungă gâtul şi să o lase fără suflare, dar fiara scoase doar un alt sunet gutural, stropindu-i chipul cu sânge. Îşi slăbi strânsoarea, lăsând-o să se dea înapoi cu viteză. Era pe moarte. O săgeată mare îi era înfiptă în stomac şi după poziţia ei, Loue îşi dădu seama că îi perforase şi un plămân, iar acum animalul se îneca cu propriul sânge. Căzu fără vlagă la picioarele fetei, dar nişte scheunături îl făcură să se ridice cu forţă, ca apoi să cadă iar la pământ. Puiul gemea lângă mama sa. Să fi avut vreo câteva săptămâni poate. Se auzeau goarnele vânătorilor şi uriaşul tigru se chinui să se ridice, dar efortul îi era zadarnic.

          Loue îi ura pe vânători, mai ales pe aceia bogaţi, cu un rang înalt, căci nu vânau pentru a se hrăni, ci ucideau de plăcere şi ca să se laude cu iscusinţa lor. Pentru tigroaică era prea târziu ca să o ajute, dar putea salva puiul. Sunetele goarnelor se apropiau, împreună cu lătratul câinilor. Luă puiul în braţe şi o porni în fugă prin pădure, îndepărtându-se de zgomotele infernale. Ştia că dacă o prindeau vânătorii, ar fi fost acuzată de furt şi s-ar fi ales cu o mână tăiată sau poate chiar mai rău, având în vedere condiţia ei. Nu valora în ochii lor nici cât un sâmbure de piersică. Tigruţul stătea cuminte în braţele ei. Nu era familiarizat cu oamenii. Nu învăţase să-i fie teamă şi să se ferească de ei.

          Fata ajunse acasă, dar gândul că vânătorii şi câinii erau pe urmele ei o făcu să ia o decizie rapidă. Se îmbrăcă în costumul ei de vrăjitoare şi îşi ascunse chipul sub mască. Ascunse puiul într-un chepeng de sub podeaua din camera ei şi îi turnă pe gât cu forţa nişte lapte de capră cu infuzie de mac. Era cam pretenţios, mai ales că laptele era rece, dar după primele înghiţituri se lăsă singur pe spate, lăsând-o să-l hrănească. Loue scotoci apoi prin cămara cu poţiuni şi luă de acolo ce avea nevoie. Vărsă praful pe cărarea pe care venise, apoi se aşeză pe prispa casei, aşteptând, cu inima cât un purece. Amestecul vărsat trebuia să le provoace uşoare ameţeli, greaţă şi chiar halucinaţii dacă ar fi stat prea mult în aburii lui.

          Avusese dreptate în legătură cu vânătorii. Doi dintre ei se luară după câini şi ajunseră în faţa curţii ei. Aveau straie bogate şi privirile mândre. Câinii se opriră în drum, schelălăind. Chiar şi caii lor fornăiau şi se dădeau înapoi, speriaţi. Bărbaţii nu ştiau de privirea sfidătoare de sub mască.

— Tu, vrăjitoareo! i se adresă unul dintre ei, neîndrăznind să se apropie. Prada noastră a fost furată!

          Fata aşteptă să continue, dar cum el se opri, îi era clar că o bănuiau. Se ridică de pe prispă şi se apropie de ei, iar animalele se dădură înapoi cu groază.

— Stăpânii mei, eu nu am nimic de ascuns. Dacă prada v-a fost furată, cu părere de rău vă spun că nu am văzut pe nimeni trecând pe aici. Bătrâna mea mamă trage să moară şi tocmai făceam un ritual de purificare pentru ca spiritul ei să plece în pace şi să nu se întoarcă pentru a face rău. Am simţit că spiritele sunt furioase şi nu vreau să îl atragă şi pe cel al mamei mele. Domniile voastre tocmai aţi întrerupt ritualul şi mă tem că aţi atras furia lor.

          Câinii urlau şi călăreţii îşi duseră mâinile la ochi. Primul bărbat îşi scoase sabia şi o aţinti asupra fetei.

— Meriţi să ţi se curme viaţa doar pentru că ai îndrăznit să îmi vorbeşti!

          Loue nu se înspăimântă. Dacă nu îi zburase capul de pe umeri încă, atunci îi era clar că îl măcinau gândurile. Se temea de spirite.

— Dragonul de Jad îşi are sălaşul în inima râului. Unii înţelepţi spun că pe trupul lui creşte un munte, capul lui păzeşte palatele zeilor, iar coada este un râu lung. Locurile acestea sunt sub ocrotirea lui şi nu pot fi pângărite cu sânge uman. Blestemul lui îi ajunge mereu din urmă pe cei care îl sfidează. Am îndrăznit să vorbesc pentru binele vostru. Aici trăim în pace. Muntele oferă aceleaşi bogăţii şi pentru nobili şi pentru ţăranii de rând. Dacă vi s-a făcut o nedreptate, atunci vi se da altceva în schimb.

