GSF54 banner01-650

 niel         Titlu: Numărătoare Inversă

          Autor: Eugen Lenghel

          Colectia: Lit

          Categoria: Proză scurtă

          ISBN: 978-606-8571-84-3, Format: 13 x 20 cm, 104 pag, Aparitie: 2014, Noiembrie

 

 

 

          Pentru mulți, conținutul primului meu volum – „9 Istorii reutilizate”, nu a fost o surpriză. Unele povestiri au apărut online, o parte chiar în Gazeta SF. Deși parte din ele sunt componente ale unor proiecte mai largi, am considerat că este util și antrenant să vi le ofer, parțial pentru a vă smulge o confirmare, o apreciere, în privința ideilor și a stilului cel mai potrivit. Majoritatea celor care mi-au făcut cunoscută opinia lor au confirmat că „Fermierul virtual” este proza cea mai apropiată de public.  

          Totuși, m-am gândit că ar fi mai interesantă povestea celui de-al doilea volum al meu. De fapt e o istorie mult mai simplă decât a primului, dar acoperă o perioadă mai  mare de timp. Dacă primul volum este un colaj avertisment format din povestiri recente, în al doilea – „Numărătoare Inversă”, am folosit povestirile mai vechi. Mai mulți cititori cunosc deja trei dintre ele, fiind publicate acum mai bine de 25 de ani. Anul trecut erau exact 25 de la prima apariție, în Almanahul Anticipația 1990. Pentru majoritatea dintre voi aceste repere sunt prea puțin importante, dar pentru mine au însemnat mult, fiind și unul dintre motivele care m-au determinat să le prind într-un volum, într-o recuperare a trecutului, care pune la îndemâna cititorilor de azi, proze apărute în tiraje fantastice azi.

          „Cutia roșie” are o poveste simplă. Pentru acel an 1989, se dorea ca Almanahul Anticipația să conțină o secțiune dedicată Cenaclului Solaris. Strângerea textelor începuse și se terminase în 1988, totul se făcea cu mult timp înainte, era nevoie de aprobări, de lecturi ale cenzurii, etc. O  întreagă bucătărie neștiută de noi, motiv pentru care nici data apariției nu era fixată. Nu voi spune cine a mai dat texte atunci, cert este că au fost refuzate. Centrul de greutate al fandomului bucureștean se mutase deja la Prospectart, se discuta o eventuală revistă Crom sau Krom, majoritatea celor care se făcuseră remarcați depășiseră stadiul de studenți. Doar Grămescu și Dănuț Ungureanu mai treceau din nostalgie, uneori C.M.T și Lăzărescu. Bineînțeles și Dina Paligora, ca reprezentantă a editurii Albatros, fiind mereu în căutare de autori.

          Dacă aș fi stiut atunci că textele se plătesc la coală, poate aș fi scris mai mult. Poate că aș fi scris un roman de 900 de pagini, cu indiferent ce subiect. Nu am știut și probabil nici nu mă interesa, așadar am scris exact ce-mi imaginam, cu prea puține influențe, mai ales din partea televizorului. Scriam noaptea, printre picături, după ce mă întorceam rupt după o zi cu muncă și cursuri la seral, asta când nu  eram în schimbul trei. Duminica, mai mergeam pe la Solaris, după care… urma o altă săptămână cu 6 zile lucrătoare.

          Circulau filmele care se puteau vedea la unul sau la altul acasă. Mai ales în Ardeal sau de la Craiova încolo, pe unde se puteau prinde sârbii, aveam acces la filmele și muzica vestului. Un singur film am văzut așa, Mad Max, decolorat, cârpit, de pe o bandă vai de mama ei. Suficient ca să-l caut cu aviditate după revoluție. Dar eram deja specialist al filmelor cu John  Wayne, Charlie Chaplin sau Fernandel. În fine, se pot spune multe lucruri despre epoca aceea, dar voi aminti câteva care chiar au meritat.

          Am văzut în direct primii pași pe Lună în 1969, la un televizor alb-negru, pe vremea aceea nou-nouț. Nu am fost la parada facută de astronauții americani când au venit în România, dar am fost la Dalles, unde era expoziția americană și am avut ocazia să văd minunatele culori ale tablourilor dedicate indienilor americani, călare sau nu, în mijlocul preeriei. Preeria în făcări, Colorado, Modulul lunar. Toate acestea erau imagini vii pentru mine și eram convins că urmează un viitor exploziv în care totul poate fi posibil.

