GSF62 ban02-650

          Își pipăi confuz vestonul zdrențuit. Era ud. Sânge? Apă? Sevă? Trase adânc în piept aerul fetid: mirosea a junglă, moarte și putreziciune, dar nu și a sânge. Ghemuit în patru labe, așteptă nemișcat câteva clipe să i se obișnuiască ochii cu întunericul aproape absolut. Două-trei raze firave scurse din sus în jos, topite în umezeala densă. Pereți de cavernă acoperiți gros cu o colcăială moale de liane, scârțâind a viață de insecte. Să fi ajuns înapoi în Boca del Diablo, unde începuse toată blestemăția?

          Întinse mâinile în față, temător, și începu să înainteze încetișor prin mâzga caldă. Palmele-i poposiră pe un morman de obiecte tari, alunecoase, mai înalt decât putea el simți. Apucă unul dintre ele și-l roti, trecându-și degetele peste orbite și măsele. Îl aruncă înapoi și luă altul, cu fruntea sfărâmată înspre înăuntru de-o lovitură feroce. Femei și copii. Nu, asta nu era aceeași peșteră, sau cel puțin nu în același ”atunci”.

          Ascultă cu atenție, îngrijorat, dar în afară de freamătul gâzelor nu mișca nimic, nici grohăit de bori, nici tropăit de paoni. Grijuliu totuși să rămână neauzit, porni înapoi în patru labe, căutând jungherul negru. La fel de orb ca în acea noapte de căcat când începuse toată blestemăția…

          *

          — Alfa, răspunde, Alfa. Sunt Charlie, mă retrag spre vest.

           Șoapta tremurătoare se stinse lent, înghițită de arboret, la fel ca toate zgomotele junglei. Radioul rămase tăcut, înfundat de vocea morții. Se împiedică de o rădăcină ascunsă sub ferigi și aproape că scăpă pistolul-mitralieră, dar îl înhăță disperat și acesta scuipă spre cer doar un clinchet firav, în loc de-un zdrăngănit ce l-ar fi costat viața. Plăti cu un genunchi julit bine, dar un preț mult mai mic decât ce i-ar fi făcut gherilele dacă-l găseau.

          Oftă și se ridică, ajutându-se de Kalașnikov ca de o cârjă și sprijinindu-se de copac. Ceva-i trecu în goană peste degete, grăbit pe zeci de piciorușe, și-și scutură scârbit palma din reflex, cât pe ce să cadă din nou. Arma era mai grea decât M16-urile cu care era învățat și-l dezechilibra, dar era mai bună decât nimic. Pușca lui bine unsă zăcea acum undeva la marginea taberei rebelilor, și porcăria asta chinezească stropită încă de sângele indianului de la care o luase era tot ce mai avea ca simbol al civilizației în acest iad verde, mai potrivit triburilor decât comando-urilor de parașutiști.

          Scoase încărcătorul: doar câteva cartușe, suficiente pentru o rafală-două. Verifică glezna: stiletul era la locul lui, ultimă apărare în caz de nevoie. Ura să folosească arme albe și spera să nu ajungă acolo, căci macetele gherilelor l-ar fi înfrânt cu ușurință.

          — Bravo, Delta, Echo, Foxtrot! Sunt Charlie, răspundeți!

          Emițătorul răspunse doar cu anemice cârâituri statice, la fel de mort ca și camarazii săi. Și ca și el, cât de curând, dacă nu făcea ceva. Dar ce? Guvernul nu-i va căuta prea curând, Americanos nici atât. Atunci ce? Să aștepte să-l găsească băștinașii și să-i pună capul la uscat?

          Un șuierat din stânga sa, întors degrabă din față. Erau buni, nemernicii, îl încercuiau ca la carte! Se întoarse spre dreapta, înfipse arma în perdeaua de liane și trase cu ea până peretele verzui se despică, împroșcându-l cu stropi lipicioși. Cu picioarele înainte, se lăsă să alunece pe coasta abruptă, spre fundul mocirlos al râpei. Se izbi de două ori de câte un trunchi de copac și gemu, iar din desiș ceva mare, nedefinit, mârâi și fugi, unduind. Se rostogoli și se opri dureros cu fața în noroiul împuțit, înghițindu-și cu greu un țipăt de durere. De sus, de pe creastă, auzi strigate câteva vorbe. Nu înțelegea dialectul, dar știa prea bine ce înseamnă, așa că nu mai pierdu timpul, ci se ridică șchiopătând și porni grăbit prin pârâul mlăștinos, spre apus.

          Către Boca del Diablo. Cu doar o seară în urmă râseseră în fața hărții, amuzați de frica superstițioasă a triburilor față de caverna care cică ducea în iad; șase soldați vânoși, bine hrăniți și antrenați, plini de viață și aroganță. Acum cinci dintre ei erau morți, iar iadul se dovedea că nu era în peșteră, ci chiar aici, afară.

          Câteva replici furioase revărsate cu iuțeală una peste alta, apoi o împușcătură și-un glonț șuieră veninos și pleoscăi nu departe de el. Aruncă arma care-l îngreuna și fugi, mai mult ciută speriată acum decât războinic. Radio-emițătorul îi alunecă și el de pe umăr, lepădat ca o piele de șarpe, și se afundă în apa călduță, neputincios.

          *

          Penumbra din peșteră era uscată și răcoroasă, de parcă ascundea vreun pampas îndesat cu grijă în muntele jos, cocârjat sub valurile verzi de vegetație deasă. Deschizătura rotundă semăna într-adevăr cu gura unui anaconda mitic, rânjită cu stalactite ascuțite ca niște colți și cu pârâul firav despicat în limbă șerpească afundându-se în străfundul gâtlejului de piatră.

          Privi temător spre frântura de cer înnorat: oare vor intra după el? Nu era dispus să aștepte și să afle. Apucă ferm cu stânga o liană noduroasă din zecile care acopereau pereții, mai asemănătoare unor rădăcini decât paraziților agățători ce sufocau copacii de afară, și porni spre interior.

          Treptat, amestecul difuz de lumină cu beznă se îndesi, apăsător, și se trezi călăuzit doar de susuratul tot mai pierit al torentului. Curentul de aer călâi cu iz de muson muri de tot, înlocuit de altul rival, șuierând dinspre străfundul cavernei uscăcios și cu parfum de fân. Se opri și-l trase pe nări, adulmecând nedumerit, apoi încremeni: o duhoare de fiară asudată, murdară, păru să-l izbească din senin. Instinctiv, se ghemui și-și lipi spatele de piatră, pregătit.

