GSF 76 banner02-650

          Mână-n mână ne apropiem încet de locul nostru de demult pe care l-am neglijat cum nu ne-am fi permis niciodată. Cuibăriți unul într-altul, aici obișnuiam noapte de noapte să privim stelele printre frunzele stejarului aplecat deasupra noastră.

          ─ Uneori pari atât de pierdut, i-am spus într-o seară.

          ─ Da?

          Soțul meu Hari, aveam să înțeleg mai târziu, răspundea întotdeauna așa pentru a trage un pic de timp când era luat pe nepregătite. Și era întotdeauna luat pe nepregătite.

          ─ Aș vrea să îmi spui și mie cândva ce se petrece în capul tău, unde te duci când pici așa pe gânduri.

          Eram încă la început, așa că nu mă așteptam să îmi răspundă. Ca și când nu ar fi fost nimic special, însă, a zis imediat că trebuie să plece acolo, că locul lui nu era aici, că îl cheamă ceva sau cineva, în sensul propriu al cuvântului. Nu prea l-am luat în serios atunci.

          În mângâierea a vântului, brațele noduroase ale arborelui încă se întind spre bolta cerească, împovărate cu speranța îmbrățișării unei stele căzătoare și cu același dor palpabil pe care îl purta când Hari era plecat acolo. Numele arborelui este Bătrânul Cernan. L-a botezat astfel Hari după unul dintre eroii săi, și a fost pentru noi dintotdeauna un prieten și un protector negreșit.

          Bătrânul Cernan a fost un spectator discret la derularea mult prea grăbită a vieții noastre, un confident atunci când nu aveam cui să ne spovedim și o ancoră în zilele furtunoase. Ar putea râde acum de începuturile noastre sfielnice, când eu și Hari știam amândoi că ne iubeam la nebunie, dar eram prea mici, prea mândri, prea speriați pentru a destăinui asta unul înaintea celuilalt. Preferam mai degrabă incertitudinea necunoașterii decât expunerea la care ne-ar fi supus o asemenea mărturisire. Totuși, Cernan nu a râs niciodată de noi, nici măcar de greutățile neînsemnate care nouă ni se păreau atunci, în mod prostesc, înfiorătoare și de nedepășit. Despre chinul singurătății mele crunte din anii dificili ai colonizării am hotărât cu Cernan să nu mai vorbim vreodată, și să îl lăsăm în urmă acolo unde îi este locul. Am privit plecarea lui Hari în spațiu ca și când s-ar fi dus în brațele altei femei. Nu am suspectat cât de multă dreptate aveam, și nici nu mi-am imaginat că aș putea ajunge vreodată să-mi doresc să îl trimit așa departe din nou.

          După atâta amar de vreme, iată că Bătrânul Cernan va fi martor și la sfârșitul nostru. Cu el alături, imobil și tăcut ca de obicei, fără să ne judece sau cel puțin fără să ne condamne, sper să regăsim siguranța de care avem nevoie acum mai mult ca oricând. Aici venim acasă.

          Ne târșâim picioarele veștejite pe potecuța bătută meandru în jurul stejarului când eram tineri. La început fusese un fel de joc, pentru a lungi cumva clipele petrecute împreună, apoi a devenit un ritual. Chiar dacă drumulețul s-a pierdut în iarba care îl îneacă acum, a rămas la fel de primitor sub pașii noștri. Simt în palmă cum mâna soțului meu tresare cu recunoaștere. Încerc să îmi stăpânesc emoțiile și să nu mă amăgesc că atâta lucru l-ar trezi pe Hari din adâncul în care s-a afundat.

          ─ Hari, ești aici, cu mine? îl întreb pe un ton blând. Cunoști locul, nu? Încearcă să te concentrezi, dragule.

          Hari doar mă privește. Pentru o secundă cred că este acolo, sau mai aproape de mine măcar, apoi pleoapele lui vinete se prăbușesc precum porțile unor ecluze. La fel ca atunci când a plecat pe navă. Pleoapele se redeschid, dar toată viața din spatele lor a fost parcă răpită înapoi în vid, și dragul meu se pierde din nou în depărtarea aceea fără capăt din ochii lui plăpânzi.

