GSF70 banner2-650

          Se trezi înfrigurat și dârdâind sub pilotă. Camera se zguduise scurt, zgâlțâind patul. Prima reacție pe care a avut-o a fost să sară din pat, pe lângă scaun, băgându-se sub birou, cu pătură cu tot. Crezuse că era un cutremur și nu avea nicidecum încredere în rezistența blocului vechi în care stătea. Însă mișcarea pământului nu continuase.

          Era chiar foarte frig. Ar fi zis că-și uitase geamul de la balcon deschis, dar știa sigur că se ocupase de el. Cu pătura pe umeri, înfășurată în jurul său, ieși din ascunzătoare. Nu pricepea de ce era așa de rece în dormitorul său.

          Se ridică în picioare și încercă să aprindă o lumină, însă becul rămase stins.

          — Ce Dumnezeului? întrebă el scoțând aburi pe gură.

          Mai încercă întrerupătorul de câteva ori, cu același rezultat — becul rămăsese întunecat. Deja nu-i plăcea situația în care se găsea, mai ales că rămăsese singur peste weekend. Ai lui se gândiseră să plece la munte, singuri-singurei, și să-l lase pe fiul lor acasă, știind că nu prea avea ce să facă, fiind în sesiune.

          Tânărul student se duse până la micuța comodă de lângă pat și-și puse cea mai groasă pereche de ciorapi pe care o găsi. Apoi luă din dulap încă o pereche de pantaloni, două bluze, un hanorac și o căciulă. 

          — Mă-sa de treabă, zise el pentru sine, chiar și fără curent, tot ar trebui să mai fie ceva căldură. Dar caloriferele-s reci. Ce rahat…

          Era destul de timid, așa că se obișnuise să vorbească de unul singur, mai ales când stătea fără un tovarăș de vorbă. Plus că-i venea mai ușor să se concentreze. Ai lui îl prinseseră de multe ori mergând prin cameră și repetându-și cursurile cu voce tare.

          Ieși pe hol și se duse direct la cutia cu siguranțe. Înălțimea sa îi permitea să aibă acces relativ ușor la rafturile înalte, sau la panoul electric din apartament. Pipăi încet peste plastic și se miră să constate că toate siguranțele erau în ordine. 

          — Problema e de la ei, nu de la mine, trase el concluzia.

          Se întoarse în cameră, în căutarea telefonului mobil. Avea o aplicație pentru lanternă și voia să dea de ai lui sau măcar să sune la Enel. Îl găsi pe birou, exact acolo unde-l lăsase. Îl ridică și încercă să-l deblocheze. Nu doar că ecranul nu-și modifică aspectul, nu primi nici măcar un avertisment de baterie descărcată.

          — Minunat. Probabil am uitat să-l încarc. Bravo, mă! Deștept mai ești! se apostrofă singur.

          Cum nu avea curent, nici nu putea să-și încarce telefonul și știa sigur că ai lui luaseră bateria externă. Noaptea lui mergea din rău în mai rău.

          Luă scurt decizia să deschidă draperiile să vadă dacă era singurul care dăduse de necaz. Merse până la geam și le trase într-o parte. Rămase cu gura căscată, privind pe fereastră — nu doar el avea probleme. Părea că tot Bucureștiul rămăsese fără curent.

          — Super. Acu’ vă găsirăți să nu mai dați curent!

          Orașul, pe care-l vedea foarte bine din apartamentul său de la etajul 11, era întunecat. Nu existau lumini pe străzi, sau în alte blocuri. Nici măcar mașinile nu mergeau pe stradă. Părea că totul înghețase. Mintea sa, plină de tot felul de teorii și scenarii apocaliptice, sări la idea unui puls electro-magnetic. Asta ar fi explicat de ce nu era curent. Știa, din atâtea jocuri video și filme, că o explozie atomică producea un asemenea puls și, având în vedere zguduiala care-l trezise, părea o teorie plauzibilă.

          Ideea sa nu putea răspundea la cealaltă parte a problemei — era prea frig. Chiar și pentru jumătatea lui ianuarie, temperatura părea mult prea scăzută., iar, dacă într-adevăr fusese detonat un focos nuclear, trebuia să fie cald. Până și geamurile făcuseră o foiță subțire de gheață pe margini.