          Dar nimic. Ascultă întunericul. Liniște, doar o respirație grăbită, a lui, deși parcă întoarsă de-un ecou prea apropiat. Întinse mâinile în față și acestea se opriră pe-o blană deasă și aspră, întinsă peste ceea ce părea un piept musculos. Răsuflarea ecou se desprinse de-a sa și coborî într-un grohăit provocator, iar un corp masiv, dar surprinzător de agil, se năpusti asupra sa. Soldatul se ghemui mai tare și bestia împunse cu ură acolo unde credea că-l va găsi, însă se izbi doar de liane și gemu. Omul i se rostogoli între picioarele păroase și-l împiedică, încercând să-l împingă departe de el. Fără succes, căci corpul atacatorului era prea greu: căzu cu un icnet peste el și se încleștară într-o trântă disperată.

          Ostașul încasă o copită în burtă și pufni, rămas fără aer și învăluit de durere, dar și degetele sale găsiră ochii dușmanului și acesta chirăi chinuit. Se rostogoliră prin albie, iar fiara dădu să-l muște ca să se desprindă. O prinse disperat de colții masivi și se ținu strâns de ei, cu fața lipită de botul urât mirositor și ticsit cu dinți, în timp ce genunchii îi căutară pântecele și izbiră, răsplătiți cu un urlet. Adunați într-un ghem, om și bestie se răsturnară împreună peste marginea unei neașteptate genuni, zbierând la unison.

          Pentru o clipă, soldatul avu strania impresie că nu mai cădea, ci, dimpotrivă, zbura în sus. Doar pentru o secundă, căci apoi se simți sfărâmat de îmbrățișarea dură a pământului și se afundă în beznă, alt întuneric decât cel al Gurii Dracului. Unul plin de durere.

          *

          — Fir’ați ai dracu’ de bori…

          Mormăitul doar pe jumătate nemulțumit venea din dreapta lui, șoptit în barbă. De undeva din spate auzea alte șoapte, dar nu destul de clar cât să le înțeleagă. Soldatul întredeschise ochii, amețit, și-i închise grăbit înapoi, izbit de lumina orbitoare a soarelui roșu uriaș, nestăvilit de nici un nor pe cerul de un albastru prea deschis ca să fie corect. Pe retină-i rămase o fracțiune din imaginea întrevăzută: două picioare îmblănite, cafenii, cu negre copite înfășurate într-un fel de mocasini din iarbă împletită.

          — Să știi că-mi dau seama că te-ai trezit. După răsuflare.

          Se răsturnă pe spate, oftă și deschise ochii. Se trezi privind drept în cei galbeni ai unui micuț satir zâmbitor, care molfăia o păpădie între buzele cărnoase de catâr. Tot de asin era întregul cap, cu excepția coarnelor de țap, acoperite și ele cu paie. Într-o mână ținea un fel de răzătoare de piatră, iar în cealaltă o piele însângerată, zdrențuită. În spatele său, solul uscat al stepei sorbea firișoarele roșii care se revărsau din corpul jupuit al unui fel de om-mistreț, mare cât un boxeur de categorie grea.

          Cu un gest reflex, își duse grăbit mâinile pe cap și-și mângâie îngrijorat părul, iar satirul râse cu un nechezat:

          — Ce să fac cu peticul tău? Tu ai venit deja dezpielițat, după câte văd. Cât despre bor, lui nu-i mai trebuie blana pe lumea cealaltă. Și chiar dacă ar vrea-o, cu atât mai mult i-aș lua-o, blestemat din Nelume!

          Rânji, ridică din umeri și se ghemui într-o poziție de amerindian, dar cu genunchii înspre spate ca la capre, și-și strecură piatra în legătura de la brâu. În afară de fusta de cânepă, scurtă precum un kilt, mai purta doar două fâșii de piele încrucișate peste piept, de care atârna la spate o lance scurtă, tot cu vârf de obsidian cioplit.

          — Sunt în iad? Ești Diavolul? Sau vreun drac oarecare?

          Satirul împinse în față buza inferioară, a neînțelegere, și sorbi floarea molfăită.

          — Suntem în Lume. Nu știu de iad, noi aici avem Câmpia, vaurii au Munții și borii Nelumea. Poate că tu vii din acel iad de care zici, că nu am mai văzut p-aci d-ăștia gata jupuiți ca tine. Eu sunt Lahadar, din clanul Laha de paoni.

          Îi întinse mâna, surprinzător de omenească în afară de blana scurtă și deasă, și-l ajută să se ridice. Scoase de la brâu un pumn de fân și i-l întinse prietenos, dar omul îl refuză și răspunse, pipăindu-și absent dinții încă întregi, ca prin miracol:

          — Eu sunt… poți să-mi spui Charlie. Din clanul Trupelor Speciale. De pe Pământ. Ăla ce-i? arătă el spre cadavru.

          Paonul îl privi bănuitor printre genele lungi de cămilă și izbucni în râs:

          — Glumeț mai ești tu, Ciarli! Păi e un bor, nu? Doar ar trebui să știi mai bine ca mine!

          — Hă? De ce?

          Lahadar pleoscăi și scoase limba la el:

          — Hai, măi! Și pământ, auzi! În pământ trăiesc râme, dar ditamai găliganul, asta nu cred! Ți-ar trebui o măgăoaie de vizuină!

          Necheză din nou, amuzat, și se legănă de pe o copită pe alta. Charlie, surprins, se uită dincolo de bor: nici urmă de Boca del Diablo, nici de munte sau junglă. Doar un pâlc de copaci stranii, întinși spre cer ca niște mături roșiatice de nuiele uscate, iar dincolo de ei savana nesfârșită. Se întoarse spre spate și zări un grup de alți câțiva satiri ghemuiți, la fel de micuți ca și primul, privindu-l bănuitori, sprijiniți în lănci și șușotind vorbe de neînțeles. Ceva mai departe, un grup de iurte, printre care mișunau femele fără coarne și mânji, iar apoi tot doar câmp fără margini, cu fânețe uscate, unduitoare sub vântul călduț.

          — Ei de ce vorbesc altă limbă? Ca să nu-i înțeleg eu?

          Lahadar îl privi din nou ca pe un nebun:

          — Ciarli, tu ori ești cel mai hazliu măscărici, ori te joci cu mine. Și nu-mi place.

