Acum zece mii de ani în Gatambo, lumile acvatice au dat o lovitură mortală inelelor de pământ şi au pus stăpânire pe cele o mie de constelaţii din inima universului plin de universuri. Baronii ficţionali din Gambolee, oraşul fabulatorilor, au fost răsturnaţi de la putere iar combustibilul tradiţional care animă matricele informaţionale a căzut în desuetudine de vreme ce noii savanţi de pe vechiul asteroid Kaoma Kuamani au descoperit principiul instantaneului acvatic bănuind prezenta Marelui Absent în profunzimea matricelor care se desfăşurau toate deodată.

       Pe scurt, puteai fi oriunde, oricum, în acelaşi moment digital.

       Această descoperire l-a făcut pe Ergubai Gaber din Guantila să-l ia peste picior pe rătăcitul Blaise Pascal care-l eliminase cu de la sine putere pe Marele Absent din experimentul ştiinţific trimiţându-l la plimbare ca pe un copilandru.

       Atitudinea asta trebuia probabil să anunţe sfârşitul polemicii asupra modernităţii, asupra vitezei luminii în universul plin de universuri şi asupra limitei absolute care ar fi tăiat în două corporalitatea fundalului marilor ficţiuni cosmice, au scris în cărţile lor arhivarii din Puertillo Picator. Ei au încercat să descrie formele momentului digital dar au ajuns într-un impas nereuşind să găsească rezolvarea şirurilor matematice mari de tip Yogguan.

       Într-o bună zi, Asalga Calambra, soprana din Tantai, mi-a şoptit să las în pace filozoficele pentru ca o mare balena albastră l-ar fi aruncat pe ţărm pe un oarecare Pache Pacherowsky, un adversar periculos al tuturor ficţiunilor ştiinţifice. Potrivit universitarilor din Gombalao, Pache Pacherowsky ar fi fost un obiect virtual rupt dintr-un moment digital şi trimis spre străfundurile universului plin de universuri cu o viteză diferită de a restului ficţional. Restul ficţional e o categorie matematică asupra căreia ematorii din Cancao au emis serie de ipoteze care mai de care mai fanteziste. Ei spuneau printre altele că măsurătorile secrete asupra lui Pache Pacherowsky ar fi dus la concluzia că noi toţi ne mişcăm cu viteze luminice diferite şi că ne îndreptăm cu toţii către o mare bifurcaţie care face să vibreze straşnic întreaga corporalitate a universului plin de universuri.

       Ăsta e!

       Universul plin de universuri pune la cale o revoluţie.

       Am pişcat-o de fund pe Asalga Calambra. Dansam înlănţuiţi într-un bar deocheat din docurile Bulbonei, oraşul fantomelor de sticlă. Un pianist îşi rupea tentaculele pe clape şi tot bătea din buzele-i groase, vineţii, zgâindu-se la viermuiala aia sufocantă iar Asalga Calambra, soprana din Tantai, îmi turna tot felul de balibverne aiuritoare în urechi!

       Ne înghesuiam. Ne călcăm. Ne aruncăm priviri languroase sau periculoase, pline de promisiuni perverse. Din tavan cădeau viermişori marini. Într-un acvariu rozaliu se tot unduia o sirenă îmbiindu-ne parşiva să facem porcarele cu ea.

       Un barman gras şi suferind de paranoia, tot răcnea că vine sfârşitul lumii şi ca o mare cometa o să ne cadă drept în cap saturându-ne de atâta giugiuleala.

       Erau şi nişte fantome de sticla ce se zgaibarau printre coloanele de alge marine aruncând limbi de foc, funigei, bănuţi de argint.

       Dacă nu ştiţi ce e o fantomă de sticlă nu e o mare pierdere! Ce poate să fie decât o fiinţă fabuloasă, imposibilă, care circulă cu viteza gândului prin visele aiuriţilor locuitori ai lumilor. Chiar şi ai lumilor acvatice. Fantomele astea pun la cale tot felul de ghiduşii. Schimba câte un guvern, joacă un renghi vreunui imperial sclivist şi bulversează mulţimile cu pase magnetice şi cu miracole.

       După cum vorbea toată lumea, Pache Pacherowsky, caşalotul multiplicant, era sfârşitul ficţiunii ştiinţifice în lumile acvatice aflate dincolo de inelele magice care ţopăiau îndrăcite în inima universului oceanic, fiind mişcat de corpurile foarte mici ale fotonilor nebunatici care nici ei nu erau chiar fotoni.

       L-am auzit şi pe Fontando, bărbierul din Gazaia spunând asta.

       Eram la baia de aburi din Tolumba, oraşul păsăroilor bulbucaţi. Mă nimerisem pe-acolo în căutarea Marelui Absent.

       Un batracian din Kutumbe mă păcălise şi mă pusese pe drumuri pornindu-ma cu noaptea-n cap de prost ce sunt către Tolumba. Am mărşăluit plin de speranţa printr-un soare canicular, prin ger şi ceata. Ceaţă o aruncau nişte şmecheri din Badao Badalor cu tulumbe de argint. Ziceau că-s sculptorii entropici. Nişte haimanale.

       Încurcau navigatorii, pierdeau caravanele în pustiul de ape.

       Batracianul îşi făcea veacul pe o corăbioară în largul sudicelor. Corăbioara se legăna, burtoasă, spintecând uşor valurile înspumate care sclipeau fantomatic în bătaia Lunii chemându-se unele pe altele, nebunele.

       Cândva, batracianul vânase balene de sticlă în inima nordicelor. Mare povestitor, batracianul. Spunea nişte baliverne! Mincinosul! Zicea pe cuvânt de onoare că pe vremuri prindea balena de coadă, îi şoptea un descântec la ureche, o gâdila pe burtă, o legăna.

       Balena, săraca, pică în plasa cu ochii-nchisi.

       La bile, în docuri l-am cunoscut. Juca batracianul bile în draci. Bilele erau străvezii şi în ele se zăreau tot felul de lumi acvatice mici.

       Batracianul se fălea. Parcă-l văd. Se umfla peste măsură. Îşi luă avânt. Se trăgea de brăcinari. Înjura de mama focului. Vrăjea bila nu ştiu cum. Se aruncă înainte şi poc, poc, câştigă toţi biştarii. Docherii se burzuluiau de pomană. Unul a vrut să scurteze batracianul de cap dar i-am tras eu o scatoalcă. Orăcăitul mi-a mulţumit şi m-a tras după el.

       Eu, naivul, l-am urmat.

       Atumbo Bambotembo îi zicea batracianului. Naiba ştie de ce. Îi plăcea lui!

       M-am dus după el. M-a cărat prin întregul Kutumbe. Kutumbe tipa, răcnea, urla, se sulemenea, se dezgolea în soare, îşi făcea de cap. Nişte aeroplane tot vâjâiau prin văzduhul încins. Trecea o paradă. Cântau nişte fanfare. Lumea se rostogolea pe străzi valuri, valuri, fistichie, desmatata şi gata să ia cu asalt guvernanta acvatică.

       Ne-am zgâit la tarabe în târgul de cefalopode albastre şi ne-am înghesuit prin piaţa de peşte, să vedem care-i treaba.

