GSF58ban01-650

          Primul meu profesor de muzică din școala generală a fost domnul P. Îl simpatizam pe domnul profesor pentru că era foarte prietenos cu mine, și chiar îmi zâmbea cu îngăduință când mă asculta solfegiind gama Do major – ceea ce pentru mine era un mister, deoarece eram cu desăvârșire afon: cântam toate notele cu trei semitonuri pe lângă. Ulterior, când m-am făcut mare, m-am mai întâlnit ocazional cu el; profesorul devenise dirijorul celebru al unei orchestre simfonice care făcea turnee în toată Europa. Și acum, când mă întâlnesc cu el pe stradă, îmi zâmbește la fel de prietenos, și tot nu înțeleg de ce…

          Mie chiar îmi pare sincer rău ca nu m-am integrat în cor pe când eram în școala generală. Mai târziu, când am vrut să cânt din gură la strană, la biserica din sat, a fost cu neputință: pe lângă faptul că suna oribil, mai contractam și câte o  rino-laringită severă din cauza respirației pe gură, ce mă țintuia o săptămână la pat cu febră. Pe profesorul P… l-am mai întâlnit întâmplător după aceea la sectorul de nudiști de la nămol, la Techirghiol, și i-am zis cu ocazia respectivă ce mult regretam că n-am putut învăța să cânt; mi-a răspuns că nu-i deloc timpul pierdut, și că sunt binevenit  oricând la el ca să-mi predea lecții de canto. Mă ungeam cu nămol pe mâini și pe picioare, stăteam câteva minute până mi se făcea prea cald și apoi intram în apa aceea mizerabilă, pășind cu scârbă pe fundul cleios al lacului, până ce îmi ajungea apa sub bărbie. Niște răcușori ciudați, roșii, se zbenguiau în jurul meu și aveam impresia că vor să mă ciupească de părțile moi îndată ce stăteam mai mult într-un loc.

          — N-ar trebui să intri în apă așa de repede, zicea domnul Profesor. La intrare e afișat un regulament, trebuie stat treizeci de minute minim cu nămolul pe corp înainte de a intra în apă. Între orele unsprezece și paisprezece, scăldatul este strict interzis.

          — Ei, și ăștia, cu regulamentele lor,  exagerează, ca să-și justifice și ei un salariu!

          — Nu-i așa, zicea domnul profesor,  cu o umbră de iritare în glas. Ce s-ar întâmpla dacă deodată nu s-ar mai respecta  regulamentele? Nu cred că suntem noi în măsură să le judecăm, cine le-a pus acolo a știut el de ce le-a pus. În viață e ca și la cor: fiecare individ trebuie să asculte de indicațiile unui Dirijor, altfel se strică armonia Universului. Pe chip îi înflori îndată un zâmbet și mă privi cu simpatie. Sper că m-ai înțeles ce vreau să spun!

          — Apropo de cor, știți ce rău îmi pare că n-am insistat mai mult cu muzica la școală? Acum aș vrea eu să cânt, dar nu mai pot. Nu am voce și nici ureche muzicală.

          — Se poate remedia, dragă Andrei. Treci din toamnă pe la mine, îți trebuie numai câteva ore de îndrumare de specialitate, și vei putea să cânți tot ce îți place. Vino negreșit, te aștept!

          Am neglijat după aceea preocupările muzicale, din cauza valurilor zbuciumate ale vieții, până în ziua aceea în care am găsit la Carrefour un pian electronic la ofertă specială, care mi s-a părut că ar arăta foarte interesant la mine in living, între șemineu și plasma tv. Am căutat pe internet referințe și user-review-uri despre marca cu pricina, o marcă franțuzească. Lăsând la o parte că era made in China, ca și televizorul, mașina de spălat vase și combina frigorifică, pe care le am de mulți ani și care nu m-au dezamăgit până acum, comentariile erau destul de elogioase pentru un pian așa de ieftin, practic la jumătate de preț fata de o marcă consacrată, tot made in China desigur. E drept, cineva se plângea că i s-a ars siguranța în primele 10 ore de folosire. L-am adus acasă și l-am asamblat cu mâna mea, folosind un patent, o tubulară de 10 și un imbus de 5. După aceea am descărcat sheeturi cu piano music de pe internet, între altele desigur Für Elise si O, Tannen Baum, și am început să învăț notele muzicale, solfegiile și gamele.

          Deși degetele mele nu mai sunt la fel de agile ca pe vremea când împleteam, la ora de lucru manual, ștergătoare de picioare din frunze de cocean, tot am reușit să interpretez prima pagină din Für Elise în fața invitaților de Crăciun, asta însemnând vreo șapte portative cu ambele mâini, și stânga și dreapta simultan (a se nota faptul că majoritatea persoanelor care s-au apropiat de pian, cu aerul că știu să cânte, au făcut doar primul portativ din Für Elise cu un singur deget, mijlociul de la mâna dreaptă).