          Asta și volumele de Asimov, ciclul Fundației, pe care le-am primit de la Graur, contra unei sume rușinoase, într-una din ședințele de la ProspectArt. Volume sunt tocite și răs-tocite de câte ori am citit acele pagini copiate după originalul în engleză, la un Gestetner obosit – poate același la care s-a tipărit primul fanzin românesc.

          De ce am scris „Cutia roșie” așa? Pentru că eram programator în devenire și eram deja familiarizat cu calculatoarele, limbajele de programare, mediul respectiv. Pentru că îmi plăcea fizica și odată demult, am vrut să fiu cercetător, cum este acum Teodorescu. Pentru că deja știam că lumea nu este simplă și regulile nu sunt mereu respectate, nici chiar în acel regim spartan în care o familie mono-parentală era ostracizată și mereu împinsă în afara comunității. Și pentru că habar nu aveam că azi, în România, indiferent de calificare poți risca să nu găsesți slujbă. Astfel că o mamă singură, cu un copil, poate avea slujbă de dactilografă, indiferent câte diplome are, numai să vrea să muncească. La noi, asta se cheamă să profiți de oportunitate.

           În „Cutia roșie” am vrut să imaginez un viitor în care copiii, fără a fi genii sau plini de ambiție, de dorința de a face și a drege, încep să intervină în realitate dintr-o joacă mereu mai complexă, pentru că dezvoltarea tehologică le permite acest lucru și pentru că adulții, supraveghetorii lor presupuși, sunt la fel de mult copii, naivi, neatenți și prea puțin capabili de viziuni realiste. Nici măcar bătrânelul care apare episodic nu este deosebit de competent.

          O singură remarcă, poate două. Am scris această proză ca să treacă de cenzură. Dialogurile, deși acum par artificiale, erau desprinse din standardele de atunci, cu minim de subînțelesuri și cât mai anoste. Nu aveam încotro, nici personajul principal nu strălucește de stabilitate și putere de concentrare. Da, a avut performanțe, dar loviturile sorții au pus-o la pământ. Iar plachetele electronice din versiunea originală, le-am redenumit tablete electronice, pentru că acesta este sensul și de ce să nu  folosim vocabularul curent. De ce am mai folosi comunicator sau videotelefon când este vorba clar de telefon. Și smartfon/ smartphone este pretențios. Eu doar vă invit s-o citiți, veți mai găsi și alte surprize între rândurile acestei povestiri. Anecdotic, în 2010, după ani și ani departe de fandom, o singură persoană m-a șocat, pentru că a putut asocia numele meu cu acea antică povestire din Almanah. Era Bebe librarul,  care ținea minte toate numele de autori și de povestiri. Era prima ieșire la berea de după cenaclu, după prima ședință de Prospectart la care participam la mai bine de douăzeci de ani de la ieșirea din fandom.

          Următoarele două povestiri, „Insula de ceară” și „Primii pași, întâiul dans” au fost scrise cam în aceeași perioadă și mi-au fost cerute în 1990 pentru Colecția de Povestiri SF. Cu apariție lunară, colecția s-a încheiat din păcate după al șaselea număr, fără explicații prea multe. Bani erau, revistele, care conțineau textele unui singur autor în fiecare număr, se vindeau. Orice era SF pe vremea aceea, în 1990-1991 se vindea foarte repede. Nu voi  spune prea mult despre ele, decât că au fost la fel de bine plătite ca cea din Almanah. Și aici vin cu o digresiune. Drepturile de autor erau mai respectate atunci decât acum. Cuvântul tipărit avea valoare și puteai să trăiești din scris. Doar că nimeni nu îți spunea asta. Lumea și societatea românească s-au degradat într-un asemenea hal, că nimeni nu mai trăiește decent indiferent de meserie. Deși în alte țări se poate. „Insula de ceară” prelua ceva din cinismul unui capitalism dezlănțuit, care distruge oamenii și natura deopotrivă, anulând omul și înlocuindu-l cu instituții depersonalizate. „Primii pași…” sunt inspirați poate de „Cor Serpentis” a lui Efremov. Cu diferența că acea comunicare inter-specii am considerat-o mai curând o întâmplare, o abilitate care nu ține de inteligență algoritmică, ci mai curând de frecvențe naturale, de capacitatea universală de a rezona a formelor biologice. Aceasta ar trebui să fie telepatia și nu o magie prost înțeleasă. Deși are aceeași temă, a contactului între civilizații, tratarea este evident alta, rezolvarea, fie ea identic pozitivă, fiind dependentă de un factor aleatoriu, o șansă care la fel de bine poate fi și neșansă.