       Putea de-ţi lua nasul. Pluteau prin văzduh norişori de praf de puşcă. Se cafteau unii bine de tot cu nişte puşcoace pentru nişte pricini. Tarabagiii, pântecoşii, ne tot atineau calea. Ne îmbiau cu hartane sângerii. Să-mi dau duhul şi alta nu.

       Îl cauţi pe Marele Abesent, şmechere, mi-a zis batracianul făcându-mi cu ochiul, împingându-mă înainte să tai mulţimea nebună.

       Ştia ce ştia, batracianul. Mi-a şoptit, e o chestie filozofica la mijloc, zi că nu-i aşa, îţi dă sens, derbedeule. Vrei să tunelezi universul plin de universuri şi s-o ştergi dincolo de orizontul nostru vizibil. Te dai de ceasul morţii să hoinăreşti prin pluralitate, ha, ha, ha!

      Pluralitatea? Atopo Peta vorbise despre ea în urmă cu o mie de ani. Atopo era un filozof din Horneea. Nu prea-l lua nimeni în seamă. Îl dăduseră afară din senatul Universităţii Acvatice din Gatao. Se încurcase cu nişte sirene.

      Apoi s-a confesat publicului jurându-se ca a avut o viziune despre ceea ce zicea el că ar fi pluralitatea. Avea de gând să construiască o nouă cosmologie.

      A zis că timpul acvatic, derivat al timpului cosmic, ar fi doar o convetie moartă, moartă de tot. Un concept răsuflat. Desuet, zicea el. Un fel de poşirca ştiinţifică, dacă stau eu bine şi mă gândesc.

      Savanţii desueţi l-au luat la ochi. L-au încondeiat la stăpânire. Să dea oficială oceanica cu el de pământ. Să-i taie impozitul. Să-l pună în lanţuri.

      Ciocu’ mic, domnule filozof.

      Atumbo Bambotembo mi-a zis să stau locului. Nu te mişca, derbedeule. Uite o meduză, vezi? Ei şi, am zis eu dând din umeri. Mare lucru o meduză. Dar ce ştiam eu, derbedeul de mine despre meduze? Nici nu era meduza. Era pestoica peştoaicelor în travesti. Ţinea o tarabă de crabi electrici. Crabii tot aruncau fulgere în stânga şi-n dreapta, ronţăiau văzduhul.

      Peştoaica s-a uitat lung la mine. Pişpirică, mi-a zis, aud că vrei să-l cauţi pe Marele Absent. Dar eu nici nu scosesem o vorbă. Asta e, îmi citea gândurile.

      Dar nu dădea nici două parale pe mine, mi-am dat eu seama. A şuşotit ceva cu Atumbo Bambotembo. Au râs amândoi de mine.

      Apoi mi-au zis să-mi vând matricea energetică. I-am înjurat. Le-am zis nişte vorbe de la obraz. Batracianul s-a făcut roşu de ciudă. Bine, derbedeule, nu te dai. Eşti un prost, ai fi câştigat o sumă frumuşică. Caută-l pe Fontando, bărbierul din Gazaia. Îl găseşti la baia de aburi din Tolumba. Ştie el cum ajungi la Marele Absent.

    Zis şi făcut. Mi-am luat picioarele la spinare bucuros că scăpasem de nebuni.

      În drum spre Tolumba am dat peste un oracol. Oracolul mi-a zis nişte chestii încurcate despre popoarele acvatice. Mi-au prins bine într-o bună zi. Le zic şi eu pentru că sunt tare adevărate.

      Era cu siguranţa sfârşitul tuturor personajelor.

      Scriitorii din Munao Loan, din Tambo Tambolee şi din Bamboleda îşi aruncau adesea personajele la gunoi. Acolo, în gunoi, aşteaptă Pache Pacherowsky, spuneau martorii togarezi care-l căutau pe Marele Absent prin incantaţii secrete.

      Pacherowsky lua îndată chipul unei subrete sau formele planturoase ale unei matroane şi se strecură prin ficţiunile care scăldau matricele lumilor acvatice.

      Se îmbraca fistichiu cu hainele jobeniştilor din romanul preastimabilului scriitor al preşedintelui din Tambo Tambolee sau făcea pe malagambistul din scenariul aruncat la coş de Pabu Bupabu, dramaturgul la modă în Gantao.

      Garda civică a încercat de câteva ori să-l aresteze pe Pache Pacherowsky dar gardienii nu l-au găsit niciodată, pe cuvânt dacă mint.

      Ayan, un băiat de prăvălie, chel şi limbut, pipăind-o pe Mirabola din Farina, i-ar fi spus că vestitul Pache Pacherowsky nu ar fi decât o plăsmuire. Ayan a râs prosteşte când perversă l-a gâdilat cu o pană de gască. Până de gâsca era primită în dar chiar de la preşedinte din Tambo Tambolee pentru servicii importante aduse ţării.

      Gâsca preafericita care şi-a lăsat până zălog chelarului de la preşedenţie călătoreşte acum către lanţul muntos Slin Wala ca să-i aducă susnumitului un diamant de lumina veche. Nişte pelerini au adus diamantele de dincolo de orizontul vizibil şi le-au ascuns sub Slin Wala. Spiritul muntelui e animatorul lui Pache Pacherowsy, spun nişte documente secrete aflate bine ferecate în catacombele din Munao Loan.

      Spiritul se hrăneşte cu ficţiunile căzute în uitare sau desuetudine alergând de colo, colo, dincolo de universul plin de universuri.

      El ştie că ficţiunea e combustibilul fiinţelor fabuloase din lumile acvatice şi ca, încet, încet, o va lua în stăpânire. Îl materializezaza pe Pache Pacherowsky o dată pe săptămână şi, având darul ubicuităţii, umbla prin saloane ascuns sub înfăţişarea unei midinete şi sfătuieşte scriitorii să-şi arunce personajele la gunoi.

      Midineta Cocoleta are buze rujate ţipător. Are o voce stridentă. Are bujori.

      Tablourile de cristal se sparg în zeci de cioburi când vocea ei izbucneşte printre coloanele grele de plumb. Cioburile se prefac în mici reptile care musca soldaţii de cizme. Soldaţilor nici nu le păsa pentru că stau la coadă să le muşte midineta ciotul greu încercat de femenele din Munao Loan sau Bitombe.

      În timp ce zecile de cioturi se întăresc sub lumina lunii, gaşcă preafericita se întâlneşte în zborul ei cu Xalaman. Xalaman are şapte ochi şi opt tentacule şi se deplasează cu ajutorul unui sifon dogit. Şuieră îngrozitor. Nu are biştari să-şi cumpere un sifon nou din Bulbona Faso. Şi îi trece prin minte că ar putea vinde gâsca preafericita în târgul de animale din Puertillo Picator.

      O înşfăcă pe înaripata şi o duce cu el lalaind de nebun pe cărările umede şi tainice ale muntelui Go Man.

      Dacă Elsao Chiramel, cel care mi-a spus toată povestea asta aiurită despre Pache Pacherowsky, n-a minţit, pe Xalaman l-ar fi înghiţit un reptiloid vişiniu din îndepărtatul Wankusai. Reptiloidul era hămesit foarte pentru că soldaţii aigamalodului din Bufanga furaseră tot ce se putuse fura din ţinuturile însorite.