— Azi a fost o zi norocoasă pentru mine, Bai Li! interveni bărbatul care până atunci doar se uitase şi Loue îşi dădu seama că el e stăpânul. Am prins un tigru, am primit o funcţie mai bună, soţia mea a născut un fiu. Să ne întoarcem la ceilalţi!

— Dar stăpâne, câinii…

— Dă-i încolo de câini! Vrăjitoareo, să continui să-i ajuţi pe alţii!

          Cu acestea, nobilul scoase un ac de păr frumos ornat şi i-l întinse fetei, în semn de apreciere, apoi o luă spre locul de unde venise. Servitorul îi aruncă însă o privire duşmănoasă. Îi urmări pe amândoi până îi pierdu din vedere. Nu-şi putea da seama de intenţiile nobilului, dar simţea că el ştia ce făcuse şi o lăsase să scape. De atunci, ea se rugase mereu pentru el şi se gândea adesea la chipul şi vorbele lui, sperând că într-o bună zi îl va putea vedea din nou.

          Plantele nu o ajutară prea mult pe bătrâna Hei Lian, iar aceasta o rugă pe Loue să o ducă să vadă pentru ultima oară lacul cu lotuşi. Fata îi îndeplini dorinţa. Îşi dădea seama că deşi petrecuse cu femeia aceea mai bine de unsprezece ani, nu ştia nimic despre ea. Avea regrete şi acestea reveneau de fiecare dată când se uita la acel lac. Pentru Hei Lian, acesta însemna bucurie şi tristeţe, nostalgie, speranţă, aşteptare, dragoste, regret. După atâţia ani, doar amintirile o mai ţinuseră în viaţă. Fata se întreba adesea ce vede atât de deosebit la florile acelea, mai ales în nopţile cu lună plină. Dar atunci era prea tânără ca să cunoască iubirea. Bătrâna ţinea la ea, dar nu mai avea forţa să trăiască. Prea mulţi ani trecuseră peste ea. Hei Lian muri chiar în acea noapte.

          Loue îi deplânse mult timp moartea. Îi făcuse mormântul aproape de lacul ei iubit şi avea grijă să îi lase mereu flori de lotus la căpătâi. Şi-ar fi dorit să o urmeze pe bătrână, dar micul ei companion nu o lăsa în pace, amintindu-i că îi este foame. Tigruţul deveni noua ei familie şi o ajută să treacă peste pierderea suferită. Erau nedespărţiţi.

          Fata mergea foarte rar în oraş după moartea mamei ei. Lucrurile care îi plăcuseră odată nu mai aveau acelaşi farmec ca în trecut. Încă îşi mai juca rolul de vrăjitoare ca să vândă leacurile. Spre surprinderea ei, cele mai vândute poţiuni erau acelea de creştere a virilităţii şi avea grijă să ceară un bănuţ în plus pentru ele, mai ales că efectul era garantat. Nu avea nevoie de prea multe din oraş, dar nu renunţase la pictat şi se aproviziona des cu hârtie şi vopsea, ba chiar îşi cumpărase şi un guzheng la care exersa tot timpul lângă lac. Uneori mergea la templu şi lăsa ofrande generoase. Îi văzuse pe copiii care locuiau acolo şi îşi dădea seama ce norocoasă fusese ea că o găsise Hei Lian, de aceea încerca pe cât îi permitea buzunarul, să le facă viaţa mai uşoară. Majoritatea erau fete şi la vârsta măritişului, şi-ar fi găsit soţi potriviţi printre fii fiii de ţăran.

          În cazul ei însă, nici măcar ţăranii nu o voiau în familia lor. Peţitoarea cu care vorbise Hei Lian, se ţinuse de cuvânt şi îi găsise posibili soţi, dar când se întâlnise cu ei şi cu mamele lor, dezgustul lor vădit faţă de cicatricile de pe faţa ei nu lăsă loc altor sentimente. Fusese respinsă de cinci ori şi îi spuse peţitoarei, care îşi pierduse orice speranţă, că poate renunţa la ea. Inima ei nu mai făcea faţă altor întâlniri în care trebuia să tacă şi să îndure cuvintele injurioase, mai întâi ale doamnelor şi stăpânelor, apoi pe ale servitoarelor, nici vorbă să se întâlnească măcar cu o privire cu bărbatul care voia o soaţă. Astfel trecură alţi ani şi ea devenea o a doua Hei Lian, care stătea singură pe munte, cânta în unele nopţi înstelate lângă lacul cu flori de lotus şi îi spunea poveşti tigrului ei, Shedan. Lumea ei era prea mică.