          Între cele două de mai sus se află un pamflet ecologist împotriva inabilității umanității de a-și menține un mediu de viață nepoluat și adecvat. „NOxigen 17.95” este o povestire despre o limită inferioară a concentrației de oxigen în aerul respirat, limită de la care intervine asfixia cerebrală și incapacitatea de a raționa. Nu mă voi referi la cine și de ce, voi face trimitere doar la articole de studiu ale mediului care expun cu dovezi și măsurători foarte clare faptul că în marile orașe concentrația de oxigen în aer poate coborî până la 19%. Cu doar un procent mai sus decât limita enunțată în povestire.

          „Breakpoint” – pentru mine și mulți alții care lucrau cu calculatoare înainte de ’90 avea o semnificație aparte. Era comanda care îngheța totul, punctul de întrerupere în care memoria calculatorului se salva și programatorul putea interveni schimbând parametrii. O modificarea a regulilor de joc, în timpul jocului. Inițial a fost scrisă pentru a participa la unul din concursurile de pe atunci. Problema era prezentă chiar din start – Albescu nu voia să accepte titluri în engleză.

          „La orizont, mereu limita” e o poveste simbolică despre o luptă pe care o dăm mai mult în noi înșine, într-un univers închis în sine, din care este imposibil de evadat. Învățarea este doar readucerea aminte a lucrurilor știute. Scrisă în aceeași perioadă ’88-’89, odată cu „Breakpoint”, fără modificări sau modernizări. Aceste ultime două povestiri le-am dedicat la momentul acestei prime apariții în volum celor doi dispăruți ai anului 2014, prieteni de mult cunoscuți și apropiați colaboratori. Nu m-am gândit că cineva ar putea să-și imagineze că ar fi inspirate din operele celor doi. O astfel de ipoteză e absurdă.

          De ce „Numărătoare inversă”? pentru că volumul este un excurs spre origine, spre momentul zero. Este o recuperare spre aducere aminte și spre consolidarea primului volum. Este complementarul primului volum, „9 Istorii reutilizate”, prin perioada în care au fost scrise prozele și prin conținutul lor dar fără îndoială gama tematică abordată nu este mai puțin generoasă.

          Vă invit la lectură, asigurându-vă că nu e vorba de universuri pretențioase, cu inovații lexicale generatoare de migrene și, dacă nu place criticilor, cu siguranță place publicului.

          Volumele amintite sunt publicate la Editura Tritonic, pot fi găsite pe Elefant, Cărturești și în mod sigur la Librăria Open Art; pot fi comandate și prin intermediul revistei Fictiuni.ro. Trimiteți-ne o cerere și vă vom răspunde.

          

Eugen Lenghel

Eugen Lenghel

Eugen Ştefan Lenghel (n. 10 ianuarie 1966) este specialist în informatică cu experienţă de peste 30 de ani. Din 1986 a frecventat Cenaclul studenţesc „Solaris”, fiind ales preşedintele cenaclului între 1988-1989. A debutat cu proză scurtă în Almanahul „Anticipaţia 1990”, urmând publicarea numărul 6 al colecţiei „Clubul SF”, din 1990, care îi este dedicat. A publicat în antologia de proză scurtă "Ferestrele Timpului", Tracus Arte, 2013 şi în antologia de poem fantastic "Cerul de Jos", Editura Virtuală, 2013. Debutul în volum este concretizat de colecția de proză scurtă "9 Istorii Reutilizate", Editura Tritonic, 2014. La Gaudeamus 2014 lansează al doilea volum de proză scurtă - "Numărătoare Inversă", editura Tritonic, 2014. În următorul an revine cu volumul "Fermierul virtual", apărut la Tracus Arte, 2015 și "Instabilitate cuantică", la Tritonic, 2015, ambele lansate la Târgul de carte Gaudeamus 2015. A avut contribuții de proză scurtă, eseuri și articole diverse în Luceafărul de dimineață, Revista SRSFF, Revista Nautilus, Gazeta SF şi Fictiuni.ro. Experiența de coordonator în publicistica virtuală, începând cu 2010 i-a permis ca în 2013 să înfiinţeze revista de literatură și arte vizuale Fictiuni.ro, pe care o conduce în prezent. Tot în 2013 inițiat și continuă să organizeze Festivalul Science & Fiction de la Râșnov. Blogul personal: Lenghel. Despre realitati.

More Posts - Website