          Scoase unealta de la brâu și răzui câteva minte blana borului, înlăturând cu îndemânare fâșiile de grăsime murdară de sânge. Fără să se mai uite la el, mormăi:

          — Ei vorbesc limba noastră, de paoni. Eu am vorbit cu tine în limba voastră, de…

          — Lahadar! Gunu șembek! Kog î mâș! strigă spre el unul dintre ceilalți tineri, iar satirul aruncă blana și țâșni grăbit în picioare, mijindu-și ochii și zvâcnind din nările mari, lărgite de spaimă.

          Înhăță lancea, o apucă strâns în dreapta și trase pe stânga scutul de nuiele ce fusese sprijinit neglijent de bestia moartă. Fără altă vorbă, se năpusti pe lângă Charlie, aproape răsturnându-l, și se alătură pâlcului de războinici care fremătau alerți.

          Bărbatul se ridică într-un genunchi și încercă să deslușească orizontul spre care gesticulau paonii. Un șir vag de siluete părea într-adevăr să se apropie cu repeziciune, precum niște călăreți mongoli, într-un arc menit să cadă peste tabără din partea opusă celei apărate de tinerii de aici. Laharii nu mai stătură pe gânduri, ci chiuiră ca apașii și tropotiră într-o cavalcadă vijelioasă, într-o semilună scurtă pe lângă tabără, ca să le iasă invadatorilor în cale.

          Charlie se ridică și, din obișnuință, dădu să tragă la umăr arma, ca să țintească. Pipăi degeaba în aer  și realiză că nu mai e soldat, ci doar un rătăcit; se simți gol și neajutorat ca un pui de găină. Se adună și privi în jur, iar ochii îi căzură pe bor. Se repezi la mort și-l răsturnă, dar nu găsi ceea ce spera: omul-mistreț era lipsit de arme. Cum oare? Nedumerit, îl cercetă și văzu că fusese ucis cu mai multe împunsături, probabil de lăncile paonilor.

          Un chirăit îi atrase atenția și se întoarse spre trib. Atacatorii ajunseseră la marginea cercului de iurte înaintea localnicilor și măcelăreau cu cruzime femeile și copiii, nemiloși și grăbiți. Nu păreau interesați de pradă sau captivi, ci doar de masacru, și numai câțiva bătrâni care li se opuneau cu disperare le mai întârziau pătrunderea până în mijlocul taberei, unde se ascundeau mânjii cei mai necopți și mamele lor înspăimântate.

          Soldatul nu mai ezită, ci porni în goană drept spre corturi. Alergă încrâncenat, cu ochii-n pământ, și-și ridică privirea doar când pătrunse gâfâind printre primele locuințe. Zări nu departe un mănunchi de sulițe lungi, flexibile. Nu avu timp să se întrebe ce-i cu ele, arme atât de nepotrivite șarjelor de cavalerie ale paonilor scunzi, ci înhăță una și porni grăbit spre locul ciocnirii.

          Acolo, laharii ajunseseră în sfârșit peste satirii invadatori și se învârtejeau în spirale furioase, fiecare încercând să-i cadă dușmanului în spate sau pe partea fără scut pentru a-l împunge cu lancea, dar și, în același timp, să-și apere propria piele. Cu toții pufneau furioși și se ocărau cu insulte de neînțeles, aruncând sau izbind cu lănci și fluturând din paveze.

          Charlie se împiedică de vreo sfoară și căzu, lungit cu fața în jos. Se întoarse grăbit pe spate, la timp să privească drept în ochii roșii ca de taur al unui paon din celălalt clan, care se năpustea spre el oblic pentru a-l lovi lateral, precum era învățat. Mult mai înalt și cu mâinile mai lungi, omul se ridică în genunchi și înhăță sulița lungă, se aplecă fulgerător spre satir și împunse cu forță drept în pieptul acestuia. Uimit, cu ochii mari de șoc, atacatorul se frânse și se încovoie peste arma ce-i ieșise prin spate, urlându-și durerea și disprețul față de dezonoarea de a fi ucis în acest fel straniu, care nu respecta legile luptei.

          Soldatul dădu să tragă sulița din cadavru, dar nu reuși, la cât de adânc o înfipsese în nefericitul războinic. Privi în jur după altă armă și observă că se schimbase din nou câmpul de bătălie: adversarii aruncaseră cu toții lăncile și alergau împreună spre grămada de sulițe, urlând umăr la umăr de parcă erau aliați, nu dușmani. Urmărindu-le privirile repezite cu spaimă spre cer, Charlie înțelese motivul: un stol de cinci-șase zburătoare se apropia cu repeziciune, părând să cadă direct din soarele ce li se reflecta orbitor peste platoșele negre, metalice.

          Paonii înhățară sulițele câte doi-trei, amestecați acum indiferent de clan și uniți de groaza comună. Răpitorii cerești se scoborâră ucigători asupra lor, prea repede ca omul să mai ajungă și el la arme, și dintr-o dată îi putu zări limpede: erau oameni-vulturi cu priviri fixe, necruțătoare, apărați de pieptare și jambiere de bronz sculptat. La capătul aripilor cenușii aveau palme care strângeau mănunchiuri de lănci de aruncat, dar și săbii prelungi și subțiri, de culoarea nopții, iar picioarele le aveau, ca la maimuțe, tot mâini, și încordau cu ele arcuri scurte cu săgeți ascuțite în vârf ca acurile.

          Proiectilele începură să cadă șuvoi peste satiri, străpungând cu ușurință apărătoarele acestora de piele sau nuiele împletite, dar paonii încă întregi rămaseră dârzi încleștați pe sulițe, împungând cu ele spre cer. Unul câte unul, vulturii se năpustiră în picaj, șuierând din săbiile mlădioase sau izbind cu ciocurile întărite cu vârfuri de bronz, și satirii se înroșiră, acoperiți cu tăieturi hidoase. Sulițele lor izbiră platoșele negre iar și iar, fără să le poată străpunge, și doar unul dintre înaripați se răsturnă urlând, pătruns de-o lovitură norocoasă drept în ochi.

          Charlie fu cutremurat de-un chirăit ce-i îngheță sângele de groază și se întoarse: un vultur-om se lăsa asupra sa. Soldatul se împiedică și căzu într-un genunchi, apucându-se cu palma de glezna încă îndurerată, și simți pe sub pantalon forma lunguiață a tecii stiletului. Îl înhăță cu înfrigurare și se întoarse exact când aripile se strânseră asupra sa, apoi îl repezi disperat spre pieptul împlătoșat. Spre surpriza sa și-a zburătorului laolaltă, lama de oțel alb tăie cu ușurință bronzul negru, trecu prin el și sfâșie inima fremătătoare, deschizând calea unui șuvoi de sânge fierbinte, întunecat.