          Ieși pe balcon să se uite la centrală. Sesiză imediat stratul de apă solidă de pe podea. Păși cu grijă, șosetele sale lipindu-se de fiecare dată când luau contact cu gheața. Se uită spre cutia de tablă care se presupunea că făcea căldură. Se blocase în poziția „On“. Comută pe „Off“, gândindu-se că dacă problema se remedia, gazele ar fi reînceput să intre în circuit, dar nu ar fi existat aprinderea. Nu voia să riște o explozie. 

          — Na, că am învățat ceva. Yay, studentul la Poli salvează lumea!

          Nu avea pic de urmă de extaz în glas, dar mica acțiune avut darul să-l învioreze. Se bucura mereu de micile victorii ale vieții și, până la urmă, o considera o acțiune sănătoasă.

          Ieși pe hol și se încălță cu ghetele, își îmbrăcă geaca groasă, dar păstră și pătura peste umeri. Merse în sufragerie, unde avea un ceas mecanic, vechi, dar teoretic funcțional, dacă scenariile sale erau adevărate. Pendula era o moștenire de familie și una dintre posesiile cele mai de preț ale tatălui său. Ceasul înalt era așezat pe peretele opus geamului, încadrat de două picturi pe pânză. Nu se mișca. Limbile rămăseseră blocate la 11 și 8. Își aminti că se băgase în pat pe la zece, deci sigur ceea ce se întâmplase avusese loc după ce el adormise.

          Căută ceasul digital de lângă televizor. Ca în cazul telefonului, display-ul era negru. Îl zgudui de două ori și chiar îl pocni, însă dispozitivul nu dădu semne că s-ar trezi la viață.

          Se întoarse spre rafturile bibliotecii în speranța că avea să găsească ceva folositor. Dădu doar peste diploma sa, cea înrămată de maică-sa. O primise pentru câștigarea unui concurs de invenții. Asta pe vremea când avea timp de joacă. Se uită la ea și, în lumina lunii (mai mult datorită faptului că ochii săi se obișnuiseră cu întunericul), reuși să-și vadă numele.

          — „Andrei Popaescu“, zise cu un zâmbet ștrengar. Nu putea să mă cheme „Popescu“? De fapt, nu. Atunci aș fi fost cel mai comun din toată țara, așa suntem doar vreo cinci sute, nu zece mii. „Popa“ și „-escu“ fac „Popescu“, da’ nu la noi.

          Nu întâlnise până atunci pe cineva care să nu-i pocească numele. Se amuză singur de relativa sa unicitate și frustrările prin care trecuse datorită acesteia.

          Andrei se gândi că, dacă tot nu avea ce să facă, putea foarte bine să pună înapoi la somn. Merse în dormitorul alor săi și le luă ambele pături de pe pat. De când cu centrala, nu mai foloseau plăpumi, dar acum ar fi dat orice pentru una groasă, eventual din lână de oaie. 

          Se întoarse în camera sa și se puse în pat. Se înfofoli cât de bine putu, încă dârdâind puțin, dar se gândi că avea să se încălzească repede. Închise ochii și așteptă să-l ia somnul. Abia atunci sesiză liniștea în care se găsea. Fără bâzâitul aparatelor, zgomotele mașinilor, inclusiv al ambulanțelor, și orice altă sursă de sunete, Bucureștiul părea complet blocat. Ca și cum cineva pusese o cupolă peste oraș și asurzise toate vibrațiile sonore. Teoria cu explozia nucleară părea tot mai puțin plauzibilă. Nu-și amintea să fi auzit unda de șoc. Simțise doar zguduitura care-l trezise.

          Brusc respirația îi deveni tot mai zgomotoasă. Știa că nu respira mai tare, ci doar devenise mult mai conștient de mișcarea aerului prin nările reci care formaseră un strat subțire de gheață. În continuare, începu să fie deranjat de pulsațiile din urechea de pe pernă. 

