Nemira

Nautilus

 Numărul 49 al revistei Nautilus ne delectează cu patru proze interesante, precum şi noi capitole din romanul lui Călin Sămărghiţan, Câmpiile albastre de sub orizont. Privitor la cele patru povestiri, pot spune că-n afară de una singură (şi anume Floarea lui Kubin), toate au legătură cu lumea de dincolo de Terra (fie că vorbim de călătorii prin spaţiu, ca în O oră de iubire ori prin spaţiu şi timp, ca în Hipernomazii, sau de fiinţe de pe alte planete ce îşi trimit sondele pentru a ne cerceta, ca în Poartă-te frumos cu Julia). Prozele sunt ceva mai puţin în acest număr, dar, aşa cum ne-a obişnuit, Nautilusul nu caută să ne impresioneze prin cantitate, ci prin calitate.

 Prima proză din numărul 49 al revistei Nautilus poartă semnătura Ioanei Vişan şi se numeşte “O oră de iubire”. Confruntaţi cu un sfârşit inevitabil, doi cosmonauţi însărcinaţi cu colectarea misterioaselor raze in-vitae, îşi trăiesc ultimele clipe din viaţă. Ceea ce le cauzează sfârşitul este iminenta explozie a unei supernove (autoarea vorbeşte de-o pitică albă, însă, pentru a ajunge la stadiul de supernovă ştim că trebuie să fie vorba de o pitică albă care, din moment ce nu se menţionează nicio coliziune, trebuie să aibă un companion care încet, încet, îşi pierde din masă în favoarei piticei albe. Fără această masă nu s-ar putea relua, în interiorul piticei albe, procesul de fuziune nucleară care ar duce la explozia ei). Formal, povestirea nu este una rea, dar trama este destul de simplă, iar finalul, chiar dacă plăcut şi romantic, uşor previzibil, energia in-vitae nefiind introdusă cu insuficient de multă subtilitate pentru a nu ne gândi că o să aibă un rol important de jucat în finalul textului.

 Erată: În direcţie opusă;

Stil: 8,8

Temă: 8,9

Intrigă: 8,5

Originalitate: 8,7

Atmosferă: 8,6

Prin intermediul povestirii “Hipernomazii”, semnată de Mircea Coman şi apărută anterior pe site-ul AtelierKult, vedem ce anume se întâmplă când se destabilizează o hipercatapultă. Personajul narator, unul dintre cele două sute de miliarde de exploratori şi colonişti rătăciţi prin galaxie, şi camaradul său Kurt, un terran, ajung, în urma destabilizării unei hipercatapulte, să călătorească prin timp şi spaţiu. Fără voia lor, o dată la trei zile se trezesc într-o altă regiune şi o altă epocă, unde trebuie să lupte pentru propria supravieţuire, căutând în tot acest timp o soluţie la problema cu care se confruntă.

 Stil: 8,7

Temă: 8,7

Intrigă: 8,5

Originalitate: 8,5

Atmosferă: 8,6

Poartă-te frumos cu Julia”, de Andrei Gaceff, apărută şi ea pe site-ul AtelierKult în anul 2010, este o nuvelă interesantă, dar, în opinia mea, cu un început tare greoi, adiacent subiectului tratat, în care predomină un dialog uşor artificial şi copilăresc. Uneori şi descrierile se fac vinovate de aceeaşi meteahnă (şi vorbesc aici, în principal, de scena de dragoste dintre Tadeu şi Tinetta, pe care-o ofer spre exemplificare: “M-am întins gol pe covor la comanda ei, iar ea m-a încălecat precum o ducesă, îmi imaginez. Nu îi vedeam sânii, pentru că se aşezase cu spatele spre mine, însă mi-a arătat cum îşi vâră încetişor penisul meu în trup. Nu şi l-a introdus în fund, dar mi-a fost greu chiar şi-aşa, întrucât avea o condiţie fizică grozavă şi a dănţuit îndelung deasupra mea. Cred că două lucruri m-au ajutat să îi fac faţă: abstinenţa mea de la sex în ultimul semestru* şi dialogul pe care-l purtasem cu tipele zbanghii de la localul de lângă parc, cele care-mi explicaseră că ar avea nevoie să-şi cumpere cât mai curând sutien transparent.”,) Discuţiile dintre cei doi mi se par încărcate cu tot felul de clişee, iar pe alocuri sunt dezlânate, cu replici lipite de text doar pentru a muta conversaţia pe un alt făgaş, lucru care, odată remarcat, lasă impresia de artificialitate. Cum nu am citit şi alte texte scrise Andrei Gaceff, nu ştiu dacă toate acestea sunt particularităţi ale stilului dumnealui, ori pur şi simplu nişte naivităţi. De asemenea, mărturisesc că nu am înţeles rostul primei jumătăţi. Poate doar pentru a crea o anumită atmosferă, însă cred că se putea la fel de bine să se creeze una cu mult, mult mai puţine cuvinte. Abia din a doua jumătate textul începe să se dezvolte, iar cititorul să priceapă care este, de fapt, miza lui. De abia de atunci începe cu adevărat acţiunea. Ideea, cea cu aparatul care modifică structural trupul oamenilor şi al cărui semnal dă de ştire unei civilizaţii extraterestre că existăm, mi se pare una bună şi originală, însă modul în care este pusă în practică putea fi mai bun de atât. Îi recomand autorului să comaseze prima jumătate a textului şi să mai lucreze puţin la stil.