          Se prăvăliră, urlând unul de chin și-altul de spaimă, iar pentru o clipă lumea tăcu, amuțită de îmbrățișarea caldă a aripilor. Ochii gri-verzui ai omului-vultur se stinseră încet, plini până în ultima clipă de mândrie marțială și ferocitate, iar ciocul învelit în bronz negru cu interstiții argintii coborî pe gâtul soldatului cu blândețea tandră a moliciunii morții. Charlie împinse cadavrul cu picioarele, se ridică acoperit de sângele gros al inamicului și-și urlă triumful fluturând spre cer stiletul de oțel, strălucitor acolo unde razele amiezii cădeau peste puținele părți neînroșite.

          Zburătorii abandonară grupul ferfenițit de paoni, lahari și invadatori sfârtecați laolaltă, și se rotiră peste om într-un cerc de pene cenușii și platoșe negre, chirăindu-și uimirea. Charlie flutură din nou spre ei lama argintie, sfidător, iar vulturii zbierară la sclipirea nelumească și se întoarseră, fugind spre nord.

          *

          — Mă dor picioarele, oftă Charlie.

          Lahadar, posomorât, nu-i răspunse. Avea trunchiul și spatele crestate de tăieturi noi, linii adăugate păienjenișului de cicatrici deja uscate, dar rana cea mai grea-i zăcea în ochii galbeni acum parcă stinși, goliți de veselie.

          Charlie privi în față, spre șirul de lahari de toate vârstele care străbătea iarba foșnitoare uscată, fără să o bage în seamă în pofida foamei. Încărcați cu samare sau trăgând cărucioare ușoare, pășeau grăbiți, adunați în grupulețe. Războinicii supraviețuitori, amestecați printre soții și puiandri, ajutau la cărat catrafusele tribului, înhămați cu căpestre trecute peste lăncile de pe spate, agățate cu vârful în jos. În față și-n spate mărșăluiau izolați câțiva dintre ei, cu armele invers, orientate spre cer. În depărtare se mai întrezărea vag cârdul atacatorilor Gunu, gonind spre propriul clan, acum lipsiți de orice zel războinic.

          Soldatul se uită cu atenție la satir și lancea sa ațintită în sus și înțelese.

          — Familia ta… au fost printre cei uciși?

          Lahadar ridică din umeri fără să răspundă, smulse din mers o floare roșie și și-o înfipse între dinți, mestecând-o ușor, visător. Charlie insistă:

          — Îmi pare rău. Nu ar fi fost mai ușor să mai rămânem acolo peste noapte?

          — Nu, despielițatule, clătină din cap paonul. Acum acolo zac doi vauri morți și locul e dezonorat. Nici noi, nici gunii nu o să mai paștem acolo prea curând. Și nici dacă am vrea nu am putea.

          Charlie ezită, nesigur cum să întrebe, dar își luă inima în dinți, îi puse o mână pe umăr și încercă să-l încurajeze:

          — O să-i răzbunăm, fii pe pace. Gunii vor plăti pentru ticăloșie! Ce război e ăsta, să omori copiii?

          Satirul smuci din greabăn, înlăturând mâna, și pufni:

          — Nu înțelegi nimic, Ciarli, parcă nu ai fi de pe lumea asta. Gunii? Nu suntem în război cu ei. Așa e datul nostru, al clanurilor, să facem raiduri împotriva celorlalți și să-i împuținăm. Nu era nimic ticălos în asta când lumea era întreagă, cu atât mai puțin acum când se micșorează și nu mai e destul câmp pentru toți.

          Bărbatul tăcu, nedumerit. Se simțea însă recunoscător față de paonul care probabil că-i salvase viața și îi părea rău să-l vadă trist, tocmai el care râdea atât de ușor la începutul zilei.

          — Vaurii atunci? Zburătorii? Ei au dezonorat?

          Lahadar trânti furios copita peste iarbă, o strivi cu ură și se îndepărtă în goană. Un alt paon în doliu, care auzise discuția, se apropie de Charlie și-i spuse gutural, stâlcind cuvintele:

          — Nu ei. Ei voie, ei drept să ne vâneze. Tu dezonorat, suliță la paon, nu onorabil, sabie mică vrăjită la vaur, nu onorabil.

          Satirul clătină din cap spre Lahadar, care înainta singur prin fânețe, îndepărtat de șir.

          — Și el dezonorat. Prost, de ce băgat luptă bori, salvat tu? Adus nenorocire trib? Noi plecat, altfel zi după azi, vauri venit, cerut preț trei vieți pentru nobil ucis greșit. Noi plecat, lăsat morți ofrandă, poate ei mănâncă morți și iartă. Poate nu. Lahadar soție, fiică, morți, acum mâncare la vauri, el doare.

          Războinicul îl privi cu ochi triști, rotunzi, și oftă:

          — Eu mama, tata, rămași mâncare vauri. Ei nu mai ajunge cu onoare strămoși, dar preț e preț, vauri nu iartă. Și eu doare, Ciarli…

          Bărbatul dădu să răspundă, dar se întrerupse apăsat de-o senzație grea, de lipsă. Își luă ochii de la satir și văzu de ce: șirul se oprise, vorbele se stinseseră. Nimic nu mai mișca, nimic nu se mai auzea, doar vântul de stepă fluiera nepăsător peste paonii îngenuncheați ca niște statui cu boturile în piept, iar iarba înaltă vălurea printre ei, mirată parcă, ca și cum i-ar fi îndemnat blândă să-și continue drumul.

          Vălureau ușor și penele moi, cenușii tărcate cu alb, ale vaurului care stătea nemișcat în mijlocul mării uscate, tăcut, dar cu fulgere în ochii verzi. Ca și la cel pe care îl ucisese el, platoșa neagră și acoperământul pentru cioc erau decorate cu liniuțe argintii, spațiate artistic precum o muzică vizuală sumbră, un Wagner încremenit în bronz. În pământ erau înfipte două săbii cernite, iar zburătoarea se ținea ferm de ele, strângându-le pe una de mânerul delicat din os sculptat, iar pe cealaltă direct de lamă, lăsând să curgă lent de-a lungul ei un pârâiaș de sânge, spre solul însetat.

          — An Ar’Ghah, șu Fiu’ghar, kan Gahyi! Ve lamo șeșemihanu, hahu șue gdome! șuieră pe un ton ascuțit, arogant și tăios, apoi rămase în tăcere, la fel de statuară ca și până atunci, efigie a regalității.