          Inspiră o dată, puternic. Ținu aerul în piept. Expiră. Se calmase și încercă să revină la somn în liniștea deplină în care se găsea. Începu să-și construiască un scenariu, ca de fiecare dată când încerca să adoarmă și nu putea, în care el era între puținii supraviețuitori ai unei catastrofe ce aruncase omenirea înapoi în epoca de piatră, ba nu, invazie extraterestră suna mult mai bine…

          Scenariul decurgea frumos și Andrei aluneca ușor spre lumea viselor. Oboseala îl doborî aproape complet. Când se afla la pragul dintre real și imaginar, un sunet metalic, puternic, combinat cu ceea ce părea un zgomotul produs de un arc electric îi țiui în urechi. Sunase ca un phaser din Star Trek care se descărcase, alături de o foaie de tablă lovită cu un ciocan de fier. Un fior îl cuprinse de sus până jos. Era ca și cum o undă de energie se descărcase din capul său până în picioare. Se cutremură.

          Avusese câteva astfel de episoade până atunci. Primul fusese cel mai puternic. Se petrecuse în urmă cu câțiva ani, când rămăsese singur acasă și-și adusese prietena să rămână peste noapte. După ce se distraseră ca doi adolescenți plini de hormoni, în pat, cu brațele ei în jurul său, simțise aceeași senzație ca în acea noapte. Sărise din pat și avusese un atac de panică. Fusese speriat câteva ore. Dormise cu lumina aprinsă, asta după ce stătuse în bucătărie și fumase ca un tractor. Groaza de atunci îl făcuse mai paranoic ca niciodată. Ajunsese la stadiul la care nu suporta să o știe pe prietena lui de atunci, Mara, în spatele său — avea impresia că urma să-l omoare. Fata, aproape la fel de speriată ca el, îl lăsase liniștit și încercase să-l calmeze vorbindu-i încet și dându-i spațiul necesar. Ea chiar propusese să cheme o ambulanță, dar tânărul, căpos ca un catâr, refuzase categoric. De atunci mai experimentase aceeași senzație de opt ori, de fiecare dată ajungând să doarmă cu veioza aprinsă. 

          Camera se cutremură încă o dată. În noaptea fără sunete, în orașul înghețat, Andrei se panică. Nu avea cum să aprindă lumina, iar paranoia din acea seară nu-i dădea pace — era ferm convins că senzația sa nu era o coincidență. Până atunci crezuse că era doar mintea care îi juca farse și îl arunca într-un vis înainte să adoarmă cu totul.

          Acum era speriat de-a dreptul. Bucureștiul rămăsese fără curent, toate dispozitivele electrice din casă încetaseră să funcționeze și acum pământul se zguduia. Adăugând aceste date la frigul care-l învăluise și la senzațiile pe care le experimentase, Andrei nu știa ce să mai creadă. Decise că trebuie să afle ce se întâmpla, dar, neavând vreun mijloc de comunicare, trebuia să aștepte dimineața.

          — Na, mai culcă-te acu’! zise nervos. Puii ei de treabă!

          Se ridică din pat. Știa clar că nu avea să mai adoarmă după acel zgomot înfiorător. Simți cum panica începe să-l cuprindă mai tare. Îi părea mai frig decât până atunci. Se duse la comodă și-și scoase pachetul de țigări și bricheta cu gândul de a merge pe balcon să fumeze în liniște. Deschise ușa de termopan și păși pe podeaua al cărei strat de gheață crescuse. Alunecă puțin, dar reuși să se echilibreze.

          — Să-mi bag… începu el să-njure, dar se opri când văzu un licăr de la un geam. Cineva se plimba printr-un apartament în blocul de vizavi. Se bucură. Iete, bă, nu-s singuru’ tâmpit care dârdâie în geru’ ăsta, da-s singuru’ cretin care nu și-a aprins o lumânare pentru lumină. Student la poli, cică.

          Râse, străpungând liniștea.

          Se uită la termometrul cu mercur de lângă centrală. Era blocat la -40 de grade celsius.

          — Hmm… Minus 40 Celsius sau Fahrenheit? Nu prea contează că tot pe acolo sunt. Da’ jur că e mai puțin de atât.

          Văzu că, undeva departe de oraș, erau câteva lumini aprinse, ceea ce însemna că situația în care se găsea nu era chiar generalizată. Pesupusa lui catastrofă, ideile de invazie extraterestră sau explozii atomic se năruiră. Exista o explicație logică și rațională, dar, la acel moment, nici în ruptul capului nu putu să-și imagineze altceva. Se gândi că o explozie solară nu ar fi afectat doar părți din orașe. Ceva nu-i plăcea la toată problema, dar, până la urmă, ce era de plăcut…

          – Dacă ăia au curent, atunci nu-i bai. Se descurcă Dorel să rezolve problemele. Și-așa n-am ce face. Acuși se face dimineață și ies să văd pe cin’ găsesc să-mi zică și mie ce se-ntâmplă.