          Fiara nu o părăsea niciodată. Trecuseră zilele în care Loue îl putea ridica în braţe. Acum era suficient de mare încât să o ducă el în spate. Era alb, la fel ca mama lui. Îşi făcuse un obicei din a ascunde vânatul proaspăt în magazia cu lemne şi se întorcea acolo doar ca să verifice dacă Loue îşi făcuse proviziile. Dacă era neatins, se întorcea mai târziu. Shedan nu o însoţea în oraş. Fata îi interzisese asta şi avu grijă să îi dea câteva palme peste bot ca să îl avertizeze ce ar fi primit dacă nu o asculta. În realitate ea era doar speriată să nu atragă atenţia oamenilor sau mai rău, a vânătorilor. El o aştepta lângă râu, aproape de intrarea în pădure şi mergeau împreună pe munte.

          Loue vedea schimbarea anotimpurilor, natura mereu înflorind, crescând, decăzând şi îngheţând. Zborul cocorilor nu o mai umplea de bucurie ca atunci când era copil. Locurile rămâneau neschimbate, doar ea mai adăuga ani la singurătatea ei. Se întrebase adesea ce o ţinea acolo, dar nu reuşise să găsească un răspuns. Ea era aceeaşi dintotdeauna, dar ceva avea să o schimbe.

          Într-o vară, ieşise să culeagă ierburi ca de obicei. Nu îi mai era teamă să meargă pe cealaltă parte a muntelui. Shedan era mereu acolo să o ocrotească. La fel ca în ziua în care îl salvase pe el, Cerul o călăuzi spre trupul rănit al unui bărbat care zăcea în iarba înaltă. Sabia lui era plină de sânge, la fel şi hainele, dar respira uşor. Îl luă şi îl duse acasă pentru a-l îngriji. Fusese rănit de un cerb, dar coarnele nu îl străpunseseră prea adânc şi nu nimeriseră organele vitale. Îi putea salva viaţa.

          Tânărul rămase inconştient câteva zile, iar într-o noapte se trezi brusc. Camera era luminată de razele lunii şi în aer se simţea un parfum delicat. Nu ştia unde se află. Îşi simţea capul greoi şi trupul amorţit. Se ridică cu greu şi ieşi afară. Pe pod, înconjurată de ape şi lotuşi, stătea o zeiţă, cântând la guzheng şi din voce. Părul ei negru părea că se desprinde direct din cerul nopţii, pielea ei era la fel de albă la zăpada, iar luna îi încorona capul. Ar fi vrut să se apropie şi să-i cadă la picioare, dar tigrul care stătea lângă ea îi tăie avântul. Când ea îl văzu, se opri din cântat şi îi zâmbi. Bărbatul nu mai rezistă. Îi promise tot ce ştia că ar fi vrut o femeie. Îi oferea giuvaieruri, mătăsuri, grădini cu flori, chiar un întreg palat, dacă ar fi acceptat să îi fie soţie. Loue nu îi răspunse. Bănuia că delira din cauza febrei şi avea vedenii, aşa că doar îi zâmbea blând şi îl îndemnă să doarmă din nou.

          Când se înzdrăveni destul, tânărul Errao vru să plece acasă la el. Servitorii şi familia lui îl aşteptau. El însă nici nu se gândea la ei. Îi tot veneau în minte cuvintele pe care le rostise cu câteva nopţi în urmă şi luase zâmbetele ei drept acceptare a propunerii lui. Dar ziua îi dezvăluise adevărata faţă a celei pe care o considerase o zeiţă şi îi ceruse mâna cu atâta ardoare. Se simţea trădat, dar nu îşi putea lua înapoi cuvântul. Când Loue se oferi să îl însoţească până la poalele muntelui, acolo unde văzuse recent că se adunau din ce în ce mai mulţi oameni, el crezu că e un fel de constrângere din partea ei, ca să îi reamintească ce îi promisese, deşi aceasta se îngrijora doar de starea lui ca de cea a unui pacient. Pe drum, Errao era preocupat de ceea ce ar fi spus familia lui. Acum, fata pe care mama lui i-o alesese să-i fie soaţă, i se părea mai puţin urâtă decât cea care se afla lângă el.

          Norocul lui Errao fu că se întâlni cu servitorul lui credincios, Feng, chiar în locul lor de vânătoare, unde fusese rănit de cerb. Astfel, ruşinea lui nu i se arătă decât acestuia şi nu era nevoit să o prezinte încă familiei lui. Servitorul îl căutase în lung şi-n lat, dar cum Errao nu spusese nimănui unde pleacă, nimeni nu ştia unde dispăruse. Îl căutase prin toate locurile unde ştia că avea obiceiul să meargă, chiar şi în câteva Case ale Florilor, unde aflase de la o fată că după ce o vizitase, se dusese cam beat pe munte şi avea şi sabia cu el. Errao plecă cu Feng, lăsând-o în urmă pe Loue, care se întoarse la îndeletnicirile ei. Nici măcar nu i se mulţumise că îi salvase viaţa, dar nu îi păsa. Era bucuroasă că îl putuse ajuta.