          *

          În condițiile astea, când l-am revăzut pe prof. P. la magazinul de bricolaj – tocmai îmi luasem un copăcel tuia în cărucior și mă apropiam de casa de marcat – i-am spus:

          — Domnule profesor, mă chinuiește rău talentul muzical din mine, care încearcă să ajungă la suprafață și nu poate. Am învățat notele muzicale, mi-am descărcat o aplicație pe smartphone care îmi dă nota La și m-am înregistrat cântând gama Do Major din gură. Trebuie să vă spun că îmi vine să arunc telefonul cât acolo: toate sunetele care îmi ies din gură sunt decalate cu o terță mică mai jos decât portativul. Nu mă pot pune la unison cu nici un instrument.

          — Dragă Andrei, zice domnul profesor, îmi amintesc de deficiența ta de auz muzical, pe care o manifestai încă de pe băncile școlii. Nu trebuie să-ți faci griji, dacă vii la mine acasă, o să te fac să scoți sunetele cu o terță majoră mai sus. Te aștept cu mare drag.

          — Minoră, domnule profesor.

          — Majoră, zise profesorul cu un rictus, știu eu mai bine cum este.

          Nu după multe zile de la această întâlnire, intru în holul destul de lung și întunecos al profesorului Petrache, în capătul căruia se zărește o luminiță. Este o lumânare feng-shui care răspândește un fuior de fum albăstrui cu arome de santal. Pe o latură a camerei este un mare acvariu, iluminat cu un spot, în care plutește un singur pește imens, un fel de crap. Felurite instrumente muzicale sunt expuse pe pereți sau zac aruncate într-o dezordine studiată primprejur.

          — Păstrăv somonizat, zice, văzând că mă uit la pește. Mie îmi place să-i zic păstrăv sodomizat. Îți place peștele?

          — Da, păstrăvul sodo.. somonizat e un pește cu carne roșie și icre negre. Chiar îmi place.

          — Perfect, o să îl gătim. Icre nu cred că o sa aibă, că e băiat.

          — Domnule profesor, lăsați vă rog peștele în pace, haideți să revenim la chinta mare. Ah, adică la terța mare.

          — Deci, cum era? Scoți sunetele mai sus sau mai jos decât pianul? Dacă sunt mai sus, trebuie să-ți dau palme în creștetul capului.

          — Mai jos, domnule Petrache, mai jos cu trei semitonuri, zic, apreciind gluma.

          — În cazul ăsta, remediul sunt palmele la fund. Nu te speria, am mănuși albe de dirijor.

          Petrache așează taburetul în fața pianului, reglându-i meticulos înălțimea, dându-l mai în față și mai în spate de câteva ori până ce i se pare că se află la distanța potrivită, apoi îmi zice:

          — Șezi. Nu, nu la pian, ci pe canapea.

          Profesorul își trosnește degetele de la mâini, parcurge apoi toată claviatura de la stânga la dreapta pe gamele acromatice, ridicând și așezând cu grație mâinile, alternativ, una în fața celeilalte.

          — Repetă după mine nota asta. Petrache execută un La major dintr-un arpegiu de patru clape: la, do, mi, la. Ceea ce iese din gura mea nu suportă însă hârtia ca să descriu.

          — Da, e grav. E mai grav decât am bănuit. Dimineața când te scoli faci zece minute de gimnastică de înviorare?

          — Da, cu regularitate, m-am obișnuit din copilărie.

          — Faci și flotări?

          — Nu, flotări nu fac. Dar ridic o halteră. De ce? Nu e bine?

          — Nu e bine. Haltera dezvoltă mușchii deltoizi și sternocleidomastoidieni, în timp ce noi, cei care suntem dedicați cântatului din gură, avem nevoie de pectorali puternici. Întinde-te pe canapea. Nu, nu așa, ci cu fața în jos.

          M-am conformat. Profesorul se ridică și se îndreaptă spre mine. În trecere se oprește o clipă în dreptul acvariului și tachinează peștele, ciocănind în geam. Păstrăvul se întoarce subit cu spatele la el si purcede a-și flutura ostentativ coada într-un ritm frenetic. Chipul profesorului ia instantaneu o mină crispată și murmură printre dinți:

          — Într-o zi tot o să te prăjesc eu! nu te pune tu cu mine! Cu fundul în sus, aproape că țipă, după aceea, la mine. Ia să vedem ce putem face. Zi dupa mine: do, mi, sol, do!

          — Do, mi, sol, do! Știu că nu e prea bine, dar nu trebuie să vă supărați.

          — Fals! Fals! profesorul îmi dădu două palme peste fund: jap! jap! Încă odata: do, mi, sol, do!

          — Do, mi, sol, do!

          — Fals! Fals! Fals! Petrache aproape ca urla. Începu să-mi care palme cu nemiluita la fund. Jap, jap, jap, jap…

          — Domnule profesor, lăsați, renunț, vin altă dată.

          — Fals, fals, deja mă ustură palmele, o să folosesc cu tine bagheta de dirijor, așa ceva n-am mai întâlnit. Acum ori niciodată. Descendent: do, sol, mi, do.

          — Do, sol, mi, do, îngăimai. E mai greu așa.