          Mișcările noastre sunt domoale, prudente. Hari privește în jur cu simțul de curiozitate al exploratorului și cu o fascinație ca de copil în fața unei noi descoperiri, cam la fel cum am făcut-o și eu prima oară când m-a adus el aici. Eu mai degrabă îmi feresc privirea încoace și-ncolo. Mă simt ca o intrusă într-un templu ori o fecioară vinovată în fața părinților, copleșită de rușinea unei greșeli de neiertat.

          Însă Bătrânul Cernan nu este dezamăgit de noi și de absența noastră îndelungată, mult prea îndelungată, ci ne primește sub brațele larg deschise, fără reproș. Îl conduc pe Hari sub coroana arborelui și-l ajut să se așeze pe banca noastră. Din rucsacul pe care l-am luat cu mine îi scot pătura și îl învelesc. Hari a fost dintotdeauna mai friguros. Mă privește de jos și, fără efortul vizibil pe care îl făcea în tinerețe, mușchii feței lui trag buzele pale într-un zâmbet nătâng. Da, Hari, eu sunt! Nu este același zâmbet al lui de care m-am îndrăgostit, dar este același zâmbet pe care îl avea fetița noastră când era încă bebeluș.

          Înainte să mă îndepărtez, îi mângâi obrazul brăzdat de cicatricile bătrâneții, după care îi șterg ușor firicelul de salivă care i se prelinge spre barba brumărie. Of, prostuțule!

          Cu aceeași mână nesigură ating apoi scoarța aspră a lui Cernan și constat că ici-colo este umedă.

          ─ Mă bucur atât de tare că ești încă aici, bătrâne! Nu știu… nu știu ce aș fi făcut dacă ai fi dispărut și tu! Tu ești ultima noastră șansă!

          Cernan își foșnește frunzele și își apleacă scârțâitor crengile în vânt. Îmi las lacrimile să curgă, fără reținere sau rușine, ca într-un cămin unde sunt la adăpost de orice.

          ─ Mai pot să-ți spun așa, „bătrâne”? Uită-te la noi, suntem mai zbârciți ca tine! Știu că ție nu îți pasă, pentru tine rămânem mereu copiii tăi. Ce o să te faci când nici noi n-o să mai fim…? Să nu jelești aici de unul singur, Cernan, adoptă alți tineri în locul nostru!

          Îmi șterg obrajii cu batista, pe urmă îmi dau jos rucsacul și scot din el lopata pe care am cumpărat-o imediat ce am aterizat aici. Număr pașii cu atenție, înainte, la dreapta, în spate, la stânga, în cerc – în cerc, așa cum merg toate lucrurile, așa cum te întorci la locul crimei – și mă opresc deasupra comorii. Hari nu ar mai fi găsit-o niciodată, cu siguranță nici nu își mai amintește de ea, însă sper cu toată ființa că își mai aduce încă aminte de ce se află înăuntrul ei.

          Înfig lopata în sol și îmi pun toată greutatea pe ea. Scoarța se despică fără împotrivire și îmi face loc. La început mai mult scormonesc timid, abia după ce-mi astâmpăr emoțiile încep să sap propriu-zis, așezând pământul într-o mică grămăjoară alături. Peste câteva minute, în care transpirația deja îmi acoperă fruntea, încep să mă întreb dacă numărătoarea a fost potrivită sau dacă nu cumva m-am păcălit. Sau, mai rău… Oare se mai află aici? Ori s-o fi pierdut și ea, transportată către cine știe ce tărâm îndepărtat de sub pământ? Așa trebuie să se simtă arheologii, îmi imaginez, căutând rămășițele secrete demult uitate ale unor vieți trecute, fără să știe cu siguranță dacă vor găsi ceva sau dacă sapă în zadar. Îmi amintesc atât de clar, aș putea jura că era aici…

          Nu se poate să fi dispărut pur și simplu!

