GSF53 banner2 

          După ce a avut bunătatea de a citi în The Morning Bell cele câteva rânduri însemnate de mine după istorisirea unui cinstit locuitor din paşnicul orăşel Tubneyhill, un bun amic mi-a trimis o epistolă în care, printre altele, m-a întrebat dacă n-am ştiinţă şi despre alte întâmplări neobişnuite din această parte a lumii, arătându-se astfel dornic să le afle.

          Cum de la Gloucester nu-i cale prea lungă până la numita aşezare, iar treburile mă poartă uneori pe acolo, iată-mă, cu prima ocazie de acest fel, aşezându-mă la o masă la Răţoiul Roşu – locanta unde l-am cunoscut şi pe volubilul Charlie Cox. Nu-i, din nefericire, cea mai aleasă destinaţie pentru cineva care doreşte să soarbă o bere în linişte. Dimpotrivă, pare mai degrabă un loc de evitat, cu măsoaiele sale lungi şi grele, acoperite cu plăci subţiri de ardezie (nu spre curăţare mai temeinică, ci doar mai rapidă), cu lumina îndoielnică şi cu hărmălaia produsă frecvent de liota de chirigii care, în aşteptare de clienţi – fiindcă în apropiere e şi staţie de trăsuri –, se încălzesc la un punch cald producând, nu arareori, şi gâlceavă. În plus, patroana, onorabila doamna Annie Dempsey, şi cele câteva slujnice gata oricând să pună la punct pe oricine ar cuteza să le spună ceva necuvenit, nu par să se dedice în vreun fel ridicării rangului zisei locante! Dar gândindu-mă la obiectivul meu, acela de a mai afla câte ceva neobişnuit din viaţa micului sat, mi-am adus berea mai în faţă, am aprins pipa şi m-am pus pe tras cu urechea.
N-aveam, din păcate, ceva important de auzit. Cel mult povestea unui domn prezentabil, după aparenţe proprietar al unei trăsuri, despre nişte tineri (pesemne studenţi din Oxford) care încercaseră să dispară înainte de a plăti cum se cuvine efortul lui şi al căluţului de a-i căra vreo trei mile. Fireşte, explica omul, a fost nevoit să coboare şi să le arate că ştie să alerge şi să-şi facă dreptate, la nevoie şi cu biciul! „I-am ajuns pe la White Gate – dumneata, Thomas, trebuie să ştii pe unde se află”, căută el sprijinul unui comesean care, netulburat, îşi vedea de porţia lui de rom încălzit „şi mi ţi i-am tocat până au scos banii. Ba, unul a pierdut, fugind, şi chestia asta”, zise arătând cu mândrie un fel de eşarfă roşie. „Aşa că tot eu am ieşit în câştig”, sfârşi el triumfător povestea.

          Mă cam gândeam deja să plec, zicându-mi că poate o altă seară va fi mai bună pentru căutările mele, când un bărbat firav, care purta cu eleganţă o redingotă ce-şi terminase demult stagiul de haină nouă, îşi ridică politicos pălăria înaltă şi-mi ceru voie să se aşeze lângă colţul meu de masă, ceea ce am încuviinţat pe loc. Omul se aşeză mulţumindu-mi, luă o gură respectabilă din cana de cositor plină cu bere, apoi se şterse delicat cu o batistă a cărei culoare n-am putut s-o disting şi-mi zise satisfăcut:
          – Până la urmă, nimic nu se compară cu o bere lângă un foc bun, la vreme de seară răcoroasă ca asta!
          Am fost de acord, fireşte.
          Omul gustă sănătos a doua oară, repetă ritualul ştergerii cu batista, apoi mă privi iscoditor.
          – Nu sunteţi de pe aici, constată.
          – Nu, vin de la Stroud, Gloucester.
          – Şi mergeţi
          – La Oxford, mâine de dimineaţă.
          – Sunteţi profesor acolo?
          – A, nu, nu pot să aspir la o asemenea cinste. Dar am oarecare legături cu viaţa intelectuală de acolo.
          – Înseamnă, că nu ştiţi nimic despre istoria care a făcut vâlvă aici, cea a familiei Eastenders! Şi fără să mă lase să zic ceva, continuă: Să ştiţi că am participat personal la toată povestea aia!
          – Chiar aşa?, am spus eu doar pentru a întreţine conversaţia.
          – Da, domnule, cum mă vedeţi, să ştiţi că eu, George Hart, sunt printre cei cărora domnul Eastenders le încredinţează uneori sarcina dificilă de a fi gonaşi la vânătorile sale! Vorbesc, desigur, de tânărul Eastenders, fiindcă ştiţi, cel bătrân, cu guta lui, nu mai vânează de mult
          – Desigur
          – Ei bine, toată tărăşenia s-a petrecut taman când participam şi eu, ba chiar am avut un rol însemnat la acea partidă!
          – Cum aşa?, întrebai, pregătindu-mă să ascult.