          Un bătrân făcu o plecăciune și ridică mâinile goale, întrebător. Vaurul mișcă vag ciocul înzorzonat, poruncitor, iar paonul se sculă și strigă ceva, după care se grăbi să îngenuncheze înapoi. Războinicul cu care vorbise mai devreme clătină din cap a supunere și-l înhăță pe Charlie de cot, trăgându-l spre vultur. Dinspre dreapta se apropie și Lahadar, cu o sclipire ciudată în ochi, și-l apucă și el de-un braț, parcă ceva mai blând.

          Ajunși în dreptul zburătoarei, satirii se ghemuiră, trăgându-l la pământ și pe om. Mult mai înalt decât ei, fu nevoit să se așeze direct în fund, icnind când glezna rănită atinse solul, iar teaca stiletului îl înțepă dureros, inconfortabil. Vaurul întinse lent o aripă spre celălalt paon și șuieră ceva, prea rapid ca Charlie să deslușească vorbele. Cei doi satiri se priviră confuzi și schimbară câteva replici grăbite, iar Lahadar dădu să întrebe ceva, dar pasărea chirăi scurt, categoric, și copitatul indicat se ridică și fugi înapoi la trib, unde rămase la fel de umil și nemișcat ca și restul.

          — Vaurul a venit să-și ia prețul de sânge, după cum e dat din moși-strămoși, îi traduse Lahadar pe un ton tern. E Arga, soața lui Fiuhar, lord al kanului Gahy. Cel omorât de tine. Vrea să mergem cu ea.

          — La moarte? întrebă bărbatul, resemnat.

          — Desigur, unde altundeva? rânji satirul. Doar nu crezi că ne duce în kan să bem sumia?

          — Și ce-a fost cu celălalt?

          Lahadar se uită spre vaurul care nu dădea nici un semn că s-ar impacienta sau ar simți durerea palmei tăiate de sabie și se grăbi să-i explice:

          — Prețul de sânge e de trei vieți. Șeful tribului te-a dat pe tine, căci tu ai omorât și vaura te-a cerut. Pe mine, vinovat că te-am salvat de bor. Și pe Lahașan, pentru că e singur și rănit. Dar Arga l-a alungat, căci zice că are deja a treia viață ce trebuie sacrificată.

          Charlie privi scurt în spatele zburătoarei, dar nu se vedea nimeni altcineva.

          — Cine?

          — Habar n-am, nici noi nu înțelegem. Dar nu e dat ca paonii să pună la îndoială voia vaurilor, așa că ne supunem. Și-apoi, mai contează? În moarte fiecare piere singur…

          Înaripata chirăi scurt și-și băgă în teaca de la spate sabia pe care o ținea de mâner. Tribul se grăbi să se supună, se întoarseră spre vest și porniră în goană, cu pași mari, fără să îndrăznească să scoată vreo vorbă.

          Vaura așteptă până se îndepărtară, împinse lama neagră înfiptă în sol până când aceasta se rupse, o unse cu propriul sânge și așeză partea ruptă alături de cea împlântată. Cu lentoare, respect și, parcă, o urmă de tandrețe. Se uită oblic spre ei, la fel ca orice acvilă pământeană, și șuieră scurt:

          — Șă merșem.

          Se întoarse și porni spre nord, urmată degrabă de satirul supus, șocat de incredibila favoare pe care le-o făcea vorbind în altă limbă decât cea cerească, a aristocraților din kanurile vârfurilor muntoase.

          *

          — Frumoasă, Lumea.

          Lahadar se așeză lângă bărbatul care privea pierdut în zare peste stepa nesfârșită, monotonă. Liniștit că prin moarte va îndrepta dezonoarea, zâmbea din nou, iar în ochii galbeni îi licărea iarăși voința. Charlie privi cu coada ochiului spre vaura zgribulită sub ploaia măruntă și rece, cu ochii închiși și penele fleoșcăite strânse trist în jurul picioarelor ude.

          — Nu e încă destul de lumină pentru ei. Nici noi nu vedem noaptea mai deloc, și nici măcar borii, dar pentru vauri lipsa soarelui e de-a dreptul moarte. Pentru ei vârfurile munților sunt acasă, cu înaltele kanuri zidite din stânci acoperite de zăpada ce reflectă razele…

          — Sunt lorzii voștri? Sau doar tirani?

          Paonul îl privi lung, fără a înțelege.

          — Sunt vânătorii noștri. Cât a fost Lumea mică, noi am locuit văile munților, ei crestele, și când le-a fost foame ne-au ucis, iar când nu, ne-au învățat legile și onoarea. Apoi ei au făcut Uciderea Nelumii și Lumea a fost mare, iar noi le-am mulțumit și ne-am împrăștiat clanurile peste toată Câmpia, și lor le-au rămas Munții. Dar acum se micșorează din nou, și ne vom întoarce curând în trecători.

          Zâmbi, parcă din nou Lahadar cel vesel.

          — Și la soare…

          — Marele vaur, Șoarele, îi întrerupse glasul strident al zburătoarei, care se apropiase de ei pe nesimțite.

          Satirul se înclină până la pământ, iar bărbatul îl imită, stingher. Vaura se opri în stânga, pieziș față de ei, și începu să-și lustruiască metodic sabia neagră, lungă și flexibilă ca o katana de samurai. Făcu asta în tăcere o vreme, fără ca cei doi condamnați la moarte să îndrăznească a o întrerupe, apoi își scoase acoperitoarea de cioc și începu s-o curețe și pe ea de stropii ploii care de-abia se oprise.

          — Tot cu arșintiu își împodobeșc ciocurile vaurii voștri, ștrăinule de Lume?

          Charlie ridică din umeri:

          — Nu avem vauri acolo de unde vin eu.

          — Știu de unde vii, i-o tăie Arga, nemulțumită de obrăznicie.

          Croncăni hohotit în ceea ce era probabil un râs:

          — O șă-mi zici că nici copitați nu mai aveți acolo?

          Bărbatul nu răspunse, dar tăcerea lui spunea totul. Zburătoarea miji superbii ochi verzi și-l privi cu milă:

          — Deci lumea ta e chiar mai bolnavă decât așeasta… Șper măcar că au apucat șă vă învețe mșteșugul metalului.

          — Păi… nu știu. Adică da, știm să facem bronz, și oțel, și mai nou aluminiu și alte alea, dar nu cred că le-am învățat de la altcineva.

          Arga râse din nou în felul ei straniu:

          — De parcă alde voi ați putea singuri! Nu aveți povești cu zburători?

          — Ba da, îngeri și superstiții. Dar astea-s legende!

          Zburătoarea clătină ironic din cap și arătă cu ciocul spre Lahadar:

          — Nici copitați? Cu coarne?