          — Dă-ti jos pantalonii, trebuie luate măsuri radicale cu tine. La fundul gol, ca la injectie.

          — Domnule, să încetăm, nu mai vreau să cânt!

          — Canalie, crezi că nu știu că îți bați joc de arta muzicală, că te doare în cot de Rachmaninov si de Shostakovich și de Pederawski, ăăă… Paderewski? ești mai rău decât Sandu, și Sandu nu-i decât un pește surd și mut. Și tot o să-l trag în țeapă. Chiloții, și chiloții, te rog. Nu vă puneți voi cu mine, eu sunt profesorul Petrache! zice Petrache, cu degetul arătător al mâinii stângi ridicat în sus, ca și când l-ar fi arătat pe Petrache sus, pe firmament, în timp ce cu dreapta vântura către mine o baghetă de dirijor, întocmai ca un spadasin. În clipa următoare simt pe buci usturimea loviturii. Mă ridic dintr-o săritură și mă reped spre ușă ținându-mi cu o mână chiloții și blugii căzuți în vine, când profesorul îmi aplică o piedică. Mă dezechilibrez și cad cu capul până la urechi între corzile unui instrument asemănător cu un pian, dar mai mic, care scoase un zăngănit lugubru și dezorganizat.

          — Clavecinul meu! clavecinul meu, era bine temperat! țipă Petrache. Ce-ai făcut cu el?! Apucă în grabă un instrument subțire și prelung de metal și începe să mă croiască peste spinare.

          — Ține, ia de aici flautul meu, e fermecat! Na! Na! Mai vrei muzică?!

          — Nu, nu, iertați-mă vă rog, n-o să mai îndrăznesc.

          — Știi cine sunt eu?! Eu am dirijat filarmonicile din Schoenbrunn și din Bruckenthall si din Sardanapal si Assurbanipal!! Petrache își trece degetele rășchirate prin coama leonina și privește în tavan. Al cărei țări e capitala Sardanapal?

          — Nu știu, iertați-mă, Înălțimea voastră!

          — Al Sardaneliei! dacă nu știi nici un lucru așa elementar, ce să mai zic de alte cunoștințe, cum ar fi: care sunt cele patru picioare dorice ale ritmului corintic, și ce înseamnă ison, oligon, epistrof ?

          — Nu știu, iertați, stăpâne!

          — Dar a cappela, ad libitum, impromptu?

          — Iertare, luminăția voastră, e prea dificil…

          — O să-ți bag eu în cap învățătura, fie că vrei, fie că nu vrei. Mă ia de păr și mă trage până la buza acvariului și încearcă, în ciuda opoziției mele din ce în ce mai anemice, să mă bage cu capul în apă. Cu cât mă zbat mai mult însă, puterile mele slăbesc și devin tot mai neputincios în mâinile lui.

          — Arpegiile conduc la aritmetică și aritmetica la filologie și filologia la crimă! Totul este armonie în univers! Totul este pământ, aer, apă și foc! Apă și Foc! Apă! Foc! Do, mi, sol, do!

          — Mi-i-i… so-o-ol… do-o-o, bolborosesc eu cu capul în acvariu, cu ultimele bule de aer din plămâni. Înainte de a mi se lăsa întunericul deplin peste conștiință, zăresc ochii sticloși ai peștelui și gura lui larg deschisă rânjind sardonic către mine.

          *

          — Tii, ce dezastru-i aici! zice ofițerul de poliție dându-și cascheta jos. Scoate un telefon mobil și după ce formează un număr, raportează: aici a fost o adevărată revoluție muzicală! o victimă zace cu capul, cu mâinile și cu organele genitale încurcate între corzile unui instrument, cred ca e vorba de o harpa… pare sufocat… are părul ud… cealaltă victimă are un contrabas spart în jurul trunchiului și privește fix… și… ăăă.. are o baghetă de dirijor înfiptă în orificiul anal… și are spumă la gură și zice ceva fără șir, stai puțin… Sanda… napalm… Sanda… napalm… individul din harpă pare că mișcă, uite că încă mai respiră, chem iute o ambulanță. Dar oare cine o fi format 112 ??

          Polițistul mă descarcerează cu atenție dintre corzile încâlcite ale harpei, care se răsucesc șfichiuind prin aer. În urechi încă îmi mai răsună vocea  lui P.,  repetând obsedant nota DO de sus, în timp ce cu degetul  său arătător mă împunge  insistent în coaste, în încercarea zadarnică de a mă sili să ridic nota cu un semiton: do, do, do…  Iluziile auditive se datorează desigur anoxiei.

          Receptorul telefonului stă pe masă, scos din furcă, într-o băltoacă de apă. În acvariul din fața mea, somonul pe nume Sandu plutește calm și privește inexpresiv la toată scena. Deodată se ridică la suprafață, ia aer in branhii, se scufundă, și am senzația  că bolborosește într-o tonalitate perfectă de tenor-bariton, privindu-mă mustrător în ochi:

          — Do, mi, sol, doooooo!!!