      Asalga Calambra, soprana din Tantai, dezbrăcându-se pentru ritualul de primăvară, mi-a şoptit tot felul de prostii despre sfârşitul preafericitei gâşte încercând să mă convingă că Xalaman era un şarlatan. Am muşcat-o de ţâţe pe nebună şi apoi i-am tăiat capul.

      Sângele i s-a scurs în ligheanul de argint de sub pat şi, după a şaptea zi, din el s-a întrupat un înger. Îngerul s-a zbătut o vreme în braţele mele dar eu l-am mângâiat cu duioşie şi i-am cântat o mulţime de cântecele porcoase. L-am învăţat să joace barbut şi l-am îmbătat straşnic. Cum am devenit prieteni la cataramă, îngerul m-a dus pe sub măslini să-l zăresc pe Vestitor.

      Vestitorul se pregătea de moarte dar a fost de acord să ucidă spiritul care se hrănea cu ficţiunile scriitorilor.

      Pentru asta mi-a cerut să-mi schimb chipul, să merg pe cărbuni aprinşi, să zbor asemenea unui bimotor danez şi să dansez mambo şi conga cu femenele din ghilda navigatorilor. Sciitorii care îl venerau pe ciudatul Pache Pacherowsky m-au căutat toată vara visând în van că-mi vor smulge limba ascuţită.

      Zeci de procesiuni au pornit pe urmele mele prin găurile viermilor bakundo.

      Mii şi mii de pelerini s-au aruncat orbeşte în flăcările din Gayola crezând că sălaşul meu ar fi acolo. O femeie m-a scuipat în fata iar un zburător a vrut să-mi spargă scăfârlia cu nişte pietre aduse de dincolo de marile lacuri.

      Guvernatorul din Iddile a poruncit rinocerilor lui să mă măcelărească iar vampirii din Goona s-au jurat că îmi vor bea sângele pâna în iarna.

      M-a adăpostit suba de Fasto care nu credea în Pache Pacherowsky şi care deja prorocise sfârşitul războaielor kurmaleze.

      În urmă cu trei ani îi promisesem şubei că-i voi aduce o hartă secreta furată de la statul major al hornilor. Suba ştia că sunt un derbedeu şi un mincinos. S-a învoit să mă ajute pentru că se spunea că legenda lui Pache Pacherowsky ar putea grăbi sfârşitul lumilor acvatice. Suba mi-a spus că în textul legendei apar nişte coduri secrete care distrug matricile informaţionale ale împrejmuitului acvatic, Gosara.

      Împrejmuitul era cel mai mare oraş aflat la graniţa marilor ficţiuni, teritorii periculoase în care nu era bine să te aventurezi.

      Suba mi-a spus că împăratul Makkai îşi pierduse viaţa acolo şi ca falnică armata a generalului Gop se pierduse în ceţurile ficţiunilor.

      Pe generalul Gop îl cunoscusem în bătălia de la Munao Loan. Era un bărbat bine făcut. Avea o mustaţă uriaşă. Când soarele răsărea de după piscurile pline de zăpezi roşii, mustaţa lui Gop părea că ia foc.

      Eragula, femena cea mai periculoasă din regat, pusese ochii pe Gop şi chiar se lăudase că ar putea să-l ucidă pe Pache Pacherowsky numai pentru a putea intra în graţiile generalului. E drept ca acum toate poveştile astea mi se par nişte prostii şi că de fapt Pache Pacherowsky e doar o legendă inventată de curasarul din Gombe.

      Pache Pacherowsky n-a existat niciodată. Dar cei din Gombe au vrut să pună mâna pe mine de câteva ori pentru că le-aş fi datorat nişte biştari de la un barbut de pomină ras sub un pâlc de sicomoroni umbroşi din Bamboleda.

      Singurul lucru pe care îl ai cu adevărat este ceea ce eşti. Asta e şi nimic altceva, să ştiţi de la mine. Tocmai de aceea nu mi-am bătut capul cu urmăritorii mei şi m-am dus în glonţ în Gatambo să-l caut pe Magicien, unul dintre cei mai mari sforari din lumile acvatice care avea habar unde se ascunde Marele Absent.

      Atingându-şi momentul digital critic, marile armade stelare s-au scufundat sub presiunea câmpurilor magnetice iar elita ofiţerilor a intrat într-un con de umbră.

      Guvernanta oceanica din Wankosai s-a grăbit să-şi trimită flota de lumina veche să controleze fiecare colţişor al matricelor sale informaţionale.

      Oficială acvatică din Imao a decretat stare de asediu şi, făcând pe placul popoarelor acvatice, a abolit principiul lui unu care se multiplică. Imperialele au încheiat un armistiţiu cu republicile galactice iar amiralul sudicelor a trimis o depeşă secreta triunghiului ofiţerilor din inima nordicelor invitându-i la un picnic acvatic în largul înspumat al orientalelor.

      Depesa asta am citit-o şi eu pe când făceam o curte nebuna prinţeselor din Quatro Quatrator sperând foarte tare ca voi intra în graţiile unui ofiţer imperial care se lăudase de nenumărate ori că l-ar cunoaşte pe Magicien.

      Prinţesele trandafirii din Quatro Quatrator, oraşul râsetelor nebune, au învăţat să înoate fără mască de apă şi toată lumea a făcut mare haz din pricina asta.

      Broscoizii de pe Santo s-au trezit peste noapte mari dansatori şi asta i-a umplut de invidie pe batracienii tăcuţi din Fantola Fintolao, oraşul bolborositor.

      Într-o noapte fără lună, în timp ce nordicele se visau a fi orientale, un ciudat monstru acvatic s-a născut din spuma valurilor şi a înghiţit submarinul galben al vestitutului Ibab Habab care tocmai pornise într-o călătorie către ultimul sens vrând să afle dacă principiul succesiunii putea fi definit cu adevărat şi dacă potrivit lui, epoca modernă se afla în plină desfăşurare.

      Scrâşnetul fierataniilor şi urletele îngrozite ale muribunzilor s-au auzit în întreg universul oceanic fiind amplificate de viermii marini. Dar asta nu mai are nici o importanţă. Timpul merge înainte şi-napoi. În sus şi-n jos. Şi la stânga şi la dreapta.

      Potrivit martorilor togarezi, monstrul acvatic ar fi venit din stele adus de o uriaşă bula luminoasă. Peste Orb, fabulosul marin pe care monstrul acvatic l-a întâlnit în largul mării de carton care clipocea somnoroasă dincolo de orizontul nostru vizibil i-a zis arătării chestia asta teribilă.

      Monstrul acvatic se deghizase într-un delfin cicălitor.

      Ciudata arătare pornise în căutarea propriei sale origini. Lua forma obiectelor cosmice aflate în proximitatea sa şi putea deveni limita sau veinatate după caz, spre deplina pierzanie a fiinţelor fabuloase pe care le întâlnea.

      Peste Orb era când galben, când purpuriu şi nu prea trăgea cu urechea la ce se întâmpla prin lumea largă. Stătea bine pitit în mâl într-un inel al şarpelui Gonzobes.

      Rânjea tot timpul, Peste Orb. Era umflat peste măsură. Cânta cântecele porcoase despre lumile acvatice şi se tot lăuda că ştie el când o mare revoluţie va face totul harcea-parcea.

      Nebunul!