 Erată: doar două, trei virgule aiurea puse

Stil: 8,2

Temă: 9,1

Intrigă: 8,9

Originalitate: 9,0

Atmosferă: 8,4

La secţiunea Foileton, Călin Sămărghiţan îşi continuă epopeea intitulată “Câmpiile albastre de sub orizont”. În cele două capitole (al IX-lea şi al X-lea) pe care ni le oferă spre citire, Sebaastian, alături de ogăriţa Nhaia şi de misterioasa Lillith sunt nevoiţi să străbată deşertul alb, de sare, pentru a se pune la adăpost, chiar şi pentru câteva zile, de vânătorul Engoa care se află constant, de când au părăsit oraşul-cupolă, pe urmele lor. Confruntaţi cu deshidratarea şi oboseala, cei trei reuşesc în final să ajungă în tabăra ‘izolaţilor’, acolo unde Sebaastian începe, încet, încet, să priceapă ce se întâmplă în jurul său. Am găsit acest fragment ca fiind unul bun, cu toate că la un moment dat am simţit nevoia unor intervenţii, ori episoade adiacente acţiunii centrale. Însă am descoperit bucuros astfel de episoade în chiar motourile celor două capitole, motourile ce pare să formeze o poveste secundară al cărei sens îl vom afla, cel mai probabil, spre final.

 Erată: aparându-ne; niciun mărăciniş, nici un deal (plus câteva cacofonii nevinovate: cu cuvintele; făcu cunoştinţă)

Stil: 8,5

Temă: 8,8

Intrigă: 9,0

Originalitate: 8,7

Atmosferă: 8,6

La secţiunea Multivers, Andra Spirescu şi Mihai Perşinaru semnează proza “Floarea lui Kubin”. Povestirea este una destul de interesantă, însă nu găsesc în modul în care este alcătuită prea mult sens, totul petrecându-se într-o grabă mult prea mare. Introducerea, expoziţiunea, momentul culminant, toate sunt minimalizase, acţiunea stingându-se foarte repede, iar conflictul, fiind tot atât de repede soluţionat. În afara celor menţionate, nici stilul nu pot spune că m-a impresionat, existând un număr destul de mare de greşeli gramaticale (un dezacord fiind întâlnit chiar şi-n prima propoziţie: ‘Joseph Korzen împreună cu alţii a comis crima’), neconcordanţe ale timpurilor verbale (ex: ‘Întră în criptă exact când orologiul bătu ora doisprezece. Ceea ce urma nu l-a înspăimântat, prevăzuse totul’) şi fraze nu tocmai reuşite (‘cine îl vedea putea să exclame voios aprecierea unui ins inteligent prin redundanţă, atent din instinct’). În aceste condiţii, povestirea de faţă pare una scrisă-n grabă şi nefinisată, un rezumat a ceea ce ar fi putut să fie un text de bună calitate.