          Omul vru să răspundă, dar fu întrerupt de satir, care exclamă uimit:

          — Sfinte Soare, vrei să spui că dezpielițatul e un….

          — El ește ce este, i-o tăie Arga, grăbită să-l oprească. Fiecare dintre noi e ce e dat să fie, și asta-i asta.

          Paonul îl privi bănuitor pe soldat și se ridică, îndepărtându-se câțiva pași de el, dar nu se putu abține să întrebe:

          — E din Nelume?

          Înaripata strecură calmă sabia înapoi în teacă, luă din iarbă arcul și săgețile, își întinse aripile masive și se ridică cu grație deasupra lor:

          — Să merșem.

          — Spre castelul tău? își încercă Charlie norocul.

          Arga îl aținti în joacă cu o săgeată și răspunse scurt:

          — Nu. Hai.

          *

          Trecuseră zece zile de când străbăteau șesul, arși de soarele roșu la amiază, udați de ploaia rece seara și dimineața, veșnic însetați și la limita foamei, hrăniți doar cu fân Lahadar și carne Arga și Charlie. Nu știa din ce vânat aducea vaura hălci însângerate și nu avea curaj să o întrebe, așa că o mânca cu spatele la satir și apoi dormeau împreună, spate în spate ca să se încălzească în nopțile friguroase. Zburătoarea dormea singură, zgribulită în mantia ei de pene, în vârful rarilor copaci când găsea vreunul sau direct pe sol, ținându-se de mânerul spadei înfipte-n pământ.

          În cea de-a unsprezecea dimineață, în zare păru a se distinge ceva, ca o linie întunecată.

          — Munții? întrebă Charlie.

          — Nelumea, îi răspunse Lahadar și râse de el, amuzat de tâmpenia întrebării.

          — Credeam că ne duce la castelul ei ca să ne execute, mormăi nedumerit bărbatul, iar paonul ridică din umeri, la fel de neștiutor ca și el.

          Spre seară, când peste ei începu să se pogoare noaptea, dunga vagă se vedea mai bine, întinsă infinit dintr-o parte a orizontului în cealaltă, dar tot nu se distingea clar din ce e alcătuită. Împăcat cu gândul că, orice ar fi Nelumea, a doua zi vor ajunge la ea și va muri, bărbatul se așeză sub un copac, sprijinit cu spatele de trunchi, și privi spre ea liniștit, în tăcere. Arga veni lângă el și se uită și ea lung în zare, cu ochii săi verzi și inexpresivi, timp de jumătate de ceas. Apoi, pe când penumbra apusului transformă totul în contururi neclare, se lipi de el cu penele calde, iar omul afundat în gânduri întinse o mână și le mângâie blând, bucurându-se absent de moliciunea lor. Vaura nu se feri, ci rămase așa și, după câtva timp, ascunsă de întuneric, își puse capul pe umărul lui, apăsată de tristețe. Mohorât, Charlie își trecu degetele tandru peste ciocul argintat.

          *

          — Azi a venit vremea morții, șuieră vaura cu un glas plat, inexpresiv, privind spre Nelume.

          — Prețul de sânge, cele trei vieți, aprobă Lahadar, drept ca un armăsar de război, cu botul ridicat  în vânt de parcă simțea mirosul pieirii.

          — Nu numai. În moarte ștă adevărul, și-n adevăr moartea, aceașta e calea cea dreaptă. Sunteți pregătiți pentru adevăr?

          Satirul și bărbatul dădură din cap laolaltă, nerăbdători.

          — Fiuhar a fost ucis de tine, Șarli, și pentru așta îmi datorezi o viață. Tu, Lahadar, ai fost considerat de clanul tău vinovat de faptă, așa că datorezi și tu o viață.

          — Iar a treia, nobilă vaur? îndrăzni paonul să se lase înfrânt de curiozitate.

          — A treia viață o datorez eu, căși fără Fiuhar vântul urlă prea reșe prin coridoarele puștii ale kanului, și vinovată șunt ca toți vaurii, că nu am mai așcultat poveștile ștrăvechi…

          — Asta nu-i vină, înălțimea ta! Cum ai fi putut ști de oțelul alb al cestuia, și că va tăia platoșele negre pe care noi nu le putem străpunge?

          Înaripata flutură din cioc, tristă și furioasă în același timp.

          — Ba am știut, paonule, noi toși vaurii am știut. Știm multe pe care vouă copitașilor nu vi le-am șpuș, și cu atât mai puțin borilor.

          Se ridică deasupra capetelor lor, scoase sabia și arătă cu ea negreala de la orizont.

          — De ce crezi tu, Lahadar, că lumea a foșt mică, apoi mare, și-acum iar șe micșorează?

          — Păi pentru că Nelumea a fost mare, apoi mică, și-acum crește iar.

          — Bine, bine, dar Nelumea asta, când se dușe, unde se dușe? Că doar undeva trebuie să se așcundă când nu mănâncă Lumea, nu?

          Nedumerit, satirul fornăi nervos ca un cal și rămase tăcut. Arga îndreptă spada spre soldat și spuse:

          — Uite, acolo se duce. La ei, în lumea-dos.

          Răsplătită cu priviri întrebătoare, arătă spre scutul paonului:

          — Pavăza ceea are două fețe. Dar totuși e una. Nuielele împletite intră și ieș: ce ieșe din față, intră în dos, și tot așa. Înțelegi?

          — Vrei să spui că Nelumea…flutură din urechi Lahadar, cu ochii galbeni măriți de uimire.

          — …. cînd moare aiși, treșe acolo, în lumea-dos, și când moare acolo, vine aiși. Și chiar când trăiește, Nelumea lor are rădăcinile aiși, și a noaștră le are acolo. Când era multă aici, acolo aveau Lume, cu șesuri, ierburi și ferigi. Apoi noi, vaurii, i-am uciș rădăcina și s-a șcurs dincolo. Dar acum ei, cei din lumea-dos, o omoară și ea se întoarșe aici și ne mănâncă șesurile noastre. Iar acum nu mai putem s-o rănim, că și-a crescut bori și-o apără.

          — Dar el poate! exclamă satirul, iluminat de revelație. În numele Soarelui, el poate, pentru că…

          Bucuria i se stinse în stânjeneală și amuți, privindu-l rușinat pe omul care-i ajunsese prieten.

          — Pentru că ce? întrebă nedumerit Charlie. Spuneți-mi, ce-i așa greu de zis?