      I-a dat cu tifla delfinului cicălitor. Dar n-a ştiut să-i spună cine e şi de unde vine periculosul monstru. Monstrul acvatic i-a despicat burta trandafirie. Marea de carton s-a umplut de frumoase flori de sânge până dincolo de reciful de lumina veche unde se adunau sirenele în nopţile fără lună.

      Dar era acea frumuseţe utila monstrului acvatic, s-au întrebat filozofii din Patonaraman străduindu-se să pună la cale o critica usturătoare a ideilor lui Platon.

      Lipsirea de lumina Lunii, de exemplu, limita exerciţiul şi prezenta frumuseţii în carnea universului oceanic. Pentru cine ar fi trebuit să fie frumoase florile de sânge tocmai acolo, pe fundul întunecat al marii brăzdate de furtuni oceanice dezlănţuite?

      În noaptea fără lună în care ca sirenele din Nottanguya l-au fi călărit în joacă pe respectabilul şi venerabilul caşalot Aghilee din Gambolee, furtunile oceanice din Tangulo Mambulo au bolborosit pentru întâia oară după o tăcere de peste două mii de ani anunţând noua eră a războaielor acvatice.

      Privind din balconul imperial ploaia de meteori purpurii care venea de dincolo de orizontul vizibil, prinţesa Amabalamaia din Huantamatanor i-a spus amiralului ei, Patontiakov, ca a auzit vuietul pe care îl făceau furtunile oceanice animând motorul istoriei şi că se temea pentru supuşii ei care trăiau printre algele de lumina veche.

      Tocmai primise un mesaj secret de la amiralul nordicelor care o rugă să-şi trimită armada scânteietoare în punctul de conjunctura magnetica Huabobassa pentru a i se alătură în bătălia împotriva delfinilor cicălitori din Puertillo Picator.

      Şi bătrânul împărat al oglinzilor de ape din Jabahab Ab Jabadah a auzit glasul dezmăţatelor furtuni oceanice după ce trecuseră deja cinci mii de ani de la moartea bietului Peste Orb. Un astrolog s-a furişat într-o noapte ploioasă printre coloanele de ceaţă ale palatului imperial. S-a împiedicat în barba-i liliachie. Şi-a vălurit uşor mantia înstelata învolburând aerul cald. A tuşit uşor parcă nevrând să-l tulbure cumva pe bătrânul împărat care trăgea înfrigurat cu urechea la palpitul universului plin de universuri în apropierea telescopului oficial. A dat să se întoarcă, speriat de gândul său nebun. Aflase că epocile se desfăşurau deodată şi că nu-şi urmau una alteia.

      Dar era prea târziu.

      Împăratul clipoci uşor. Îşi deschise încetişor cei o mie de ochi sulfuroşi.

      Oftă. Ştia că astrologul îi aducea o ştire cutremurătoare.

      În străfundurile universului plin de universuri, inelele magice fuseseră străpunse de forte nevăzute iar fiinţele fabuloase fuseseră transformate în principii.

      Împăratul oglinzilor de ape din Jabahab Ab Jabadah nu era mai învăţat decât predecesorii lui iar tehnologiile imperiale ar fi fost de nefolosit în străfundurile istoriei care, nici ea, nu era un adevăr ci doar o superbă ficţiune.

      Era oare acel eveniment sfârşitul inevitabil al lumilor acvatice asemenea lui Pache Pacherowsky, legendarul personaj?

      Fiinţele fabuloase, moi şi plăcute la atingere sau, dimpotrivă, tăioase şi aspre, se preschimbau în virtualităţi şuierătoare?

      O astfel de întrebare şi-a pus şi monstrul acvatic în timp ce o înfuleca pe Colombiona, un animat al călugărilor din Wankusai, la o mie de ani la stânga fluxului principal de evenimente care inundau aparenta oceanică.

      Colombiona a ţipat uşor înfiorată, s-a zbătut un pic şi şi-a dat sufletul transformându-se într-o matrice informaţională de o jumătate de rotaţie.

      Monstrul acvatic a trimis-o departe în străfundurile lui luând forma corăbiilor lungi pe care le îndreptau către ultimul sens an de an vitejii războinici ai sudicelor în încercările lor sângeroase.

      Armada a înfruntat forţele imperialelor trandafirii de dincolo de pânzele Hamoai care făceau să se rotească inelul magic din marginea arhipelagului Seto, o lume zăpăcita construită de navigatorii secretului.

      Vasul amiral s-a ciocnit cu el însuşi iar torpiloarele s-au lovit singure din cauza unui principiu rătăcit care-şi făcea mendrele prin marile locului.

      Călugării din Wankusai i-au luat urmă dar nu au putut în nici un fel să fie pe potriva monstrului acvatic. O oarecare Tamerosa din Bakalor, oraşul şerpilor de mare, i-ar fi avertizat asupra acestui pericol dar călugării nu au vrut să-i de ascultare. Înainte de a se desprinde de marile recife au ţinut o slujbă secretă şi s-au închinat sirenelor din Nottanguya considerându-le fără de sfârşit.

      Aflându-şi moartea în instantaneul acvatic construit de teribilul mosntru, călugării s-au săvârşit în chip eroic mânuindu-şi spada de foc împotriva unui duşman imaginar crezând că sirenele îi puneau la încercare.

      Corporalitatea lor, strânsă în mare grabă dintre stânci de un oarecare Kamceaitai, armurier la arsenalul din Tambole Tamboree, oraşul rătăcirilor, a fost vândută în bazarul din Armonai, arhipelagul deosebirilor.

      Agombatador kebirabo! I-a strigat un cefalopd liliachiu cumpărătorului corporalităţii care tocmai se furişă spre docurile încinse de soarele sălciu.

      Iguasaaaaa! A strigat speriat cumpărătorul arătându-se gata să-i dea corporalitatea fără luptă aşa cum îi ceruse cefalopodul.

      N-au apucat însă să se mai certe. A trecut un dirijabil manevrat cu multă abilitate de vestitul capitan Aigamatorian din Clepsoda, oraşul gheţurilor.

      Aigamatorian slobozi câţiva plumbi fierbinţi din flinta lui uriaşa şi înşfăcă corporalitatea călugărilor din Wankusai ducând-o cu el pe muntele de sticlă, acolo unde sălăşluiau spiritele bisericilor reunite. Spiritele i-au mulţumit şi l-au ajutat să tuneleze universul oceanicpentru a-şi face urma pierdută.

      După zece mii de ani, hoinărind prin buclele virtuale ale Kampatotadorului, regatul rasucitorilor de momente digitale, monstrul acvatic a dat peste căpitanul Aigamatorian şi l-a făcut una cu pământul înroşind văzduhul de sânge.

      Se pare că împărateasa Cambolateea din Huansotan, patria trompetiştilor de aramă, s-ar fi întrebat la sfârşitul unui anotimp incert, de ce lumile acvatice erau pe moarte şi de ce tocmai un monstru era trimis din adâncurile universului plin de universuri să ducă la îndeplinire această misiune disgratioasa. Ea a transmis un mesaj secret prinţului de Magamagamada sfătuindu-l să se păzească.

      Cei din Magamagamada, grupul insulelor de zahăr, de dincolo de vârtejurile virtuale ale cascadei Totunga, au încercat să prindă monstrul acvatic în mrejele unor nebune dar monstrul nu şi-a făcut apariţia.