          Apoi, cu un tronc surd, izbesc comoara și inima mi se oprește ca și când aș fi lovit în ea. Este aici! Mă așez în genunchi și încep să curăț nisipul din jurul ei cu mâinile goale, dezvăluind cutia dreptunghiulară de metal. Respirația mea greoaie saltă într-un râs de bucurie când trag la suprafață singura speranță pe care o mai am acum pentru Hari, îngropată cu atâția ani în urmă fără să realizez că m-aș întoarce vreodată după ea.

          ─ Hari! Cernan! Nu îmi vine să cred! E încă aici! le strig peste umăr, strângând cutia la piept.

          Mă ridic atent, cu mâinile pline de praf încolăcite pe metalul rece, îmi scutur rochia fără prea mult efect, și îmi șterg sudoarea de pe față cu dosul palmelor. Sunt din nou ca o copilă, murdară din cap până-n picioare, cu hainele tăvălite prin pământ și prin iarbă, dar cu spiritul vibrând de nădejde. Port mica pradă înapoi ca pe un pui nou-născut. Hari mă așteaptă răbdător, cu o față împăcată și senină, ca și când ar fi una din primele noastre întâlniri – parcă încearcă să mă identifice, și când reușește să o facă, să vadă că sunt eu, trece la încercarea de a se convinge că am venit cu adevărat și că nu e o închipuire.

          ─ Firește că am venit…!

          Voiam să îi spun asta de fiecare dată, dar cuvintele îmi rămâneau în gât. Acum au ieșit fără voia mea, dar sclipirea lui se stinge repede. Oare o așteaptă pe Monada? Oare dintotdeauna a așteptat-o pe ea?

          Mă așez pe bancă lângă Hari. Între noi sunt numai două palme de lemn, unde este inscripționată promisiunea noastră.

          „În orice locuri îndepărtate ne-am găsi, vom fi întotdeauna unul lângă altul – H și O”.

          Fixând adâncimea netulburată a ochilor lui Hari, îi iau mâna pătată și îi conduc degetele peste literele crestate în scândură, cu speranța că voi începe astfel să îl trezesc.

          ─ În dimineața când am făcut însemnarea asta împreună, plecai doar peste ocean. Nu am știut niciodată ce mă aștepta, deși mi-era teamă de ce era mai rău. Și m-am bucurat, totuși, când ai reușit, când primit ce îți doriseși dintotdeauna, chiar dacă prețul era atât de mare, și chiar dacă eu am fost cea care a plătit cea mai grea parte.

          Hari clipește alene, pleoapele grele trăgându-se peste ochii cenușii ca un zid care îl separă de mine acolo, în lumea lui îndepărtată. Este deja târziu…

          Încă puțin, mai concentrează-te aici cu mine încă puțin.

          ─ Hari, dragule, îți aduci aminte? Veneam aici tot timpul, împreună. Aici ne-am sărutat prima dată, aici m-ai cerut în căsătorie și aici ți-am spus că o să o avem pe Zarya. O știi pe Zarya, o iubești, este Zarya care îți cântă muzica ta preferata de fiecare dată când vine în vizită.

          Hari clipește.

          Nu-i nimic.

          Mă aplec și îi sărut obrazul smochinit, apoi bag mâna în buzunarul cămășii sale și scot de acolo cheia pe care am adus-o cu noi. Este mică și rece, agățată de un breloc în formă de rachetă. O introduc în lacătul casetei, fără să o întorc încă. Aș muri de inimă frântă dacă nu merge.

          Departe în fața noastră se întind turnurile lucitoare ale orașului, unde odinioară nu existau decât căsuțe și blocuri de beton. Eu nu am trăit schimbările astea ale orașului meu drag, s-au întâmplat toate cât am fost absentă. M-am întors cu spatele parcă doar pentru un moment și fără să realizez totul s-a transfigurat.