          Presupuse repede că problemele se vor rezolva curând și reveni la planurile sale. Puse o țigară în gură și încercă să și-o aprindă cu bricheta. Nu avu succes, așa că luă, cu chiu cu vai, niște chibrituri din bucătărie. Se aplecase peste pervaz pentru că refuza categoric, de lene mai mult, să bată tot drumul până acolo, trecând prin camera sa. Aprinse unul, dar flacăra lui micuță pâlpâi plăpând câteva secunde și apoi se stinse. Abia cu al treilea reuși să-și aprindă țigara. Trase cu sete și suflă zgomotos fumul toxic afară. Încă era neliniștit în urma experienței din pat, dar se calmase cât de cât.

          Se uită în jos și văzu câteva figuri mergând prin zăpada proaspătă, însă, deși se afla la o distanță mare, nu-și dădea seama dacă lăsau sau nu urme. Își spuse că se înșela și puse totul în seama oboselii. Vru să țipe la ele, dar se răzgândi. Abia își aprinsese țigara și voia s-o termine în liniște. Urmării figurile întunecate cum mergeau pe stradă. Apoi văzu cum un bărbat le ieșea în cale. 

          — Staaați! țipă acesta. 

          Nu apucă să mai spună ceva. Una dintre figurile întunecate sărise, cu o agilitate imposibilă, aproape zece metri și-l doborî. Se mai auzi doar un țipăt ascuțit care străpunse liniștea, neperturbată până atunci, din oraș. Alte țipete începură să se audă prin București. 

          Andrei se panică și căzu în fund pe podeaua rece. Tocmai asistase la moartea cuiva. Cel puțin asta credea, dar, după cum țipase sărmanul bărbat și săritura imposibilă a figurii, tindea să considere că văzuse o viață sfârșită. Și, luând în considerare celelalte urlete din noapte, știa că cel de pe stradă nu fusese singur. Nici nu-și dăduse seama că scăpase țigara pe gheața formată pe podeaua balconului.

          Vru să ridice capul peste margine să vadă ce se mai întâmpla, dar mușchii nu voiau să-l asculte. Pur și simplu nu era capabil să se miște. Liniștea se lăsase iarăși peste oraș, dar calmul nu dură mult. Un zgomot prelung, care semăna cu urletul unui lup în noapte combinat cu același țiuit metalic-electric ce nu-i dăduse pace, se auzi. Sunetul, care părea o strigare victorioasă, fu imediat urmat de altele. 

          — Căcat, căcat, înjură tremurând. Mă-sa. Doamne, ajută-mă! 

          Își făcu cruce. Nu era un credincios, nu mai fusese la biserică de ani buni, dar, în momentele de cumpănă, ca toată lumea, se întoarse la credințele sale. Își împreună mâinile și începu să se roage, spunând „Tatăl nostru”, singura rugăciune pe care-o mai știa. Gândul îi zbură spre părinții săi. Se opri din tremurat, se mai închină odată și-și făcu suficient curaj să ridice capul.

          Încet, încă temător, se întoarse. Stând în genunchi, își ridică capul peste marginea pervazului. Văzu figurile întunecate întorcându-se spre blocul de vizavi. Una dintre ele arăta spre geamul unde stătea o femeie cu o lumânare aprinsă în mână. Ea țipă. O arătare sări până la etajul patru al blocului ei. Încă un salt și era față în față cu femeia. Văzu cum, cu ceea ce părea să fie o mână lungă, dihania o apucă pe femeie de gât și o trase în afara apartamentului ei.

          Săraca se zbătea și încerca să țipe sau să respire, de la acea distanță Andrei nu-și dădea seama clar. Creatura, pentru că acum era sigur că era o ființă, scotea sunete scurte și ascuțite, ca și cum ar fi râs. Mai auzi doar un trosnet și văzu capul femeii căzând într-o parte, într-un unghi nefiresc. Apoi îi urmări trupul căzând și izbindu-se de asfalt cu un bufnet înfundat. Creaturile urlară iarăși.

          Andrei căzu pe spate, dărâmând o vază goală care se sparse. 