      Amiralul forţelor navale din Magamagamada s-a făcut luntre şi punte ca matrozii lui să pună mâna pe ciudata arătare dar furtunile oceanice l-au rătăcit printre bulele luminoase care au căzut peste lumile acvatice la un început de iarnă.

      Dinozaurii de zăpadă de pe Kokadoan au scufundat crucişătoarele semeţe dar monstrul acvatic n-a ţinut seama de asta şi i-a zdrobit între fălcile sale. Dansatoarele din Quantomaquan au vrut să-l îmbuneze dar el le-a înfulecat la repezeală.

      Împăratul norilor s-a certat cu filozofii din Patonaraman spunându-le verde în faţă ca el dăduse tonul noii epoci a modernităţii abolind romantismul în artă şi rătăcirea gânditorilor iubind adolescentin fantasmele eului.

      Fanfoleto fanfola fentoanola! I-a zis, pe un ton răstit, unui locotenent de-al său regentul de Gasboian, vrând să-l facă să înţeleagă că monstrul acvatic trebuia să fie chiar unul dintre principiile în a căror corporalitate se strecurau fără să ştie mai toate fiinţele vii din universul oceanic. Tocmai de aceea îl grăbi să ceară mâna delicatei prinţese Amabalamaia pentru sfârşitul verii.

      Numai că, într-o noapte călduroasă, prinţesa Amabalamaia din Huantamatanor a avut un vis erotic. Până în zori s-a ţinut de giumbuşlucuri cu monstrul acvatic care i s-a plâns că nu ştie cine l-a creat şi că este îngrozit de măcelul căruia îi căzuse prada.

      Prinţesa a scris o depeşă imperialelor din inima occidentalelor şi a rugat republicile de dincolo de orizontul vizibil să-i trimită o plasa virtuala pescuita din întâmplare de flota inimosului Salausa din Ubunda, oraşul turnurilor cântătoare.

      Amabalamaia plănuia să-l prindă pe monstrul acvatic atunci când va reveni în visele ei şi să-i schimbe instrucţiunile ficţionale pentru a afla cheile modernităţii ea nefiind de acord cu filozofii din Kankao care spuneau că a te consideră progresist e curată rătăcire de vreme ce fiecare epocă fusese un progres în raport cu întregul front matriceal al universului acvatic desfăşurat deodată.

      Un vârtej fierbinte a furat-o însă de pe terasa palatului ei şi a aruncat-o în valurile înspumate unde, după trei zile şi trei nopţi de chin a fost înghiţită fără milă de monstrul acvatic.

      Preschimbându-se într-un zburător de sticlă, amiralul Patontiakov s-a îndreptat către Wankusai după ce a părăsit îndoliatul Huantamatanor.

      A bătut la poarta vrăjitorului Gasaban. Bum. Bum. Bum.

      Escapitola compitatom bahdân Wankusai? A întrebat buretele de mare care păzea intrarea, vrând să ştie dacă amiralul plătise cei patruzeci de pitueros cât costă intrarea în Wankusai.

      O ploaie sulfuroasă bătea în canatul porţii săpând şanţuri adânci departe, în mijlocul străduţei întunecoase. Felinarul din colţul casei răspândea o lumină gălbuie.

      Amiralul s-a încruntat. Şi-a scuturat aripile de sticlă.

      Harocma ghesao ghildero marinago! A zis printre dinţi dând de înţeles că ar fi scutit de o asemenea taxa de ghildă maritimă din Puerttilo Picator.

      La auzul acestor cuvinte, ploaia s-a oprit dintr-odată preschimbându-se într-un vârtej virtual din care îşi făcu apariţia vrăjitorul Gasaban.

      Amiralul a crezut că este Vestitorul.

      Gasaban avea însă coada de balenă, fălci de rechin şi tentacule de sepie.

      De departe semăna cu o umbrelă. Dacă l-ai fi privit de dincolo de universul oceanic, printr-un ochean magic, l-ai fi putut confunda cu uşurinţa cu aburul locomotivelor din Guanon, oraşul celor mai frumoase serbări de iarnă din lume.

      Chele beulle, chele beulle! Strigă Gasaban uşor amuzat de înfăţişarea amiralului, pocnindu-şi buretele de mare cu un beţişor parfumat furat din târgul obişnuinţei ţinut în inima orientalelor de două ori pe an.

      Amiralul îi răspunse la salutul de bun venit cu un zâmbet amar.

      Cauta nemurirea iar Gasaban credea că venise să-l înveţe cum să-l înfrângă pe ciudatul monstru acvatic. Patontiakov era convins că sunt amândoi un construct al aparentei oceanice şi ca sirenele şi chiar universul plin de universuri erau doar nişte plăsmuiri puse la cale de Marele Absent.

      Vrăjitorul făcu doua, trei pase magnetice.

      Se preschimbă într-un delfin cicălitor şi se cernu peste lume aidoma unei ploi cuminţi de primăvară.

      De ce putea face astfel de vrăji nemaipomenite? De unde îi venea puterea? Se afla oare în corporalitatea ficţionalului construit de lumina dublă în care mă aflam cu Pacherowsky?

      Amiralul se trase de vipuşca nehotărât. Poate ca în perversitatea lor, câmpurile magnetice îl creaseră pe vrăjitor pentru a-şi umple singurătatea.

     Dar cine manipula câmpurile magnetice? Marele Absent?

      Gasaban îi spuse amiralului să-l caute pe un anume Magicien.

      Patontiakov porni spre Cambo Camboree, oraşul saturnaliilor, acolo unde s-ar fi ascuns Magicien. Îmbarcat pe un vapor cu zbaturi, condus de un saurian cârcotaş, amiralul călători vreme de o mie de zile în josul fluviului Qonaor.

      Saurianul îşi suduia matrozii de dimineaţă şi până seara şi dadea tot felul de comenzi aiurite cerând ba să fie armate tunurile de la tribord, ba să fie ridicate pânzele pentru vântul de noapte.

      Amiralul îşi dădu seama că saurianul tânjea după vremuri de mult apuse şi că se credea la bordul unei corăbii stelare.

      Dar nu-şi bătu prea mult capul cu asta. Din cauza aripilor sale de sticlă, mai toţi pasagerii îl ocoleau crezând în sinea lor ca Patontiakov era de fapt o insectă de bălegar fugită dintr-un laborator al armatei şi care călătorea în travesti. La supa de dimineaţa treceau în fugă pe lângă masa lui iar la cafea, îndată după prânz, se înghesuiau cu toţii lângă marele coş de fum care bubuia asurzitor. Amiralul nici nu i-a mai luat în seama după primele o sută de zile şi s-a adâncit în el însuşi. Se ascundea la pupa printre butoaiele de motorină şi de scrumbii şi admiră peisajul luxuriant. Printre pâlcurile de jungla mustind de aburi sângerii, se zăreau turme de caşaloţi, câte o balenă singurateca sau câte un amfibiu vorbăreţ. Unii se ţineau după vapor înotând la babord şi cerând de mâncare. Patontiakov a vrut să afle câte ceva despre monstrul acvatic dar caşaloţii i-au dat cu tifla şi au râs de el. Nu auziseră de o asemenea poveste şi nici nu credeau că universul oceanicera doar o părticică dintr-un enigmatic univers plin de universuri. Un amfibiu îl stropi în joacă iar o sirenă îl îmbie în iatacul ei de ape să facă tot felul de giumbuşlucuri. Şi totul doar pentru un diamant de lumina veche, se înţelege.