          ─ Spune-mi tu, Bătrâne Cernan, cum de s-au dus lucrurile atât de departe? Și tu cum ai reușit să supraviețuiești neschimbat? Care este forța care face ca lucrurile și oamenii să… să… să se îndepărteze față de ceea ce erau înainte? Și cum ai reușit tu să i te împotrivești, nemișcat?

          Drept răspuns, arborele cedează vântului și își arcuiește crengile într-o parte, dezvăluind stelele dezumflate de deasupra noastră. Scânteiază și ele tot cu oboseală, una câte una, pe rând. Luna afurisită atârnă pe cer indiferentă și sfidătoare. Altundeva se poate distinge oranj aprins planeta Marte, care pune acum la încercare căsniciile și viețile altor tineri, așa cum a făcut-o și luna la rândul ei, cu Hari și cu mine.

          Ce Dumnezeu caută oamenii în locurile alea îndepărtate? Ce caut eu aici?

          Răspunsul e Monada. De când a… dispărut pur și simplu, parcă rostul întregii omeniri este să o regăsească.

          Sucesc cheia într-o parte de două ori și, însoțit de un clinchet ruginit, capacul cutiei se deschide.

          ─ Uite, Hari! îi spun scoțând foaia de hârtie așezată deasupra. Este scrisoarea pe care mi-ai scris-o în prima ta misiune pe Stația Spațială Internațională. O vezi? Mai ții minte? Am deschis-o chiar aici, împreună cu Bătrânul Cernan. El sigur poate reproduce fiecare cuvânt din memorie, de atâtea ori i-am citit-o…

          Îi pun foaia în mâini și Hari o privește curios. Știu cu siguranță că încă reușește să citească, recunoaște literele și cuvintele pe care ele le formează, dar nu știu dacă semnificația lor îi este cunoscută sau pur și simplu percepe o serie de compuși goi de conținut, așa cum îi vede pe oamenii din jurul său fără să pătrundă cine sunt ei cu adevărat.

          În afară de mine…

          Vederea lui alunecă vizibil peste propoziții, de la stânga la dreapta, una după alta, până când se oprește la un moment dat, în dreptul numelui Zaryei.

          ─ Așa e, fetița noastră s-a născut în timpul expediției tale, și te îndoiai că spațiul cosmic merită sacrificiul. Nu mi-ai mărturisit lucrurile astea când am vorbit, ți-a fost rușine să admiți asemenea rețineri și slăbiciuni. Le-ai așternut pe hârtie și mi le-ai trimis mai târziu, când te-ai simțit în siguranță. Dacă m-ai fi întrebat direct atunci, aș fi zis disperată că nu merită pentru nimic în lume. Dar acum, Hari, înțeleg și eu mai bine, și adevărul este că a meritat.

          Hari tresare la auzul numelui său și își răsucește căutătura spre mine. Sprâncenele lui gri și stufoase se încruntă sub greutatea unui regret nearticulat. Oare asta simte sau îmi închipui eu că are loc mai mult decât un automatism echivoc? Aș da orice să știu cu siguranță dacă chiar trăiește ceva autentic, orice, acolo unde se află el acum.

          ─ Da, Hari, pentru tine a meritat. Acum pricep că pentru tine asta a fost cel mai important lucru în viață, singurul lucru care a avut sens vreodată.

          Îmi stăpânesc cu greu lacrimile, iar vocea îmi cedează. Oricât de mult m-aș fi împăcat cu ideea, indiferent cât de bine aș cunoaște-o – și cu toate că asta nu înseamnă că Hari nu ne-a oferit vreodată toată iubirea pe care o avea în el – este totuși dureros să îi dau glas. Dar trebuie să o audă și trebuie să o înțeleagă măcar acum. Atât pentru el, cât și pentru mine.

          Al doilea obiect pe care l-am îngropat în micul nostru cufăr e o cutiuță muzicală simplă, pătrată și ornamentată cu un singur glob reprezentând luna. Stă înfipt într-un suport și se rotește când este activată muzica. Îi iau mâinile lui Hari și îi așez degetele fragile pe manivela care acționează mecanismul. După aceea, ghidându-l, încep să rotesc maneta.