          — Căcat, zise scurt.

          În patru labe, se târî în cameră și se ascunse după birou. Spera că nu fusese auzit. Nădejdea sa se nărui când începură urletele prelungi și metalic-electrice. Apoi urmă bufnitura de la balcon și presupuse că una dintre creaturi ajunsese la el.

          Se înșelase. Un al doilea sunet înfundat se auzi dinspre pervaz. 

          Nu știa ce să facă. Decise să-și țină respirația și să facă pe mortul. Închise repede ochii și dădu capul într-o parte, abia stăpânindu-și tremuratul.

          Simți prezența uneia dintre creaturi în cameră. Pașii ei erau grei și scrâșneau pe parchetul lăcuit și rece. A doua o urmă repede. 

          O simți aproape de el. Probabil se aplecase să-l verifice. Andrei se ruga de zor, spunându-și „Tatăl nostru” în minte. Spera să scape. Voia să scape, dar nu credea că mai poate.

          — Ssussjaass, auzi din spatele său. 

          Sunase ca un șuierat, dar părea să fie un limbaj, pentru că, pe o altă voce, cealaltă creatură răspunse.

          — Kaass! Ssisstuss.

          Corpul său voia să tremure, dar tânărul se controlă… cel puțin asta spera. Credea că avea să piară. 

          Creaturile izbucniră în ceea ce părea un râs isteric.

          — Haassussjtiss, spuse una din ele.

          Începură să râdă mai tare. Nu știa ce să creadă. Voia să deschidă ochii, dar se abținu. Simți cum ceva fierbinte și subțire îi atinse obrazul. Vru să se tragă într-o parte, departe de creatură, dar se abținu.

          În liniștea care se lăsă peste apartament, se auzi un șuierat prelung, ca de tren, urmat de sunete de elice de elicopter. Cele două creaturi țâșniră prin geamul dormitorului și-l lăsară pe tânărul student singur. 

          După câteva minute, în care-și permise să respire o dată și să deschidă puțin ochii, se ridică. Vântul șuiera încet, însă sunetele care speriaseră creaturile nu se mai auzeau. Prin geamul spart Andrei vedea răsăritul soarelui peste Bucureștiul înghețat. Tânărul îi mulțumi lui Dumnezeu că era încă viu.

          Când privea, ceva mai calm, spre est, scârșâitul de șenile îl trezi din visare. Pe strada din fața blocului, peste mașini, treceau tancurile Armatei Române. În spatele lor, camioane cu soldați. Convoiul se opri. Undeva, pe la jumătatea grupului, dintr-un jeep, un ofițer în uniformă începu să vorbească într-un megafon:

          – Atenție cetățeni! Acesta este un mesaj de avertisment! Suntem sub asediu din partea unor forțe nepământene. Dacă mai este cineva în viață vă așteptăm. Orice supraviețuitor ni se poate alătura.

          Ofițerul repetă anunțul, apoi lăsă dispozitivul pe bancheta mașinii și se înfolofi.

          Înfrigurat, se bucura că scăpase. Într-un fel, teoria sa despre invazia extraterestră nu mai suna chiar așa de rău. Se gândi că probabil loviseră orașele mari mai întâi.

          Nicăieri nu se vedeau creaturile. Cele două corpuri neînsuflețite de pe stradă încă zăceau acolo, însă acum aveau câțiva soldați în jur. Convoiul aștepta în liniște.

          – Sunt aici! țipă Andrei. Cobor imediat!

          Vântul se oprise. Soldații aplaudaseră câteva secunde, chiuind și fluierând, retrăgânduse apoi în vehiculele lor. Își luă strictul necesar într-un rucsac – un hanorac, două tricouri, o pereche de pantaloni, șosete, chiloți. Lângă haine adăugă o carte, „Războiul lumilor” de H.G. Wells, și poza părinților săi.

          Ajuns la ușa apartamentului, aruncă o ultimă privire în spate.

          Era liniște.

Ştefan-Decebal Guţă

Ştefan-Decebal Guţă

Ștefan-Decebal Guță s-a născut la Pitești în decembrie '93. În prezent este student la U.M.F. "Carol Davila", București. A început să publice în iulie 2016, la Gazeta SF. Blog personal: https://catharsiswriting.wordpress.com/

More Posts - Website