 Erată: Joseph Korzen împreună cu alţii a comis crima; O trecere violentă de la fantastic la grotesc i-au atras; un triunghi echilateral, mistic, iar vârful său reprezenta geneza (care dintre cele trei vârfuri?); se gândi la alta similaritate; Întră în criptă exact când orologiul bătu ora doisprezece. Ceea ce urma nu l-a înspăimântat, prevăzuse totul; Mi-aţi dat multa bătaie de cap.

Stil: 7,9

Temă: 8,7

Intrigă: 8,2

Originalitate: 8,6

Atmosferă: 8,2

            Suspans

 Numărul 20 al revistei Suspans este, ca toate celelalte, bogat în proze de bună calitate şi cu teme cât se poate de variate. Astfel, dacă prin intermediul prozei Andrei Pavel, Folosită drept bilet de trecere, avem de-a face cu o doză bună de suspans, Raluca Băceanu ne propune un text grotesc, aş spune, însă grotesc nu prin scene (deşi ar exista una), ci prin ideile prezente-n el, iar Alexandra Niculae ne invită să luăm parte la un Bal(ul) egiptean, o proză de atmosferă, cu decoruri somptuoase. Însă, cel mai bun text în opinia mea este cel semnat de Felix Tzele şi intitulat Taxidermistul. Stilul sobru şi sumbru, precum şi perspectiva narativă detaşează aceste text de celelalte şi ridică ştacheta. Din punctul de vedere al lungimii prozelor, putem remarca şi aici o mare varietate: de la o întindire foarte mare (cum este cazul foiletonului Surplusuri şi al nuvelei Balul egiptean) şi până la texte ce se rotesc în jurul a o mie de cuvinte (Clipa, Dicţionarul Samsarei şi Folosită drept bilet de trecere). Iar dacă-n cazul celor dintâi, lungimea poate deranja (mai ales când vine vorba de cititul de pe monitor), cele din urmă sunt mai degrabă nişte mostre care, prin calitatea lor, te fac să-ţi doreşti mai mult.

            Şi acum, să le luăm pe toate pe rând:

 Prima proză apărută în numărul 20 al revistei Suspans se numeşte “Dicţionarul Samsarei” şi poartă semnătura lui Ştefan Bolea. După cum poate deduceţi şi din titlu, proza este una inventivă, care-ţi provoacă imaginaţia şi îţi răsplăteşte cum se cuvine timpul petrecut lecturând-o. Nu, nu imaginaţia, ci proza. Pornind de la biografiile în parte reale şi-n parte imaginare a cinci personalităţi din lumea filosofiei, biografii pigmentate cu detalii picante şi amuzante, şi folosind drept decor o celebră piaţă din Berlin unde după lăsarea serii se adună tot felul de persoane ciudate, autorul, dând dovadă de multă originalitate, aduce în prim plan tema reîncarnării. Accentul nu cade pe acţiunea propriu zisă, aceasta aproape că lipseşte, ci pe paralele trasate între vieţile acestor personalităţi şi reîncarnările lor. Un text care, pentru a fi înţeles, trebuie mai întâi citit, aşa că vi-l recomand cu dragă inimă. Pe mine m-a convins inovaţia structurală.

 Erată: –

Stil:  8,7

Temă: 8,6

Intrigă: 8,4

Originalitate: 9,0

Atmosferă: 8,9

Prin intermediul celui de-al doilea text, denumit “Demonul iubirii” şi semnat de Raluca Băceanu, intrăm în contact cu o lume a tenebrelor, o lume abisală, a întunericului şi a eternei suferinţe. Am găsit începutul textului ca fiind tulburător, iar decizia pe care personajul principal este nevoit să o ia la fel de răscolitoare prin tragismul pe care o implică, acesta fiind forţat să aleagă între a suferi o eternitate sau a-i face pe alţii să sufere pentru un timp la fel de îndelungat. Venind cu această dilemă, autoarea nu o apucă pe calea neplauzibilului şi nu face din personajul său un martir, alegerea lui (de fapt ei, pentru că-i vorba de o femeie) fiind una logică, determinată de spaimă şi teroare. După acest început destul de reuşit, dar cronologic fiind, de fapt, o încheiere, ne sunt prezentate evenimentele care au determinat personajul principal să ajungă în acea situaţie şi, cu toate că autoarea dă dovadă că este stăpână pe stilul ei, reuşind să creeze imagini pe cât de tragice pe atât de frumoase, cade totuşi în capcana unor clişee pe care, în opinia mea, nu reuşeşte să le ascundă pe deplin în spatele peniţei sale. Şi vorbesc aici mai ales de partea în care personajul principal îşi ucide iubitul, îi scoate inima şi muşcă din ea. Poate că-n locul unei astfel de prezentări explicite şi totodată facile ar fi fost preferabilă una dintre acele introspecţii la care autoarea ştie să se priceapă atât de bine. Sau o scenă formată în întregime din regrete, apropouri, inovaţii stilistice, ori orice alte procedee ceva mai inventive. De asemenea, poate că s-ar fi nimerit părăsirea acelui timp cu regi şi vrăjitoare şi ancorarea poveştii în cotidian, aceasta lăsându-mi în permanenţă senzaţia de realitate. O senzaţie atât de intensă încât mi-am dorit pe alocuri ca totul să nu fi fost decât un vis.