          Acum ochii lui se măresc și se întorc spre mine lucind. Asta e, funcționează! Muzicuța începe domol, mecanică, atât de încărcată cu nostalgie, și-mpreună cu macheta lunii care pivotează poticnit față de ritmul de jazz îl trage pe Hari într-o transă. Hari începe să fredoneze stins notele. Nu l-am mai auzit scoțând o serie de sunete neîntrerupte, coerente, de atât de mult timp încât abia îmi vine să cred. Vocea lui neexersată este guturală și de departe, parcă adusă la suprafață cu întreaga sa voință.

          Haide, Hari, ieși cu totul, știu că vei reuși!

          Îmi amintesc câtă viață prindea Hari când asculta melodia, cum începea să cânte, mai ales dacă îl acompania Zarya la pian. Se pretindea un soi de Tony Bennett („doar că mai chipeș!”), dansând neîndemânatic precum un urs de circ. Uneori își țuguia și buzele și imita într-un fel ridicol sunetul trompetelor, iar Zarya adora asta; când fetița era încă micuță, trompetele caraghioase ale lui Hari o puteau înveseli oricând.

          ─ Ăsta este cântecul tău preferat, și cutiuța asta ți-am dăruit-o la începutul relației noastre. Te-ai emoționat atât de tare și mi-ai spus pentru prima dată că mă iubești. Ai spus că ești convins de asta fiindcă sunt singura persoană care te cunoaște cu adevărat – și așa este. Vezi, Hari?

          Degetele lui firave continuă să acționeze cutia muzicală fără ajutorul meu, și simt că reușesc să îi comunic ceva ce recepționează cu claritate, ceva ce nu trebuie tradus, reformulat și repetat de zeci de ori doar ca să priceapă frânturi confuze pe care să le uite după câteva momente. Aproape că îi vorbesc cu adevărat. Mai mult, notele muzicale pe care le îngână cu atâta determinare îl fac să pară că, în sfârșit, și el îmi vorbește mie!

          Versurile nearticulate ale refrenului plutesc în aer ca o rugăminte înțesată în jind.

          ─ Da, dragule, mi-aș dori atât de tare să te pot purta acolo sus, să te joci din nou printre stele, chiar și cu Monada ta afurisită.

          Nici unul din noi nu a crezut că am putea găsi vreodată pe altcineva în lumea asta, la fel cum nimeni din lumea noastră nu a crezut că am putea găsi vreodată pe altcineva în sistemul ăsta solar. Totul s-a schimbat cu o singură întâlnire, iar drama inimii mele frânte a fost de la bun început mult prea mică pentru a conta în umbra primului contact.

          ─ Ai iubit-o?

          La început a fost defensiv. I-a părut rău și m-a implorat să îl iert, dar nu fiindcă regreta cu adevărat ce se întâmplase, ci numai pentru că asta m-a rănit. Dar ceea ce pentru mine era de neînțeles, pentru Hari nu avea cum să fie altfel.

          ─ Am iubit-o, mi-a răspuns atunci. Încă o iubesc, cred. Dar asta nu înseamnă că te iubesc pe tine mai puțin.

          Nu am reușit să mai întreb ce înseamnă. Mi-a fost teamă că răspunsul avea să fie și mai rău.

          ─ Dacă ți-ar reda măcar un strop de însemnătate, de viață, aș da orice să te pot duce!

          Hari a condus colonizarea pietrei ăleia nenorocite, și niște politicieni și birocrați nu îi permit să se mai întoarcă acolo sus. Îl țin aici, captiv în infernul ăsta, în loc să îl lase să se ducă liniștit…

          ─ De asta te-am adus aici, Hari, fiindcă nu te pot duce la lună. E singurul lucru pe care-l pot face care cred că te-ar putea elibera. Sper doar să mai poți fi aici cu mine măcar câteva clipe înainte să pleci.