          Lahadar scutură din cap și refuză să răspundă, așa că soldatul se uită spre Arga, iar zburătoarea îl privi cu milă și șuieră:

          — Pentru că pe tine te vor lășa să treși. Pentru că, Șarli, dacă pe lumea ta vaurii și paonii au pierit, ce mai rămâne?

          Bărbatul se încruntă, rezistând la concluzie, dar aceasta îl izbi cu toată forța ei și se apucă surprins cu mâinile de cap:

          — La naiba! Pentru că noi oamenii suntem borii lumii-dos! Căcat, deci când femeile spun că toți bărbații sunt porci… au dreptate, proastele! Asta suntem, porcii Pământului!

          Râse, hohotind nervos, și continuă:

          — Dar cum ți-ai dat seama? De-aia ai venit să mă ceri? Și, până la urmă, o să ai încredere într-un bor, fie el și dezpielițat?

          Arga coborî în iarbă și păși cu stângăcie pe picioarele palmate până la el, își puse ciocul pe umărul său, îl cuprinse în căldura aripilor și-i șopti:

          — Șarli, fiecare e ce îi este dat șă fie. Important e dacă fașe asta cu onoare sau nu, Șarli, iar tu… tu vei fașe ce trebuie.

          Charlie se muie câteva clipe în îmbrățișare, după care se dădu cu un pas înapoi:

          — Cuțitul, fir-ar el al dracului! Așa ți-ai dat seama că-s de pe altă lume! La voi oțelul e negru! M-ai vrăjit tot timpul în minciuni, ca să mă folosești pe post de kamikaze!

          Înaripata îl privi cu tristețe:

          — Șarli, nu te-am mințit. Te-am îndrumat spre onoare, așa cum facem și cu paonii. Și nu te folosesc… azi și noi vom muri!

          Lahadar tresări și dădu să zică ceva, dar se răzgândi și rămase tăcut, doar cu întrebarea în ochi.

          — Doar nu crezi că borii te vor lășa să treci din Lume în Nelume! Odată înăuntru, e altșeva, nu te vor bănui, dar la margine va trebui șă le atragem atenția. Șarli, eu și Lahadar vom muri azi cu cinste, ca să salvăm Lumea, iar tu trebuie să treci, să-i găsești rădăcina și s-o tai! Cu asta!

          Scoase de sub aripi un jungher într-o teacă de os galben și i-l întinse. Charlie îl trase și admiră tăișul negru, apoi îl strecură înapoi și rămase ezitant, clătinându-se de pe un picior pe altul, cu mânia topindu-i-se încet sub privirea verde a Argăi și scurgându-i-se din suflet afară, spre cer. Înfrânt, dădu din cap și se apropie fără o vorbă de Lahadar, pe care-l luă de grumazul gros și-l strânse cu prietenie, la fel de înlăcrimat ca și ochii galbeni și blânzi. Satirul fornăi încetișor, flutură din coadă și se îndepărtă mut până la un pâlc de tufe, sub care se ghemui trist.

          Arga plecă ușor din cap spre bărbat, iar acesta se apropie de ea și-i mângâie abătut ciocul, apoi își coborî palma peste aripă, trecându-și lent vârfurile degetelor peste penele moi. Își puse jungherul la brâu și porni spre Nelume, iar înaripata se îndreptă spre Lahadar și-i întinse lancea ei.

          *

          Se împiedică și căzu, pentru a nenumărata oară, înghițindu-și înspăimântat geamătul de durere și încercând să ignore înțepăturile ascuțite ale gleznei. Pădurea de aici nu era junglă, ca-n țara gherilelor, ci o învălmășeală de foioase străvechi, stejari, fagi, frasini și arțari cotropiți de arboret și tufăriș cu mii de spini, mușchi alunecos și prelungi rădăcini noduroase; dar Nelumea, codrul lumii-dos, era chiar mai întunecată decât cea de-acasă.

          Regreta acum soarele și aerul stepei paonilor, iar dacă va mai ajunge vreodată înapoi va plesni drept în bot primul ecologist care se va plânge de defrișare. O, ba chiar își va scoate toate economiile și le va investi în vreo companie de cherestea, ca să taie toate pădurile nenorocite. De fapt, nu. Că dacă le taie se mută aici, cum deja se întâmplă, iar moartea Argăi și-a lui Lahadar vor fi fost în zadar.

          Ascultă cu atenție foșnetul codrului. Nu se auzeau tropotele borilor care-l urmăreau de atâtea zile, dar asta nu însemna nimic, fiindcă erau vicleni, porcii dracului. Planul vaurei nu funcționase: ea și paonul muriseră cu curaj și luaseră cu ei destui oameni-mistreți înfipți în lănci sau împănați de săgeți. Dar degeaba, căci asta nu-i făcuse să nu-l zărească pe el strecurându-se în lizieră, chiar și așa tăcut și camuflat cu ierburi, deși nici până azi nu-și dădea seama cum se prinseseră. După miros, poate?

          Se ridică și porni în continuare de-a lungul vâlcelei cotropite de rugi de mure. Văzu sclipirea unei bălți și se afundă frenetic printre crengile încleștate, ars de sete, dar pentru nimic: doar i se păruse. Halucina deja de la lipsa apei? Părea o veșnicie și pierduse șirul zilelor, dar nu credea că a terminat-o pe cea din bidon mai demult de cinci-șase zile. Sau era mai mult?

          În dreapta, printre copaci, trecu fugar o siluetă mare, neauzită și aproape nevăzută. În depărtare, în spatele său, auzi strigăte guturale: cel puțin trei bori. Țâșni grăbit înainte, zdrelindu-și mâinile până la sânge în tufele aspre, și se izbi pe neașteptate de un corp uriaș, mirosind a sudoare. Borul îl înhăță strâns cu brațele sale musculoase și-i astupă gura cu palma păroasă. Pentru o clipă se priviră drept în ochi, cei căprui lărgiți de sete ai bărbatului, cei roșii, mici și injectați de efort ai porcului-om.

          Charlie (parcă nu așa-l chema în altă viață, cea dinainte, dar mai conta acum?) închise ochii și renunță, zdrobit de gândul că totul a fost degeaba, că doi prieteni au plătit prețul suprem doar pentru ca el să sfârșească aici, cu mațele scoase de colții unui om-mistreț sub un copac absolut indiferent. Apoi simți lipit de piept un obiect rotund, pe care-l înhăță cu stânga mânat de instinctul de apărare, și deschise ochii, zgâlțâit de bor. Acesta-și duse un deget grosolan la rât, într-un gest universal, și-l împinse în vâlcea, direct în hățiș.