 Erată: fapul

Stil: 8,8

Temă: 9,0

Intrigă: 9,0

Originalitate: 8,7

Atmosferă: 8,8

 “Clipa”, textul semnat de Karel Cispic, este o povestire succintă, poate prea succintă. Are o idee centrală cu abilitate redată chiar şi-n puţine cuvinte, însă destul de generoasă pentru a fi putut susţine şi o proză de o mai mare amploare. Dacă s-ar ţese puţin în jurul ei, dacă s-ar îmbrăca mai bine în cuvinte, evenimente, dar mai ales în sentimentele, îndoielile şi trăirile personajelor, cred că ar deveni o povestire cu adevărat captivantă, fantasticul prezent în ea semănând cu fantasticul prozelor scurte scrise de Mircea Eliade. Nu pot spune că nu mi-a plăcut, dar aş fi vrut să mă adâncesc mai mult în poveste, să mă las mai mult cuprins şi surprins de aceasta.

Erată: imaginile, ce

Stil: 8,6

Temă: 8,8

Intrigă: 8,6

Originalitate: 8,7

Atmosferă: 8,5

Cea de-a patra proză prezentă în numărul aceasta al revistei Suspans se numeşte “Taxidermistul” şi poartă semnătura lui Felix Tzele. Încă de la primele rânduri ne putem da seama că pătrundem într-o atmosferă grea şi încărcată de sensuri şi mistere şi asta graţie modului în care autorul ne face să păşim în lumea sa, prezentându-se pe rând fragmente dintr-o realitate ce se întinde de-a lungul unei vieţi de om. Întoarcerea în sat, evocarea amintirilor ce-i revin în minte personajului principal, schimbările petrecute în linişte de-a lungul timpului, toate par elementele unui haibun. Dar frazele lungi şi adesea greoaie relevă şi întregesc o atmosferă încă şi mai grea. Sunt câteva momente de cotitură în acest text, momente în care făgaşul poveştii îşi pierde din adâncime şi ai impresia că în astfel de clipe toată acţiunea ar fi putut lua un alt curs, şi tocmai în acest lucru stă – în viziunea mea – frumuseţea acestei proze: multiplele ei ramificaţii care îţi provoacă la fiecare paragraf, la fiecare frază, imaginaţia. Însă, asemenea acestor momente, există şi o serie de semne ce prefigurează sfârşitul, unul puţin cam previzibil în opinia mea (din momentul în care am citit că profesorul aruncă din borcane pe geam am ştiut cine e făptaşul şi cum o să se termine). Acum, dacă ar fi să reproşez ceva acestei proze, atunci acel ceva ar fi stilul: potrivit în primele paragrafe, apoi, pe măsură ce ne adâncim în poveste devine monoton, ca o notă extrem de plăcută care, lungindu-se prea mult timp, poate deveni enervantă. Cu o diluare a lui, o depersonalizare graduală şi o extindere a naraţiunii (evocarea satului pustiu, de peste ani şi ani, părându-mi foarte reuşită, semănând întrucâtva cu anumite descrieri din romanul Piatră peste piatră), cred că proza de faţă ar avea de câştigat. Însă chiar şi aşa, consider textul de faţă ca fiind cea mai bună proză din numărul acesta al revistei Suspans.