      Într-o dimineaţă, din cauza ceţurilor, vaporul se izbi de nişte stânci şi se scufunda cât ai clipi. Saurianul dispăru urlând ca din gura de şarpe într-o învolburare de ape. Matrozii se pierdură printre stânci iar pasagerii se făcură nevăzuţi într-o catarcata, la două mile depărtare de locul naufragiului.

      Un caşalot îl înghiţi Patontiakov ţâşnind dintr-un vârtej virtual. Aripile de sticla ale amiralului îi spintecara burta şi dinlăuntrul lui ieşi la mal, mărşăluind semeaţa prin văluri, armata biomecanicilor din Tamabolee care dădu imperialelor o serie de lovituri mortale.

      Matricea informaţională a lui Patontiakov se preschimbă în principiul oglindirii potrivit căruia, văzându-se pe sine însuşi, monstrul acvatic exploda risipindu-se prin întreg universul oceanic iar filozofii din Patonaraman trimiseră o depeşă împăratului norilor încercând să-l convingă că modernitatea era doar un construct iluzoriu.

      Toată tevatura asta mi-a fost povestită de însuşi Magicien. Magicien putea privi întreaga desfăşurare ficţională a universului plin de universuri deodată.

      M-a văzut venind înspre el din timpurile mele paralele. M-a lăsat să intru în inelul lui magic şi mi-a dat de înţeles ca ştiinţa făcea casă bună cu magia, una desfăşurându-se dintr-altă şi invers.

      Magicien m-a ospătat cu balena umplută cu migole. Mi-a dat să beau un vin dulceag şi m-a iscodit în fel şi chip. M-a întrebat de ce vreau să-l întâlnesc pe Marele Absent, tocmai eu, un derbedeu şi-un coate goale.

      Pe mine m-a scos groaznic din sărite chestia asta şi l-am pocnit drept în moalele capului lăsându-l fără suflare.

      Am şters-o cât ai clipi şi am tunelat întregul Gatambo apucând în sus prin carnea timpurilor care se vânzoleau încoace şi-n colo de nebune.

      Un kontator din Kahala, hoinar verzuliu, guraliv şi plin de bube, încrezut şi dus cu sorcova, mi-a zis că-mi vinde pentru o mie de arginţi codul care deschidea corporalitatea vestitului principiu al oglindirii.

      Kontatorul avea un dirijabil rablagit care păcănea între timpuri. M-am urcat la bordul lui făcându-mi o socoteală simplă. Dacă însfacam principiul, puteam să-l reanimez pe amiralul Patontiakov care era un bun navigator.

      Hârşti!

      Uite-aşa l-am bortelit pe golanul de kontator. Am cotrobăit o zi întreagă prin nacela dirijabilui căutând codul cu pricina. Au trecut în zbor nişte şmecheri care se duceau să lupte în războaiele kurmaleze. Aveau nişte flinte bine umplute cu plumbi dar nu le-a trecut prin minte să mă gauresca. Sare pe coadă!

      În inima nopţii am găsit codul ascuns într-un coş de nuiele în care kontatorul ţinea nişte ierburi de mare din care-şi făcea ceaiuri pentru durerile de fălci.

      Am rostit numele lui Patontiakov şi am invocat spiritele inelelor magice din largul nordicelor. Spiritele s-au bulucit cu toatele bucuroase că pot ronţăi un principiu aşa haios că principiul oglindirii. Mi-au mulţumit la sfârşit şi, sfâşiind o bucată de carne din corporalitatea universului oceanic, l-au adus la viaţă pe amiral.

      Patontiakov s-a dezmeticit cu greu. L-am cărat pe ţărmul oceanului şi l-am îmbăiat şi i-am spus adevăratul nume al Vestitorului. Amiralul a izbucnit în plâns. A plâns aşa vreo douăzeci de zile. Nici nu l-am pus la vreo corvarda. Am tot învârtit timona dirijabilului cum m-a tăiat capul. Nori trandafirii se tot izbeau de nacela iar vânturile dinspre Wankusai ne tot plezneau peste faţă.

      Într-un târziu, amiralul s-a dezmeticit cu totul şi m-a luat la rost. I-am povestit cum a murit Vestitorul lui, ucis de oamenii împăratului din Gazabo, i-am povestit cum l-am ucis pe Magicien şi i-am zis, scut, că-l iau cu mine în căutarea Marelui Absent.

      S-a învoit. I-a venit însă greu de tot să creadă că vom întâlni alte lumi şi alte timpuri şi ca tot ceea ce se petrecuse la stânga şi la dreapta, sus şi jos, înainte şi-napoi încă se afla în desfăşurare. Ca să-l fac să înţeleagă adevărata natură a universului plin de universuri am tunelat matricea universului acvatic nimerind drept în inima ficţiunilor siropoase aflate toate deodată în plină desfăşurare, undeva sub noi.

      Inimioare rozalii s-au aprins pe cer. Şi un tort mare de ciocolată s-a lovit uşor de nacela fiind aruncat prin văzduh de câţiva însuratei puşi pe sotii în lumea lor acvatica unduitoare. Ne-au ieşit în cale şi vreo mie de ficţionali care înotau prin văzduh cântând câtecele de iubire, vălurându-şi mantiile de lumina veche.

      Patontiakov a înţeles cam cum stăteau lucrurile. Mi-a spus însă că ar avea nevoie de un vestitor care să-i citească fundul oceanelor ficţionale pentru a nu nimeri într-un banc de nisip. Am dat din umeri. De unde să-i fac eu rost de un vestitor?

      Amiralul mi-a aruncat o privire plină de înţeles. Pune-ţi poftă-n cui, i-am zis eu supărat, muşcând o bucată mare de tot din tortul de ciocolată care plutea alături de noi mânjind nacela de frişcă. N-aveam nici un chef să-mi preschimb matricea informaţionala şi nici să stau ca un prost cocoţat în gabie şi să-mi pocnească ochişorii zgâindu-mă la mersul ficţiunilor prin corporalitatea timpurilor.

      Trebuia să ne descurcăm şi fără vestitor.

      Fictionalii ne-au ţinut o predică despre iubirea aproapelui. Aveau coroniţe de argint, nu purtau chip şi de departe păreau nişte lujere luminoase. Mai marele lor era un malagambist cu joben trandafiriu. Jobenistul pusese ochii pe dirijabilul nostru.

      Avea de gând să oficieze căsătorii la bordul lui. E o chestie mişto, ne-a zis, gata, gata, lăsaţi dirijabilul şi valea. Ne-am caftit pe viaţă şi pe moarte. Patontiakov s-a ţinut bine dar s-a împiedicat de o parâmă şi s-a prăbuşit în gol. A trecut prin tortul de ciocolată în mare viteză şi s-a dus grămada spre un vârtej virtual care l-a înghiţit cât ai zice peşte, săracul de el.

      Am tunelat momentul digital dar în van. N-am reuşit să-l găsesc.