          Soldatul se afundă în vegetația deasă și amuți, nemișcat. Trei bori îmbrăcați în armuri de piele și lemn apărură și mormăiră întrebător, iar cel pe care-l găsiră gesticulă larg spre adâncul pădurii și porniră cu toții într-acolo, grăbiți. Charlie răsuflă ușurat și ridică în dreptul nasului obiectul primit: o ploscă din scoarță de stejar, plină cu apă dulceagă, călâie. Sorbi prelung din ea, pufnind de plăcere, după care porni împleticit mai departe.

          *

          Boca del Diablo. O găsise. Aceeași gură de balaur cu dinți de stalactite, aceleași rădăcini prelungite de-a lungul pereților (deși nu liane ca dincolo, în jungla lui), același curent invers normalului: aici codrul era răcoros, iar peștera caldă și umedă. Oare va găsi și același cerber înăuntru? Va trebui să-l ucidă și pe acesta?

          Amețit de foame și epuizare, se împletici prin beznă, deja nepăsător la pericole. Liniște și întuneric, nimic altceva decât propria sa respirație. Apoi, un pas în gol și-un zbieret de spaimă, care-l învălui de parcă nici nu era al său, ci o ființă străină, cu viață proprie. Încercă să se agațe de rădăcinile alunecoase și-și zdreli palma stângă; cu dreapta înhăță fără să se gândească jungherul de la gleznă și-l înfipse în carnea pădurii, iar aceasta urlă și se cutremură, rănită și despicată. Nu reuși să se țină de mâner cât să-și oprească întru-totul căderea, dar cel puțin o încetini destul ca să nu-și sfărâme țeasta când izbi solul. Doar cu puțin rată moartea, dar o păcăli și se alese la schimb cu bine-cunoscutul întuneric îndesat cu durere.

          *

          Nu găsi jungherul negru, probabil rămas înfipt în rădăcinile Nelumii. El însuși parcă fusese prins în acea noapte caldă a trecerii pentru totdeauna, suspendat în aerul fierbinte și agățat cu disperare de plăselele jungherului și garda sa de metal.

          Garda? Tresări. Jungherul nu avea așa ceva. Străfulgerat de-o inspirație, pipăi la brâu: teaca era acolo. Trase ușor de el și scoase afară tăișul de oțel negru vaur, subțire și flexibil. Atunci, visase? Se pipăi la gleznă: lipsea stiletul său de oțel alb: deci cu el rănise codrul din lumea-dos. Oare avea vreo importanță? Poate că o ucisese totuși, chiar și-așa.

          Oftă și porni prin beznă în patru labe, ca un mistreț, pipăind cu grijă fiecare palmă de pământ tare și înlăturând din cale tot felul de obiecte. Unele păreau oase, sau resturi textile. Altele sfărâmături de lemn, sau poate plastic; iar solul era surprinzător de regulat, mai degrabă ca o podea de mozaic decât roca unei caverne. Ghidat de linia firavă de lumină, găsi ieșirea blocată de-o învălmășeală de liane contorsionate. Scoase jungherul și le crestă cât de adânc reuși, apoi se împinse în ele până trosniră și crăpară cu un plesnet umed.

          Se rostogoli afară și-și miji ochii îndurerați, orbiți de soarele galben. Îi plecă pentru câteva clipe în noroiul mizerabil în care căzuse, până putu vedea din nou, și privi pereții canionului verde ce-l înconjura. Pe cer nu se vedea nimic, nici vauri, nici avioane. Liniștea era aproape absolută, dacă reușeai să ignori scrâșnetele și scârțâiturile milioanelor de insecte adăpostite în vegetația tropicală densă.

          Era ceva straniu cu pereții trecătorii: pe sub valurile infinite de verdeață, erau… prea drepți. Se ridică în picioare și se întoarse, privind de-a lungul văii largi la silueta zveltă, faimoasă. Își puse o mână streașină la ochi și încercă să-și amintească ce era: forma de sub liane îi era atât de cunoscută văzută prin filme și la televizor. Ceva cu naziști parcă. Nu, nu neapărat naziști, dar ceva nemțesc, oricum, sau cel puțin suna german. Se încruntă concentrat, apoi își aminti brusc și zâmbi larg, bucuros ca un copil: Eiffel! Era turnul Eiffel, din… în fine, din Europa.

          O cavalcadă de plescăituri prin mâzga fetidă îi atrase atenția și se întoarse spre stânga, surprins. Dintr-o stradă laterală apărură vreo cinci bori, acoperiți cu bucăți de cranii omenești peste armuri, și traversară în goană bulevardul, grohăind. Îl remarcară și vreo doi mormăiră spre el disprețuitori, iar un al treilea se opri pentru o secundă și-i făcu ironic o plecăciune de mulțumire, încheiată cu o flatulență care-i făcu să tresalte codița îmbârligată. Ceilalți râseră gros, se plesniră aroganți peste piept și întregul grup dispăru printre blocuri, grăbiți spre ținta știută doar de ei, lăsând în urmă un iz de murdărie.

          Bărbatul strânse din dinți și  oftă. Se apropie de o băltoacă de apă stătută, verzuie, adunată într-un crater din asfaltul crăpat. O privi gânditor, apoi scoase jungherul negru și-l studie îndelung. Oare răsputerea funcționa și pe dos? Ridică din umeri, lăsă cu grijă cuțitul pe o bordură și se afundă în mocirlă. Se tăvăli meticulos prin ea ca un vier, până când fu satisfăcut de putoarea trecută în uniforma sa zdrențuită. Întinse mâna, înhăță pumnalul și mormăi mulțumit: întotdeauna urâse să folosească arme albe, dar asta nu era tocmai albă, nu? Și-apoi, rânji el ca un sălbatic, își amintea de altceva ce, dimpotrivă, iubise de când se știa.

          Coaste de porc pe jar.

          ***

         

         

         

         

         

 

Miloș Dumbraci

Născut la Râmnicu Vâlcea în 1979 într-o familie cu descendență sârbă, greacă și munteană, Miloș Dumbraci a copilărit în înfrigurații ani ’80 alături de CPSF și Anticipația, apoi, adolescent în anii ’90, a citit valuri de cărți SF bune și proaste, alături de filozofie, teologie și mistică. A studiat la un liceu cu profil real, după care a fost cadet la București la Academia Tehnică Militară. Devenit inginer militar și ofițer, a continuat să citească FSF în cantități industriale, iar din în 2015 s-a apucat și el să scrie… Povestirile sale din reviste le găsiți adunate la milosdumbraci.wordpress.com.

More Posts - Website