          – Păi, să vă spun. Să tot fie trei săptămâni de atunci; domnişorul Will, cum i se spune, a dat veste că sâmbătă va merge la vânătoare în pădurile de la Hurst Hill – ştiţi unde, bănuiesc: la sud de Oxford Road, nu foarte departe de aici. M-am prezentat dimineaţă de tot – am avut chiar timp să iau o gustare cu vizitiul şi cu una dintre bucătărese, Amy, o brunetă cu toate calităţile potrivite unei fete de vârsta ei, apoi s-a dat plecarea. Ei, şi aici intervine primul incident neplăcut: mi s-a încredinţat să duc (nu era prima oară, vă asigur) căldăruşa aceea de alamă în care tinerii domni pretenţioşi ţin gheaţă, ca să poată răci la nevoie băuturile atunci când fac popas.
          – Ştiu, desigur, am zis, făcând totodată semn din sprâncene patroanei, să-i mai aducă o bere companionului meu care, luat probabil de valul povestirii, îşi terminase deja cana.
          – Ei bine, pot spune că am avut ghinion: chiar la intrarea în pădure, o creangă mi-a agăţat pălăria (desigur, aveam alta, potrivită împrejurării, nu pe cea de acum!) şi când m-am aplecat s-o iau, nu ştiu cum, am răsturnat toată gheaţa pe jos!
          – Ce ghinion!
          – Da, domnule. Iar master Will s-a supărat foarte tare, foarte tare, chiar a suduit şi, nervos cum era, mi-a înşfăcat căldăruşa şi a atârnat-o la oblâc, zicându-mi că nu-s bun de nimic – ceea ce m-a îndurerat nespus…
          – Îmi închipui!
          – Da, domnule. Chestia e că am apucat să iau din iarbă linguriţa de argint care fusese pregătită pentru gheaţă – ştiţi, nu e bine să pui mâna pe gheaţa rece, te poţi îmbolnăvi…
          – Aşa e!
          – Da, domnule. Am apucat să pun linguriţa în căldăruşă înainte de a mi-o lua. Din nefericire, nimeni n-a văzut acest gest, ba chiar unii au tendinţa să presupună că mi-aş fi însuşit-o, ceea ce este complet neadevărat!
Şi domnul Hart dădu semn că ar dori să verse o lacrimă, dar fiind un bărbat dârz, treaba asta nu-i reuşi.
          – Da, domnule, continuă el. Am pus-o acolo, sunt sigur, după cum sunt sigur că tocmai ea poate fi cheia întregii poveşti!
          – Extraordinar!