      Boaf. M-am trezit în mijlocul unui bal mascat de la marginea mândrului Beauburgua, oraşul ceţurilor. Un soldăţoi m-a ţintit cu un aruncător de flăcări şi a răcnit la mine speriat. L-am decorporat. Spiritele inelelor magice din inima nordicelor s-au înfiinţat imediat dar le-am dat cu tifla. Era timpul să adun câteva matrice informaţionale pentru a reuşi să stăpânesc principiul lui unu care se multiplică. Mi-am dat seama că numai aşa putea să dau de urma Marelui Absent.

      Erabusa Mabarusa din Hokanau, m-a întâmpinat plină de blândeţe şi mi-a spus că doar Magikoon din Terra Enciclopedică, deschizându-şi momentul lui digital după principiul instantaneului acvatic, mi-ar putea desluşi drumul către Marele Absent.

      Când picurii nopţii au sfârâit pe fruntea vestitului Magikoon iar eu am tunelat timpurile până la el, martorii togarezi au înregistrat prima descreştere de viteza iar Wankusai s-a pierdut într-un abur.

       Rulii şi-au rătăcit submarinele într-o pungă virtuala iar magicianul Magicoon a declarat pentru întâia oară principiul lui unu care se multiplică bulversând serviciile secrete şi luându-i pe nepregătite pe filozofii Şcolii de la Puertillo Picator.

       Preşedintele republicii Bangaradas şi-a văzut şopârla lungindu-se şi transformându-se într-un inel magic iar Hoba Buba, cântăreţul de jazz din inima nordicelor a reuşit cea mai lungă octava din istoria istorisirilor muzicale.

       Gaura de ozon de deasupra orientalelor s-a preschimbat într-o poartă stelară iar Kakaras, întâiul fizician al Ruliei, s-a împăcat pentru toată viaţa cu Egadao, întâiul fizician al Amerilei, uraganul Gaian Moaroa a încremenit într-o formaţiune sculpturală pe care au furat-o briganzii Fosiburului şi Eutopa s-a frânt în două după un scenariu escatologic pus la punct de martorii togarezi.

       Prinţesa Marsuana din Tembao s-a rătăcit într-un nor argintiu iar membrii marcanţi ai partidului conservelor din Chavee s-au trezit arestaţi într-o pictură suprarealista de un artist mediocru.

       Crepusculul de la Makosan s-a deplasat în viteză către Burla Barlo arzând pădurile de tropical, Magicoon a decretat principiul saturaţiei în timp ce fizicienii din Ghemor au dat publicităţii bula exofizica din a şaptea trecere a cometei Bantuliasan şi planeta întreagă a intrat într-un proces rapid de frânare.

       Corul artileriştilor din Kusadai a încremenit şi el într-o gamă minoră, pierdem viteza, ar fi şoptit împăratul algelor trandafirii chemându-şi omul de taină, încet, încet cuvintele s-au risipit, limbajul s-a decolorat, statuile s-au sfărâmat, oceanele s-au evaporat, s-a prăbuşit satelitul de serviciu, primul sunet al universului plin de universuri s-a făcut auzit din toate colţurile matriciilor energetice iar câmpurile magnetice s-au făcut toate ghem.

       Şi atunci s-a înfiripat imaginea Marelui Absent.

       El e, l-am întrebat pe şoptite pe Magikoon încetând să mai facă vreo pasa magnetica sau să îngâne vreo incantaţie magică.

       Stăteam amândoi îngropaţi între dunele deşertului Kalahar, printre ruinele Eutopei, Asiliei, Amerilei şi Bagoradorului şi ne uitam printre stele.

       Nişte păsări de oţel tot pacaneau printre razele de luna învolburând ficţiunea ficţiunilor care era însăşi corporalitatea incredibilă a Marelui Absent.

       Am crezut la început că e cea mai mare balena pe care am văzut-o vreodată dar nu era o balenă. Mi-a trecut prin cap apoi că ar putea fi o fiinţă fabuloasa nesfârşită în a cărei matrice aş fi putut fi inclus. Magikoon mi-a şoptit, închide ochii.

       Am închis ochii tremurând de emoţie.

       L-am văzut pe Marele Absent umplându-mă pe dinăuntru aşa cum te umple un parfum de primăvară pe ţărmul oceanului.

       Magikoon m-a prins uşor de mână şi m-a numit pentru prima oară. Mi-a spus, bine că te-ai născut Pache Pacherowsky!

       Degeaba am încercat să scap din inelul lui Magikoon. M-am trezit azvârlit de o pală de vânt drept în valuri. Marele Absent m-a botezat lăsând o ploaie de trandafiri să cadă peste mine apoi s-a pierdut într-un vârtej virtual odată cu Magikoon.

       Boaf. Am căzut într-un anotimp incert. A venit un fochist de nicăieri şi m-a întrebat una alta. A zis să-i zic unde fusesem repartizat. Era plin de muşchi. Avea nasul borcănat. Nu prea glumea. Mi-a zis şi el ca ştiinţa era totuna cu magia şi că nu trebuia să-mi bat capul prea mult cu tot ceea ce se întâmpla în corporalitatea timpurilor care alergau de nebune în toate direcţiile de vreme ce lumina avea mai multe viteze, ha, ha, ha.

       Tot ceea ce ne înconjoară este legat de propriul nostru corp mi-am spus în clipa aceea încercând să nu-mi pierd cumpătul.

       Avalanşa de ficţiuni care scalda imaginarul tău, reclamele, războaiele semantice, mişcarea oamenilor politici, evoluţia noastră în realitate, toate sunt componente ale unei imagini dinamice guvernată de Marele Absent.

       Această imagine se suprapune în universul plin de universurib peste imaginea standard construită prin educaţie şi cultura.

       Fiinţele fabuloase tind să-şi construiască imaginea ţinând cont de ideea fatală de corporalitate. Corpul e cel care receptează ideile care ventilează imaginarul ăsta nebun şi aproape de necontrolat. Corpul e cel care, prin senzaţii, accede la realitatea înconjurătoare fie că e vorba de războaiele semantice sau de discursul primului ministru din Tambo Tamboleee. Iată aşadar câte lucruri de taină sunt legate de corpul tău, Pache Pacherowsky, mi-am spus plin de înfrigurare încercând să înţeleg ce avea de gând foschistul ăla nătâng.

       Dar corpul tău, Pache Pacherowsky, este el însuşi însufleţit, am continuat încercând să nu-mi cresc entropia informaţionala cumva.

       Corpul tău este o lume mică. Corpul tău este în căutare de sens. Fiinţele fabuloase ca şi oamenii politici trebuie să înţeleagă acest adevăr.

       Corporalitatea prilejuieşte un regal al imaginii. Corporalitatea este de fapt o normă fundamentală în construcţia de imagine. Corpul ocupă spaţiul de putere fie că e vorba de lumea afacerilor, fie că e vorba de lumea politicii fie că e vorba de o călătorie atât de periculoasă prin vălmăşagul temporalităţii.

       Corpul se se răsuceşte.

       Devine din punct în moment bidimensional şi-apoi într-un misterios moment tridimensional. Se arunca în universul plin de universuri de nebun. Timpurile, care sunt şi ele corpuri sub forma de numere mari, sunt tot atâtea vârtejuri imaginare care ocupă spaţiul de putere. Imaginea corpului e de fapt o misterioasă totalitate.