          Ultimul obiect pe care l-am ascuns în caseta noastră a fost o fotografie făcută de Zarya, înainte ca eu și Hari să fim reuniți la întoarcerea sa de pe lună. Ne aflam în vârful unui zgârie-nori, lângă o platformă circulară de aterizare pentru naveta care ni-l aducea înapoi. Stăteam la margine, cu mâinile sprijinite de o balustradă metalică, și priveam cerul, urmărind nerăbdătoare apropierea lentă a navei. Când a aterizat, Hari a ieșit afară alergând împleticit precum un marinar ajuns în sfârșit pe uscat. În urma lui au pășit afară doi soldați înarmați, însă au păstrat distanța.

          Hari s-a oprit la câțiva metri de mine și m-a privit cum încercam să îmi țin părul fluturând în vânt, înmărmurită de uimire și de fericire. În spatele meu se zărea luna plină, mai întinsă și mai palidă decât oricând altcândva. Apoi și-a ferit ochii, întorcându-i spre brațul său stâng. O banderolă albă cu litera „A” imprimată în stacojiu îl identifica drept primul pământean pus sub arest planetar, și anunța lumea de rușinea și de păcatul lui. Privirea îi era înlăcrimată, dar nu mai pot spune acum cu siguranță pentru ce plângea de fapt. Pentru mine și ce avea să îmi mărturisească, ori pentru Monada și ce îi făcuse, cine știe ce, de o alungase departe? Sau pentru el, fiindcă pentru asta fusese trimis înapoi pe Pământ cu interdicția de mai se întoarce vreodată în spațiu?

          Așa ne-a prins Zarya în poză.

          Pe urmă ni s-a alăturat într-o îmbrățișare strânsă în care am rămas aproape o veșnicie, temători să ne mai despărțim – și-acum iată-ne aici, la o depărtare nemăsurată.

          Însă nu asta este fotografia pe care o găsesc înăuntru. Este într-adevăr o poză a platformei de aterizare, sus în văzduh, cu Hari paralizat în confuzie și luna plină în zare, dar… eu nu sunt acolo! Nu este urmă de altă persoană în imagine, iar în locul în care mă aflam eu este un gol care îmi sare în ochi. Nu îmi dau seama ce se întâmplă, dacă este o greșeală, o încurcătură sau o lipsă în memoria mea îmbătrânită. Trebuie să existe o explicație. Îmi amintesc atât de clar, aș putea jura că eram acolo…

          Nu se poate să fi dispărut pur și simplu!

          Hari apucă fotografia și o trage la el, scoțând un soi de icnet. Oare vede și el diferența, sau recunoaște imaginea și reacționează la ea, așa cum a făcut-o și cu muzica? Fața lui se înseninează. Mângâind cu degetele cadrul înghețat în timp și golul în care ar fi trebuit să mă aflu eu, preț de o clipă pare că redevine Hari cel de altădată.

          ─ Hari, mă vezi? Sunt acolo…?

          Respirația lui începe să fie mai agitată și de undeva din fundul gâtului reușește să murmure câteva cuvinte, odată cu refrenul melodiei.

          ─ Sau e ea?

          Închide apoi pleoapele și pare că se pierde în cântec, lăsându-se purtat, în sfârșit, dincolo de nori.

          Îmi culc capul pe umărul lui și îi șoptesc:

          ─ Unde te-ai dus?

          Inerția mecanismului din cutiuța muzicală se epuizează, iar melodia ia sfârșit. Odată cu ea, se oprește și Hari.

          Bătrânul Cernan se apleacă cu un plânset pârâitor deasupra noastră și dă drumul câtorva frunze în vuietul vântului.

          ─ Doamne, cât îmi doresc să fiu și eu acolo cu tine, în acele locuri îndepărtate…

          

Emil Duhnea

Emil Duhnea

Emil Duhnea (n. 1990) este absolvent al Facultății de Drept a Universității din București și avocat. În 2015 a urmat cursurile celei de-a doua ediții a Atelierului SF&F, organizat de Revista de povestiri și Bookblog, și, în prezent, este membru al grupului literar Secția 14.

More Posts