Erată:

Stil: 9,0

Temă: 9,2

Intrigă: 8,9

Originalitate: 9,4

Atmosferă: 9,0

Balul egiptean”, de Alexandra Niculae, nu este tocmai genul meu de literatură. Toată acea atmosferă de bal, toate acele decoruri fastuoase, descrieri şi comparaţii patetice (prunc de lumină şi farmec; prea multă frumuseţe strânsă într-un singur corp; valuri de aur alb; ace de păr de diamant) şi secvenţe siropoase mă fac să nu mă simt în largul meu, mai ceva ca un hipopotam într-un magazin de porţelanuri. Lăsând la o parte aceste detalii care pe mine nu mă încântă, dar care pe alţii s-ar putea să-i atragă într-o la fel de mare măsură, găsesc că povestirea se lungeşte inutil de mult şi că descrierile tind să înăbuşe acţiunea. Nici limbajul nu mi s-a părut unul adecvat situaţiei, cu multe cuvinte luate din prea multe registre diferite, fără a se pune o prea mare importanţă pe riturile şi lexicul folosit în Egiptul faraonilor. Finalul în schimb, m-a încântat, cu toate că a venit cam prea târziu. Pentru a conclude, cred că proza de faţă ar fi putut fi scurtată la jumătate, sau chiar la o treime, fără a se pierde nimic din mesajul pe care autoarea a dorit să ni-l transmită, ba dimpotrivă. Mai mult exerciţiu, recomand, şi lecturi pe măsura încercărilor literare.

 Erată:  îngâimă; înveştmântată; lapis-lazuri; penru; de-a-devăratelea; suprindea; privescă; suprins; chiricită (plus câteva spaţii lipsă, de ex: ‘Piatră,putere,podoabă’, precum şi o serie de puncte nelalocul lor. Ex: ‘— Da, ştiu, evident. zâmbi ’, ‘— Evident. replică’. În astfel de situaţii se foloseşte virgula).

Stil:  8,4

Temă: 8,6

Intrigă: 8,2

Originalitate: 8,4

Atmosferă: 8,1

 Din punctul meu de vedere, “Folosită drept bilet de trecere”, de Andra Pavel, este o proză bine scrisă şi deosebit de antrenantă. Hrănindu-şi cititorul cu un minim de informaţii, lucru care uneori te cam lasă în urmă, iar alteori îţi ridică tot felul de întrebări la care nu-ţi poţi răspunde decât dacă citind mai departe, autoarea ştie cum să creeze suspansul şi să te ţină tot timpul conectat. Frazele scurte, situaţiile ce se succedă foarte rapid şi care par adesea elidare, se pretează de minune. Finalul vine ca o încununare a întregii povestiri şi ca o confirmare, dacă vreţi, a faptului că-n spatele acestui stil lacunar de-a nara chiar se ascunde un sens care să-l justifice şi chiar mai mult decât atât, să-i dea valoare. Însă, trebuie să mărturisesc şi acest lucru, pe alocuri anumite schimbări de situaţie (cum ar fi dezarmarea Măcelarului) ori reacţii ale personajelor (mult prea calme când vine vorba de scurgerea de gaze care, pe lângă faptul că le-ar fi putut intoxica, ar fi putut declanşa o explozie ce le-ar fi fost fatală) mi-au lăsat impresia de neverosimil. Dar, din graba şi din plăcerea lecturii, sunt sigur că astfel de probleme vor fi trecute cu vederea.