       Ficţiunile ca şi afacerile înglobează numerele mari. Politica şi strategiile câmpurilor magnetice le mărunţesc în strategii cochete.

       Corporalitatea noastră distruge limita revendicându-se în vibratoriul luminii duble. Fiinţele fabuloase ale lumilor acvatice trebuie să înţeleagă şi acest adevăr crucial. Nu poţi pune la cale o conspiraţie împotriva Marelui Absent fără să ţii seama de corp. Imaginea nu se mai explica prin limita, ci prin vecinătăţi.

       Suntem vecini cu imaginea universului acvatic, suntem vecini cu imaginea lui Ibab Habab, suntem vecini cu imaginea campionatului mondial de fotbal din Guantila, cu imaginea prinţeselor din Abodahar sau suntem învecinaţi cu imaginea caşaloţilor zbanghii din largul înspumat al sudicelor.

       Vecinătăţile corpului sunt adeseori monstruoase sau superbe.

       În regimul democratic, fie el şi superficial sau trucat, sau în inima imperialelor corpul reuneşte periferia cu centrul. Ficţiunile ca şi oamenii politici trebuie să înţeleagă construcţia simbolică a periferiilor şi centrelor. Tocmai de aceea, o ficţiune comercială ca şi un om politic inspirat trebuie să se ferească să-şi construiască imaginea ca şi cum ar fi sub asediu. Corpul se afla pe câmpul de luptă al imaginii.

       Periferia ar vrea să fie aflată. A porni dinspre centru împotriva periferiei e ca şi cum ai institui dictatura corpului asupra marginilor. Căci în cele din urmă, periferia va înghiţi centrul. Marginile tale te pot trăda, te pot înghiţi. Cine sunt vecinii tăi? Cu ce imagini din universul plin de universuri te învecinezi?

       Lucrurile sau fiinţele conspiraţiilor nu sunt simple obiecte.

       Cu cine te mărgineşti? Ce imagine ţi se potriveşte? Eşti un învingător sau un asediat? Concurenţii tăi se vor căzni să te bage în corzi.

       Suntem cu toţii spermatozoizi aiuriţi porniţi în căutarea ultimului sens.

       Suntem navigatori ai Marelui Absent.

       Corpul ficţiunilor ca şi corpul electoral sunt corpuri de taină care trebuie analizate de pe poziţii nonconformiste.

       Ce tot spui acolo, mârâi fochistul pregătindu-se să mă azvârle cu lopata lui ruginită într-un continuu ficţional şi neavând nici în clin nici în mâneca nici cu magia, nici cu ştiinţa şi nici cu incomodele întrebări asupra ultimului sens.

Mi-am luat inima în dinţi. I-am smuls fochistului lopată şi l-am pocnit cu ea atât de puternic încât matricea lui s-a dizolvat într-un norişor de fum trandafiriu.

Valurile timpurilor s-au deschis exact deasupra mea şi o uriaşă balena albastră m-a înghiţit aruncându-mă apoi nu departe de plaja unde Asalga Calambra, soprana din Tantai, se hârjonea cu unul dintre martorii togarezi.

Cum m-au zărit, au alergat să cheme poliţia. Poliţiştii m-au scos din valuri atât de repede încât nu am apucat să-mi reglez matricea informaţionala.

 Eram prins pe uscat. Eram zăvorât într-un continuu.

Numele şi prenumele, m-a întrebat un inspector fălcos lovindu-şi uşurel dunga pantalonilor şi tot trăgând dintr-un chiştoc de ţigară.

 Pereţii din jur erau acoperiţi cu fotografii de femei goale. O pânză de păianjen trandafirie spânzura în bătaia unui bec chior. Masa era plină de pete de bere.

Cine eşti, bibicule, a vrut să ştie inspectorul pocnindu-ma tare de tot peste fata de m-a podidit sângele. Şi ce-i cu aripioarele astea de caşalot? Eşti un nenorocit de mutant, zi, mă, zi că te mănânc cu coada cu tot!

L-am scuipat. Atât am reuşit. Toate puterile mele magice mă părăsiseră odată prins în acel continuu. Lucrurile stăteau prost de tot. Mi-am zis că erau ultimele clipe.

Marele Absent îmi jucase o festă.

Ovidiu Bufnilă este un eseist şi prozator român de science-fiction. S-a născut pe 15 august 1957 la Târgu Ocna, judeţul Bacău. A absolvit Facultatea de Mecanică din Galaţi, promoţia 1991.

Debut SF in 1980, in Luceafarul, cu povestirea Masini in miscare. Este membru fondator al cenaclurilor Orientari, Galati, 1980; Univers, Bistrita, 1981; Fahrenheit 451, Bacau, 1982.

Publicatii editate: Univers, 1981; Fahrenheit 451, 1982 (pagina SF); Ultima Ora, 1995 (numar special SF); Sinteze, 1994 (pagina SF); Impartial, 1999 etc.

In 1994, TVR a produs primul film SF, Bariera, dupa proza cu acelasi nume de Ovidiu Bufnila, regizor Liviu Pojoni.

Mai multe despre autor aici.

Ovidiu Bufnila

Ovidiu Bufnila

Ovidiu Bufnilă este un scriitor de ficţiuni magice pe care adeseori le pune în practică fiind Iniţiat în Magia Imaginii din vremuri imemoriabile, chiar inainte anul straniu 1957 cand a luat cumva o formă umană. Publica de mai bine de un sfert de secol in mai toate publicatiile de hartie din Romania de la reviste literare ochioase gen Luceafărul sau România Literara la fanzine SF sau reviste de SF gen Nautilius, ed.Nemira sau Anticipaţia şi Jurnalul SF. A scris o mulţime de ficţiuni de toate felurile de la povestiri suprarealiste la ficţiuni SF construind o lume magice în care sensurile şi personajele sunt interschimbabile într-o manieră ameţitoare. Este publicat digital din Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie în Brazilia şi Australia, din Olanda şi Danemarca în Italia şi Argentina. De-a lungul a peste un sfert de secol de căutări magice în corporalitatea ficţională a universului plin de universuri, Ovidiu Bufnilă a fost onorat cu o mulţime de premii pentru eseistică magică şi pentru ficţiuni absurde dar pline de omenesc. A fost premiat de reviste din USA, a fost premiat pentru forţa lui decodificatoare la Concursul Internaţional de Decriptare, Marea Britanie, 2003 şi pentru eseistică asupra conflictului modern de cititori-navigatori din USA. Publică şi pe hârtie în USA şi India dar se orientează plin de curaj către lumea mirifică a revistelor virtuale. Romanele sale: JAZZONIA şi CRUCIADA LUI MOREAGARIN s-au bucurat de premii şi aprecieri unanime. Întreaga lui opera ficţională are Mari Chei de Cod de la VĂLURIRE la CÂMPURI MAGNETICE, acesta fiind şi titlul unui roman straniu publicat la editura Liternet: www.liternet.ro. Ovidiu Bufnilă a fost adoptat rapid de revistele din lumea largă, editorii de la Kvala considerându-l un soi de Joyce în timp ce editorii de la DoubleDarePress cred că Bufnilă ar fi un Hraval român. Dincolo de aceste opinii care pot fi reale sau nu, stă o operă ficţională neostoită de lâncezeală, insurgentă, stranie şi plină de dragoste.

More Posts