          – Da, domnule. Şi o să vă explic îndată şi de ce cred eu asta. Deci ne-am afundat în pădure, noi, gonaşii, ne-am făcut datoria, iar câinii au prins repede o urmă de vulpe şi au plecat în fugă. Vânătorii – după ei. Numai că domnişorul Eastenders a rămas oleacă în urmă şi a luat-o mai la stânga – asta am văzut şi eu, dar şi alţii. Ei bine, partida a continuat, vânătorii au prins vulpea şi ne-am oprit cu toţii într-o poiană, să ne tragem sufletul.
          – De înţeles.
          – Da, domnule. Când, deodată, cineva a întrebat: dar domnul Eastenders unde e? Ei bine, nu era! Am început cu toţii să strigăm, fiecare după puterile lui şi după rang: care „domnule Eastenders”, care „Will, Will”, unii au suflat în trompete, s-au tras şi focuri în aer, dar nimic!
          – Ah!
          – Da, domnule. Când ne sfătuiam ce să facem, după încă vreun sfert de ceas, numai ce apare domnișorul Will palid la faţă, cu o mânecă sfâşiată de spini şi teribil de agitat. „Aţi văzut şi voi? Aţi auzit?”, striga cât îl ţineau puterile, şi să ştiţi că domnişorul are bojoci, la nevoie!
          – Sunt sigur de asta
          – Da, domnule. Ne-am adunat cu toţi în preajma lui – desigur, după importanţa şi rangul fiecăruia, şi ne-a fost dat să auzim cea mai năstruşnică poveste din câte-au fost vreodată! Cică s-ar fi îndepărtat fără să vrea de grosul vânătorii şi a ajuns într-o poieniţă tare frumoasă. S-a oprit oleacă, ba chiar a descălecat şi-şi trăgea sufletul când s-a simţit înconjurat de un fel de ceaţă, apoi din faţă a apărut un grup – ce zic eu, un adevărat regiment de soldaţi care răcneau din toate puterile atacând, unii călare, cu săbii, alţii pe jos, trăgând focuri de armă. I s-a făcut părul măciucă, zice, s-a speriat aşa de tare, că n-a putut face măcar un gest. S-a lăsat la pământ, cu mâinile deasupra capului şi a stat aşa… nu ştie cât. Ei bine, în acest timp toată gloata aia a trecut pe lângă el fără să-l vadă şi a dispărut în pădure sau în ceaţa din care-a venit. Când şi-a revenit, totul era liniştit, iar pe jos nu era nici măcar o urmă!
          – Extraordinar, făcui eu, repetând gestul către onorabila doamnă Annie Dempsey, pentru a mai aduce o bere celui din faţa mea.
          – Da, domnule, confirmă el, făcând nişte grimase care lăsau oarecum să se înţeleagă că ar dori ca respectiva doamnă să se mişte ceva mai repede. Asta ne-a zis domişorul Eastenders, dintr-o suflare, iar noi am rămas uimiţi, fiindcă nimeni nu auzise şi nu văzuse nimic. Or, o asemenea armată nu putea trece neobservată, cel puţin de către noi, gonaşii, care se ştie că avem simţurile cele mai ascuţite!
          – Neîndoios.
          – Da, domnule. Ei, şi după aia am aflat că au mai fost şi alţii care pretind că au văzut ceva asemănător pe acolo, de pildă un anume John Green, un negustor de oale din comitatul Warwich Shire, dar presupun că nu poţi pune bază pe spusele unora ca ei.
          – Desigur.
          – Da, domnule. Domnişorul Will nu s-a lăsat, a cercetat la pas zona, la întoarcere i-a povestit în amănunt şi maiorului Davies – cred că aţi auzit de el, dar nici acesta n-a putut zice din ce regiment erau ăia, ba a spus că în viaţa lui n-a auzit de aşa uniforme, sugerând chiar ideea că aşa ceva nici nu există!
          – Hm

          – Pe de altă parte, invitat ca de obicei joia la dineu la reşedinţa Eastenders, părintele Carter – trebuie să fi auzit de father Allistar Carter, e vestit pentru predicile sale de Crăciun – şi-a amintit de cele citite într-un almanah, cum că asemenea întâlniri bizare se petrec în mod obişnuit undeva, în Scoţia, pe locul unde ar fi fost cândva o sângeroasă bătălie. Dar nu cred că te poţi bizui pe poveştile unui popor care vede stafii în orice casă mai veche, şi nici în ce scrie într-un almanah – se ştie că ziariştii sunt înclinaţi să dea mai uşor frâu liber fanteziei. Păi dac-ar fi aşa, la câte războaie s-au purtat pe aici, ar trebui să ne ciocnim zilnic cu soldaţi puşi pe harţă, nu credeţi?

          – Mda, înclin să fiu de acord cu dumneata

          – Mulţumesc, domnule. Aşa că toată lumea a decis ca e o născocire, unii au şi râs de master Eastenders, astfel că destul de repede nici nu s-a mai povestit ceva despre acel incident ciudat. Numai că eu am altă părere despre ce s-a întâmplat.
          – Cum aşa?!
          – Vă mai amintiţi de linguriţa de care ziceam? Ei bine, eu unul cred că domnişorul a aţipit, iar în timpul ăsta căldăruşa, care era legată la şeaua calului, s-a mişcat, iar linguriţa, fireşte, a zornăit; cred că domnişorul a visat, iar acel zornăit i s-au părut lui a fi soldaţi în luptă. Da, domnule!
          – Extraordinar. S-ar putea să aveţi dreptate!
          – Sunt convins, domnule

          – Mai doriţi o bere?
          – Nu, domule, vă mulţumesc din suflet pentru bunătate, dar mă retrag pentru odihnă: sunt chemat mâine dimineaţă ca gonaş la o nouă partidă de vânătoare, de către domnişorul Eastenders!
          – A, şi mergeţi tot acolo, la Hurst Hill?
          – Da, domnule, mai ales că domnişorul mi-a spus să caut neapărat linguriţa aia de argint, fiindcă în învălmăşeala de atunci ar fi dispărut, nu ştiu cum