Erată: –

Stil:  8,8

Temă: 8,9

Intrigă: 9,1

Originalitate: 9,0

Atmosferă: 9,0

 “Gheţurile Marelui Nord”, de Cătălina Fometici, se aseamănă întrucâtva cu povestirea Luna sângerie semnată de Ioana-Cătălina Dorojan şi apărută în numărul 13 (decembrie 2011) al revistei Gazeta SF. Astfel, în ambele texte întâlnim un stil în care sunt întrebuinţate preponderent frazele scurte, de efect, care, asemenea peliculelor cinematografice, despart acţiunea în mici părţi statice, împietrite în timp (de parcă, în locul clasicelor 25 de fps, în cazurile de faţă am avea de-a face cu un număr mult mai mic, de 3-10 fps, nimic negativ, ba dimpotrivă, îi oferă textului originalitatea şi un aer inefabil de stranietate), precum şi cu decoruri şi acţiuni asemănătoare: ambele petrecându-se în preajma pădurii şi ambele alternând momente din două realităţi distincte, dar care se întrepătrund (prezentul şi un trecut uitat în cazul prozei Ioanei Dorojan, respectiv prezentul şi un viitor ce, treptat, treptat, se concretizează în cazul prozei Cătălinei Fometici). Acum, dacă m-aţi întreba care dintre cele două texte mi se pare mai reuşit, mi-ar fi foarte greu să vă răspund pentru că fiecare dintre ele are plusurile sale. Şi, lăsând similitudinile deoparte, plusul textului de faţă este, în opinia mea, stilul cu ajutorul căruia autoarea reuşeşte să-şi valorifice povestea şi modul în care o încastrează într-un viitor ce devine, pe nesimţite, prezent, izbutind în acest fel să redea cel mai bine singurătatea personajului său. Un text bun, care are pe alocuri aerul unui basm.

Erată:

Stil: 8,9

Temă: 8,8

Intrigă: 8,9

Originalitate: 9,0

Atmosferă: 9,1

În textul “Mişcări greşite” de Aurelia Chircu este vorba de confruntarea dintre un vampir şi persoana care îl vânează de ceva vreme, precum şi de consecinţele şi faptele ce decurg din această întâlnire. După cum lesne reiese şi din titlul, lucrurile nu sunt chiar roz şi frumoase, iar vânătorul nostru, în urma unei mişcări greşite, devine, sau ar fi trebuit să devină pentru că gestul său din final îl scuteşte de acest lucru, o simplă victimă, asemenea vampirului pe urmele căruia era. Proza, din punctul meu de vedere, începe cam brusc şi se termină la fel de brusc, fără a avea un crescendo care să ducă, sau să pară că ar duce, undeva. Acţiunile nu se clădesc unele peste altele, ci decurg unele din altele. Momentul culminant, reprezentat de întâlnirea dintre cei doi, se consumă chiar din primele paragrafe, iar ce urmează vine ca un final ce ocupă mai bine de trei sferturi din întreaga poveste. Cred că ar fi fost mai bine dacă ar fi fost prezentate şi evenimentele premergătoare întâlnirii, mai îndeaproape redat conflictul dintre cei doi, creându-se astfel puţină tensiune. În ceea ce priveşte stilul, chiar dacă consider că mai este de lucrat, nu pot să nu remarc evoluţia autoarei, greşelile de punctuaţie fiind în acest text cu totul excepţionale.

Erată: altofobia (probabil acrofobia – teama de locuri înalte)

Stil: 8,3

Temă: 8,3

Intrigă: 8,2

Originalitate: 8,3

Atmosferă: 8,2

Ultima zi…”, de James R. Blaisse, este cronica ultimei zile din viaţa lui Brandon Şchiopu’, un bătrân misterios care a fost anchetat cu ceva timp în urmă în cazul dispariţiei familiei pentru care lucra. Însă, în pofida începutului destul de reuşit, cu stihiile naturii formând o atmosferă propice unei povestiri interesante, desfăşurarea, în opinia mea, cam lasă de dorit. Fără a lega prea bine elementele unele de altele, proza de faţă îmi pare uşor dezlânată, cu două, poate chiar trei teme principale care ar fi putut forma, fiecare-n parte, o povestire, melanjul părându-mi-se mai puţin izbutit. Măcar stilul de-ar fi fost suficient de inventiv ori inovativ pentru-a o susţine (cum e, de pildă, în Turnul lui Goldwing). De asemenea, cred că titlul este puţin prea descriptiv, răpindu-i cititorului bucuria descoperirii sfârşitului. Un sfârşit care mie mi-a plăcut, cu aduceri aminte frumos redate.