          Însă viaţa ei nu continuă cu aceeaşi linişte cu care se obişnuise. Errao era bântuit zi şi noapte de promisiunea făcută şi de ruşinea pe care ar fi adus-o asupra sa dacă şi-ar fi îndeplinit-o. Feng îl vedea palid, bolnav, mereu dus pe gânduri şi îl îngrijora starea stăpânului său. Nemaiputând suporta pricina supărării lui, acesta îl întrebă care e cauza ce îi provoacă atâta mâhnire.

— Feng, am fost blestemat de o vrăjitoare şi era chiar aceea pe care ai văzut-o însoţindu-mă. Am fost rănit, probabil, şi aceea a fost lucrarea ei. M-a dus la casa ei şi m-a îngrijit, iar eu credeam că e o zeiţă. Nu m-am putut împotrivi. Mi-a smuls promisiunea de a mă însoţi cu dânsa şi nu îmi pot încălca cuvântul. Ea e cauza nefericirii mele.

— Atunci, vrăjitoarea trebuie să moară.

          Feng ţinea prea mult la stăpânul lui, căci îl veghease încă de când era în faşă. Împărţeau aceleaşi bucurii şi tristeţi. Se bucura când îl vedea fericit pe Errao, iar pentru asta era în stare să taie din rădăcina sursa mâhnirii, care îl rodea ca un vierme pe interior. Cuvintele servitorului îi readuseră zâmbetul pe buze stăpânului.

          Era trecut de amiază când Feng ajunse la casa vrăjitoarei. Ea nu era acasă, dar el ştia cum ar fi putut să o momească să vină mai repede. El chiar nu voia să meargă noaptea prin pădure. Îi auzise pe oameni vorbind despre Demonul Alb, o bestie care semăna cu un tigru, dar mult prea mare ca să fie un simplu animal. Nu era sigur de vorbele lor, dar tot îl nelinişteau, aşa că acţionă repede. Îi dădu foc casei, apoi se ascunse în tufişurile ce dădeau spre lac, urmărind cum se împrăştie flăcările şi fiind atent la orice mişcare. Îşi pregătise arcul şi săgeţile şi aşteptă.

          Loue vedea fumul negru ce se înălţa deasupra pădurii. Nu îi luă mult să înţeleagă că venea dinspre casa ei. O luă la fugă, cu Shedan pe urmele ei. Flăcările înghiţiseră casa cu totul. Nu mai era nimic ce putea fi salvat. Săgeata lui Feng era pregătită, dar chiar înainte să o lanseze, se trezi cu braţul sfâşiat şi cu un tigru enorm deasupra lui. Nu îşi omorî ţinta pe loc, dar săgeata sigur o nimerise. Răgetul tigruluise împletea cu strigătele de durere şi spaimă ale servitorului. Furia fiarei era teribilă, la fel şi cruzimea lui. Shedan îl ucise, apoi veni cu botul însângerat, lângă stăpâna lui.

          Loue plângea. Săgeata o nimerise în umăr, iar durerea era insuportabilă. Hainele i se pătau cu sânge. Tigrul gemea uşor şi mormăia, învârtindu-se în jurul ei. Erau aproape de mormântul lui Hei Lian. Trecuseră mulţi ani de la moartea ei, iar fata încă îi simţea lipsa, dar nu voia să aibă aceeaşi viaţă ca mama ei. Îşi scoase săgeata şi se îngriji singură, avându-l mereu pe Shedan în preajma ei. Măcar de loialitatea lui putea fi sigură. Nu mai avea o casă, dar cumva se simţea uşurată, de parcă o povară nevăzută i se ridica de pe umeri. Incendiul arsese şi o parte din podul de pe lac, chiar şi câţiva lotuşi . Cenuşa ce rămăsese în urmă şi se ridica la fiecare pală de vânt mai puternică, părea că ia cu ea o parte din durerea şi amintirile fetei. Loue ştia că locul acela nu era al ei. Nici nu fusese vreodată. Acolo era doar o umbră a lui Hei Lian, iar ea trebuia să îşi găsească drumul ei. Oamenii îi făcuseră rău. Putuse îmblânzi chiar şi inima unui demon, doar cea a unui om nu. Loue plecă de pe munte împreună cu Shedan. Mereu împreună. Departe de oameni, departe de amintiri, departe de lacul cu flori de lotus.