Erată:  în înfricoşa; să aibă parte de o ultima… aventură; după de familia;

Stil: 8,2

Temă: 8,4

Intrigă: 8,4

Originalitate: 8,4

Atmosferă: 8,3

Ultima proză din numărul 20 al revistei Suspans este reprezentată de un nou capitol (de fapt două) din foiletonul lui Nicolae Cornescian,  “Surplusuri”. Folosind acelaşi stil consistent cu care ne-am obişnuit deja, autorul ne prezintă în cadrul acestei părţi a romanului (căci nu mai am nicio îndoială că este vorba de un roman, stilul necesitând o dezvoltare de amploare care nu ar putea fi cuprinsă într-o simplă nuvelă) şi prima răsturnare de situaţie. Realitatea îşi modifică, în preajma personajului principal, un anume Nick, prins în desfăşurarea evenimentelor ca într-o capcană, consistenţa, iar faptele sale, privite printr-o altă prismă au o cu totul şi cu totul altă însemnătate. Una de-a dreptul înfricoşătoare. Alba, bătrâna nebună al cărei destin inexorabil se leagă de incidentele petrecute-n mistica de acum râpă a Şperlei, cu toate că nu este prezentă în acest fragment decât spre final, prin implicaţiile faptelor sale, captează în întregime atenţia, urmând probabil să ni se releve aşa cum este cu adevărat într-un fragment viitor. O proză bună, consistentă, căreia nu i-ar strica pe alocuri şi câteva secvenţe mai alerte. Are, parafrazându-l pe autor, “ceva ce te lasă cu zeci de întrebări fără nici o replică evidentă”. Aştept cu interes continuarea.

Stil: 8,9 (nu am rezonat cu anumite expresii precum ‘spasme de trezire spontană’)

Temă: 9,1

Intrigă: 8,8

Originalitate: 8,9

Atmosferă: 8,9

Cea mai interesantă povestire: “Taxidermistul” (de Felix Tzele), urmată de “Folosită drept bilet de trecere”.

Cea mai bine scrisă povestire: “Taxidermistul” (de Felix Tzele), urmată de “Demonul iubirii”.

În final vreau să subliniez faptul că nu ofer o critică în adevăratul sens al cuvântului, ci îmi expun părerea vizavi de anumite texte. Cine doreşte să nu-l mai comentez, sau să mă axez în cazul povestirii sale doar pe anumite lucruri, este rugat să-mi spună.

Nemira

Al. Ioan DespinaAlexandru Ioan Despina s-a născut pe 04 septembrie 1985, în localitatea Ploieşti. Este absolvent al Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii din Bucureşti, cu dublă specializare: geografie şi limba şi literatura engleză. Debutează literar în numărul 35 al revistei Nautilus cu povestea 17 Octombrie, iar următoare sa proză, Închisoarea, publicată în numărul 38 al aceleiaşi reviste primeşte o critică favorabilă în revista Helion (nr. 11, Aprilie 2011), în cadrul unul articol intitulat Poezie neagră şi blesteme. Continuă colaborarea cu Nautilus, iar în luna iulie a anului 2011 publică povestirea Azaroth. În aceeaşi lună este numit admin în cenaclul Lira21, precum şi membru cu atribute extinse pe site-ul literar RoLiteratura.

Alexandru Ioan Despina

Alexandru Ioan Despina

Alexandru Ioan DESPINA s-a născut pe 4 septembrie 1985, în Ploieşti. Este absolvent al Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii din Bucureşti, cu dublă specializare: geografie şi limba şi literatura engleză. După debutul său literar în numărul 35 al revistei Nautilus, publică câteva zeci de povestiri scurte în cam tot atâtea reviste din țară și din străinătate (Vatra, Algoritm Literar, Apostrof, Egophobia, Zona Literară, Dunărea de Jos, Oglinda, Argos, Aphelion, Bewildering Stories etc), câștigă 13 premii și mențiuni la diferite concursuri de literatură naționale și internaționale (premiul I la Concursul naţional de literatură “Moştenirea Văcăreştilor”, noiembrie 2011, premiul al II-lea la Concursul Naţional de Literatură ‘Reţeaua Literară”, septembrie 2012, premiul I la Concursul de Proză ”Mihail Sadoveanu”, octombrie 2013, premiul al III-lea la Concursul de Literatură “Ioan Slavici”, noiembrie 2013 etc) și apare în peste 10 antologii de proză scurtă (Conexiuni, Moștenirea Văcăreștilor, Ion Creangă, Eposs Meridiane, Mihail Sadoveanu, Aripi spre zbor etc). Colaboreazã în calitate de recenzent cu aproape toate revistele de SF&F românesti, având o rubrică permanentă în revista Nautilus. Este, de asemenea, redactor șef al revistei online Gazeta SF și coeditor al antologiei Bumerangul lui Zeeler. Blog personal.

More Posts - Website